Limba noastră cea spre ființă (II)

Citiți prima parte a articolului

„Limba noastră cea spre ființă, ne este cuminecare în fiecare zi!” – Valahiel Monahul

Una dintre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din lume este Sfânta Ecaterina, situată la poalele Muntelui Sinai, construită de bessii Împăratului dac Justinian cel Mare, între anii 527-530, iar al doilea ctitor a fost marele Domn Constantin Brâncoveanu. Urmașii bessilor, după 1500 de ani, vorbesc o română arhaică, păstrând la loc de cinste și portul popular românesc.

„Bhagavat-Gita, relatează Robert Charroux, este o Bună-vestire, o evanghelie despre un zeu care s-a transformat în om. Povestea lui Hristos, misiunea sa, au fost cuprinse în Bhagavat-Gita.” (R. Charroux, Cartea cunoașterii interzise, Ed. Elit, 2000, p. 339-342)

Numele Iisus îmbrățișează pe toate cele frumoase de jos și pe toate cele sublime de sus! „Cheia de dezlegare a limbii vedice, afirmă Gheorghe Marin, este limba populară veche a neamului românesc, iar leagănul arianismului vedic este Dacia.” (Gheorghe Marin, Universul cărții, nr. 11-12/ 2000)

Limba vorbită de profeții, poeții, filosofii, preoții pelasgo-daci, de Zamolxe, de Deceneu, de Iisus, de Crăiasa Fecioara Maria, de Eminescu este cu adevăra o limbă divină. „În adevăr, nicăieri nu vei putea găsi o putere de înțelegere mai rapidă, o conștiință mai deschisă, un spirit mai ager, însoțit de mlădierele purtării, așa cum o afli la cel din urmă român. Acest popor unit (scrie înainte de Unirea Principatelor) și ridicat prin instrucție ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanității. Limba sa este atât de armonioasă și bogată, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pământ.” (Alfred Hoffmann, Istoria Pământului, Paris, 1820, p.375)

Ienăchiță Văcărescu (1740-1797)

Ienăchiță Văcărescu a fost mare boier dregător, istoric, filolog, poet, Părintele gramaticii românești, primind și lăsând limba română testament urmașilor lui, dar și nouă:

„Urmașilor mei Văcărești!
Las vouă moștenire:
Creșterea limbii românești
Ș-a patriei cinstire.”

(Ms. 421, B.A.R.)

Numele EMIN s-a cuminecat cu dorul și limba română în potirul dacic al limbii române! „Limba românească, grăia Luceafărul nostru – Emin, este din cele cu dreaptă măsură: ea nu are consoane prea moi, nici prea aspre, nici prea lungi sau prea scurte, mai toate sunetele sunt medii și foarte curate.” (M. Eminescu, Cugetări, p. 354)

Mihail Eminescu

O revelație Eminescu se desfășoară continuu, pururea, fiindcă în el sunt întrupate un gând sublim, un cuvânt serafic ori o scânteie de cer, ce se pogoară în adâncul de frumuseți inefabile ale Operei sale. Nu întâmplător poporul, națiunea, glia l-au numit Luceafăr, expresia metaforică a logosului. „Eminescu ne-a învățat un grai al minunii, limba Eminescu! Cine n-a învățat-o? Numai cine n-a avut inimă, și minte, și ochi, și urechi… Limba Eminescu e limba română. «Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie», în limba Eminescu numai așa putea fi spus” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 14).

Dumnezeu și Om

„Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis unele pagini, cu-a lor litere bătrâne
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine,
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, față mică și smerită,
Tu, Christoase, – o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-încă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, către cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine.
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o Stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirii grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenirii neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr-de margini?… Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilință s-a născut dar Adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul Rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul…

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed pare-o aschie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vede pustia-ntinsă
Și prin ea plutind ca umbre împărați din răsărit.
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă.

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neaua
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

Azi artistul te concepe ca pe-un Rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte Tu ești Om și Dumnezeu!

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie –
Ieri ai fost credință simplă – însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n Tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.”

Eminescu, Poezii, vol. II, Cartea de acasă, București-2009

Numele Marie este cel mai frumos cuvânt, îmbrăcat cu cea mai frumoasă și românească ie!

Gheorghe Sion (1822-1892)

Gheorghe Sion a fost memorialist, dramaturg, poet, militant pașoptist, academician. Dulceața, aroma, fiorul, mireasma, noblețea, strălucirea, muzicalitatea și sacralitatea Limbii dacoromâne se întrepătrund inefabil, ca un iconostas dumnezeiesc cu care nu te confunzi, dar te poți identifica.

