Limba, portul, obiceiurile şi ocupaţiile românilor în vechi scrieri ale unor autori străini (III)

Citiți partea a doua a articolului

Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia – Con la descrizione del paese, natura, costumi, riti e religione degli abitanti. Per Antonio Bartoli, Venezia MDCCXVIII.

Apărută la Veneţia în 1718, cartea lui Antonio Bartoli oferă o imagine amplă a Valahiei (Ţara Românească) de la vremea respectivă, intenţia autorului fiind de a prezenta ţara sub toate aspectele sale, începând cu descrierea teritoriului şi evocarea trecutului istoric, continuând cu prezentarea obiceiurilor şi religiei locuitorilor şi terminând cu o evocare a domniei câtorva domnitori, un spaţiu întins ocupând prezentarea lui Șerban Cantacuzino şi a lui Constantin Brâncoveanu, dar şi a lui Ștefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat.

Deoarece scopul acestui articol este de a prezenta doar acele aspecte privind limba, portul, obiceiurile şi ocupaţiile românilor reflectate în paginile cărţii, multe informaţii cu caracter geografic, istoric, arhitectonic, etc., nu se vor regăsi în aceste rânduri. De altfel, însuşi autorul a considerat necesară împărţirea cărţi în două părţi, prima consacrată prezentării „le diverse particolarità curiose du quel Paese: cioé natura, costumi, riti e Religione de`suoi Abitanti” (diversele particularităţi curioase ale acelei ţări: adică natura, obiceiurile, riturile şi religia locuitorilor săi), a doua având ca scop dezvăluirea acelor aspecte privind starea locuitorilor care „sono miseramente caduti sotto il tiranico giogo de «Turchi»” (au căzut în mod mizerabil sub jocul tiranic al turcilor).

La fel ca alţi autori, şi Antoniao Bartoli leagă numele „Român” de ocupaţia romană a Daciei din timpul lui Traian, din păcate singurul aspect care îi leagă de vechea valoare romană: „che dell`antico Romano valore non é restato loro altro che il nome. Chiamansi adunque in Lingua loro «Romuni», e la Patria loro, cioé la Valachia, la chiamiano «Tzara Rumaneasca»; la loro Lingua «Limba Rumaneasca»: ed in fatti, se mai vi fosse chi dubitasse, che la Nazione Valaca moderna tragga la sua Origine da`Romani” (din vechea valoare romană nu le-a rămas decât numele. Numindu-se prin urmare în limba lor Români şi Patria lor, adică Valahia, o numesc Ţara Românească, limba lor, limba românească: şi într-adevăr, dacă a mai fost cineva care s-ar mai fi îndoit, naţiunea română modernă îşi are originea în romani), aducând în sprijinul afirmaţiilor sale un mic vocabular de cuvinte române, latine şi italiene.

Capitolul II, dedicat obiceiurilor românilor, începe cu prezentarea fizică a locuitorilor „ben complessionati, e perció robusti, e atti alla fatica” (bine făcuţi, şi prin urmare, robuşti şi potriviţi pentru oboseală). Încă de mici, copiii sunt învăţaţi să călărească şi să-şi asume sarcinile care le-au fost încredinţate: „vedevo passare devanti alle mie finestre le truppe di Cavalli, che andavano al fiume per bere, la mattina, e la sera, e non avevano perlopiù altro condottiere, se non un ragazzo di 7 in 8 anni a Cavallo” (vedeam trecând prin faţa ferestrelor turme de cai, care mergeau la râu pentru a bea dimineaţa şi seara, şi nu aveau alt îngrijitor decât un băiat de 7-8 ani călare). Mai mult, părinţii îi învaţă să înjure „in espressioni disoneste”. Cu toate acestea, mulţi dintre ei îşi fac cruce când trec pe lângă o biserică: „Per altro sono molto esatti nel farsi la Croce più e più volte allorché passano davanti a una Chiesa o a qualche Immagine” (Mai mult, sunt foarte atenţi să-şi facă cruce de mai multe ori când trec prin faţa unei biserici sau a unei icoane). Românii sunt foarte stricţi în privinţa postului, mai ales Postul Mare („Quaresime”) şi nu vor să renunţe la canoanele sfinte („Sagri loro Canoni”), chiar dacă sunt bolnavi, lăudându-se ca buni creştini, căci în timpul postului nu mănâncă peşte decât de două ori, iar în Săptămâna Mare se abţin de la vin şi de la mâncare cu ulei, dar nu sunt aşa de stricţi în alte zile ale postului: „ed ultima Settimana (ch`eglino chiamano „Mare”), astengosi dal Vino, e da cibi con Olio; ma non usano poi tanto rigore negli altri giorni della Quaresima” (şi ultima săptămână, pe care ei o numesc „Mare”, se abţin de la vin şi de la mâncăruri cu ulei; dar nu sunt atât de stricţi în alte zile ale postului).