Mult e dulce și frumoasă

„Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.

Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Și pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.

Românașul o iubește
Ca sufletul său,
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!

Frați ce-n dulcea Românie
Nașteți și muriți
Și-n lumina ei cea vie
Dulce viețuiți!

De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiți ca să roșească/
Țărna ce călcăm?

Limba, țara, vorbe sfinte
La strămoși erau;
Vorbiți, scrieți românește,
Pentru Dumnezeu!

Mult e dulce și frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.”

Nu uita că ești român! Cântece și poezii patriotice, Editura Agaton-2018

Plinătatea, măsura, cromatica, cântarea, armonia, strălucirea celestă a Limbii dacoromâne este un miraculos izvor dăruit de Dumnezeu, neamului său ales, simțit de toți românii, dar care se săvârșește sacerdotal pentru fiii aleși: poeți, filosofi, teologi, călugări, monahii și preoți.

Părintele-poet Alexei Mateevici știa că unitatea neamului său se țese-n religia și-n limba lui. De aceea ș-a luat crucea și arma să zidească partea lui la Marea Unire, în drumul martiriului său. Poezia Limba noastră este ultima sa cuminecare și cuminecarea noastră cea de toate zilele.

Limba noastră

„Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte,
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le-nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării-n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Răsări-va o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.”

Numele patrie poartă în sânul ei pe toți fiii aleși ai destinului sacrei lor obârșii!

Grigore Vieru (1935-2009)

Grigore Vieru a fost un zelos militant al revenirii fiicei Basarabia în sânul mamei România, devenind astfel un simbol al renașterii naționale. În creația sa accentuează și aprofundează că singurul criteriu de existență, de continuitate și de dăinuire a Basarabiei este românismul!

În limba ta

„În aceeași limbă
toată lumea plânge,
În aceeași limbă
râde un pământ.
Și doar într-o limbă
Durerea poți s-o mângâi
Și bucuria
S-o preschimbi în cânt.

În limba ta
Ți-e dor de mama
Și vinul e mai vin.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.

Și când nu poți nici plânge
Și nici râde,
Și nici cânta,
Cu-al tău pământ,
Cu cerul tău în față,
Tu taci atunci,
Taci tot în limba ta.

În limba ta
Ți-e dor de mama
Și vinul e mai vin.
Și prânzul e mai prânz.
Și doar în limba ta
Poți râde singur,
Și doar în limba ta
Te poți opri din plâns.”

Grigore Vieru, Steaua de vineri, 1978

Limba dacoromână a fost hărăzită de Logosul dumnezeiesc să sălășluiască în inima fiecărui dacoromân, dar vremurile, căderile, vicisitudinile, rătăcirea, apostazia, sectarismul, deșertăciunile au proletariat-o în rândul maselor, a celor îmbogățiți ori a celor care conduc destinul statului anațional, astfel că s-a refugiat tainic în sufletul românilor României tainice.

Aurelian Silvestru

Aurelian Silvestru, născut în 1949, devine scriitor și pedagog, doctor în psihologie, fondând, în 1991, școala privată Liceul „Prometeu” din Chișinău, sub conducerea sa, în care a odrăslit o oază de mare patriotism. În 2003 a publicat culegerea de cântece Victoria speranței, cu unele cânturi de răsunet: „Îndemn la unire” sau „Planeta limbii române”, care devin mari șlagăre.

Planeta limbii române

„De ce oare, inima mă doare?
De ce oare, nu mai pot cânta?
De ce oare, unora le pare,
C-au rămas stăpâni în Țara mea?

R: Împreună cu colegii mei de clasă,
Mă voi duce în vacanță, undeva,
Pe-o planetă unde să mă simt acasă,
Când vorbesc cu cineva în limba mea.

Codrul cântă-n limba păsărească,
Omul plânge-n limba din străbuni.
Datoria lui e s-o păzească
De cotropitori și de furtuni.

R: Împreună cu colegii mei de școală,
Mă voi duce în vacanță, undeva,
Pe-o planetă, unde limba n-o să moară,
Pentru că nu vom permite-așa ceva!

Neamul meu coboară din poveste,
Țara mea-i un colțișor de Rai.
Dacă demnitatea îți lipsește,
S-ar putea nici viitor să n-ai!

R: Împreună cu poporul meu cuminte,
Vom rămâne-aici la bine și nevoi,
Pentru că Planeta Limbii Noastre Sfinte
E ascunsă-aici, în inimă la noi!”

Muzică și text: Aurelian Silvestru, Cf. Nu uita că ești român!, op. cit.

Toate cuvintele limbii dacoromâne este necesar a fi gătite în orice clipă a zilei vieții noastre în straie de sărbătoare, spre a se putea cumineca cu frumosul! Limba noastră în odăjdii liturgice ne cuminecă pururea cu neamul din cer și de pe pământ, cu Fecioara Maria, cu Dumnezeu – Sfânta Treime!

Ion Vatamanu (1937-1993)

Ion Vatamanu este un autentic înnoitor al limbii dacoromâne în viața sa și în trăirea lirică. „Dialecticianul e spontan, sensibil, credincios în adâncimile sale, evitând noutatea senzațională și cultivând-o pe cea esențială.” (Mihai Cimpoi)

Cuvintele limbii române

„Și-s toate demne și stăpâne,
Și-s poruncite-așa de mama,
Și sună când le bați arama,
Și-s toate demne și stăpâne.

Și au atât cât are-o limbă
A-și spune dorul și destinul,
Și-mbărbătează ca și vinul,
Și au atât cât are-o limbă.

Și-s toate vii, iar viața lor
Se luptă să înfrunte moartea,
Și-și compun din viață cartea,
Și-s toate vii, iar viața lor.

Iar tu le curăță și drepte
Le pune-n față orișicui,
Să te-nțeleg și eu ce spui,
Iar tu le curăță și drepte.

Le spune azi, le spune mâine
Cu inima ce bate-n tine,
Cu zări mai noi și mai senine,
Le spune azi, le spune mâine.

Căci eu de-acolo, din vecie,
Cu neodihnă-am să te-ntreb:
– Ce face el, frumosul verb?
Ce face el, străbun cuvântul,

Și cum e viața și pământul?
Căci eu de-acolo, din vecie,
Mai am a spune și a scrie.

Ion Vatamanu, Altă iubire nu este – vol. I, Ed. Biodova, București-2001

Numele poezie – râul celest în care se adună afluenții lirici, ce se cuprind și curg limpede și grăbit înspre limanurile splendorii, în iureșul slovelor în care s-a țesut broderia maramei spiritualității inefabile a poetului și-a patriei sale!

Mihai Buracu (1930-2011)

Mihai Buracu a fost unul dintre cei 11 copii ai marelui preot-erou militar Coriolan Iosif Buracu, născut în Turnu Severin. Când a pășit pragul tinereții a fost întemnițat religios de hoardele comuniste, târându-l vreme de 5 ani prin penitenciarele: Bicaz, Borzești, Caransebeș, Ghencea, Lugoj, Onești, Peninsula, Pitești, Poarta Albă, Timișoara, Târgșor. A trecut prin Infernul Pitești. După Academia detenției a absolvit Facultatea de Filologie – Iași, secția română-istorie ca șef de promoție. A lucrat ca bibliotecar și profesor. A fondat PNȚ-Mehedinți, fiind senator (1992-1996). A urcat la Domnul, cu fruntea sus și cu inima-poezie, plină de cer și de miracole pământești.

Știu veacurile

„Știu veacurile cum să cumpănească
Când ne vor pune anii în talere,
C-am rupt din munți și-am dus pe mâini galere
Pentru credința noastră-mpărătească
Și pentru dreptul nostru la-Nviere.

Știu veacurile și vor pune-n Carte,
Ca să rămâie mărturie dreaptă,
Că n-am îngenuncheat pe nici-o treaptă
Și, de-am murit, ne-am ridicat din moarte
Și-am răsplătit cu fapta orice faptă.

Și, dacă ne-am bătut cu fața suptă
Și fruntea de durere-crâncenată,
Vor trece-n Carte fapta minunată:
Că am luptat și, de n-am căzut în luptă,
În moarte-am fost mai tari ca niciodată!”

Mihai Buracu, Eu Sunt Scribul… Amintiri și poezii din Închisoare, Filos

Limba noastră – dacoromână este credința, adevărul, dreptatea, libertatea, lumina, unitatea, iubirea, apa cea vie a Neamului nostru primordial și a urmașilor, urmașilor lui de-a pururi!

Limba noastră – dacoromână este Crucea cea de toate zilele, dar și Crucea întru Înviere!

Citiți și:
Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea: «Nu limba română este o limbă latină, ci limba latină este o limbă românească!»
Limba, portul, obiceiurile şi ocupaţiile românilor în vechi scrieri ale unor autori străini (I)

 

yogaesoteric
10 decembrie 2023