Intenţia fiind de a prezenta aspecte dintre cele mai felurite ale ţării, autorul trece fără nicio explicaţie la descrierea cârciumilor, unde străinul poate găsi ceva de mâncare şi de băut: „É questa una Cantina sotterranea, dove si vende Vino da Donne, che ordinariamente sono in età avanzata, e che han di già corso la carriera della dissolutezza; e perció sogliono sempre tener qualche Donna più giovane, che servi quasi di richiamo agli avventori; e questa è la cagione, che in Valachia sarebbe gran vergogna, se un uomo civile, e spezialmente forestiere, andasse alla „Criccima”, dove par che sieno sempre inseparabili queste due vizi, Crapula e Libidine” (Aceasta este o pivniţă, unde se vinde vin de către femei, care de obicei sunt înaintate în vârstă, şi care au parcurs deja meseria desfrâului; şi prin urmare obişnuiesc să ţină întotdeauna vreo femeie mai tânără, care are menirea de a ispiti muşterii; şi acesta este motivul că în Valahia ar fi o mare ruşine dacă un civil, şi mai ales un străin, ar merge la cârciumă, unde par a fi întotdeauna nedespărţite aceste două vicii: desfrâul şi poftele).

Pentru a-şi susţine afirmaţiile de mai sus, autorul evocă o posibilă întâmplare a unui sătean care, după ce a fost la târg unde şi-a vândut produsele făcând câţiva bani pentru familie, la întoarcerea spre casă intră într-o astfel de cârciumă, unde îndată este servit cu mâncare, dar şi cu mult vin, se îmbată şi adoarme: „l`infelice Contadino, stracco, e ubbriaco, dassi in preda al sonno” (nefericitul ţăran, obosit şi beat, cade pradă somnului), iar la trezire, cerându-i-se să plătească ce a consumat, constată că a rămas şi fără bani, care i-au fost furaţi când dormea. Pentru a evita un scandal, e nevoit să-şi lase hainele zălog sau să-şi găsească un chezaş, blestemând ceasul când a intrat în acel loc: „sicchè per ischivar un pericolo maggiore, dee lasciar l`abito in pegno, oppure trovar mallevadore; e cosi tornasene a casa sua detestando ben mille volte quel momento, in cui pose il piede in quella “Cricciuma”” (aşa încât, pentru a evita un scandal mai mare, e nevoit să-şi lase hainele zălog sau să găsească un chezaş, şi astfel să se întoarcă acasă, blestemând de mii de ori acel moment în care a pus piciorul în acea cârciumă).

Pentru a nu lăsa nicio umbră de îndoială asupra ospitalităţii românilor, autorul spune că, spre deosebire de alte popoare, sunt iubitori de oaspeţi: „anzi dobbiam dare alla Nazione Valaca un attributo di lode, che la rende segnalata e distinta da molte altre Nazioni; cioè l`essere tutti i Valachi amatori del Forestiero, e religiosi osservatori della Ospitalità” (mai degrabă se cuvine să dăm naţiunii valahe un atribut de laudă, care o face deosebită de alte multe naţiuni; adică toţi românii sunt iubitori de străini şi primitori de oaspeţi).

Străinii sunt trataţi într-un mod cu totul special, în funcţie de calitatea acestora. Astfel, dacă se petrece ca un străin să ajungă într-o cârciumă de la ţară, mai ales noaptea, este primit foarte bine de către stăpânul casei, care îi oferă un pat, îi pregăteşte ceva de mâncare şi se ocupă de cai, cerând plată doar pentru mâncare şi vin, fără să pretindă nimic pentru pat sau altceva. Dacă este vorba de o persoană importantă, care are o misiune, atunci acesteia i se asigură paza pe tot parcursul şederii: „viengli assegnata una Guida (che si chiama „Szmir”) cioè un Soldato di Confini” (le vine desemnat un însoţitor (care se cheamă Smir), adică un soldat de graniţă). Deseori, cei care îndeplinesc misiuni speciale pe lângă Principe (Domnitor), sunt nevoiţi să poarte haine specifice ţării, pentru a nu bate la ochi turcilor: „che il Forestiero vada vestito alla usanza del paese, per non dar tanto nell`occhio de`Turchi” (ca străinul să meargă îmbrăcat după specificul ţării, pentru a nu bate la ochi turcilor).

Despre vestimentaţia românilor, spune că este la fel ca a turcilor (desigur autorul se referă la cei din clasa boierilor), cu excepţia căciulii, care este ca cea a polonezilor: „L`Abito de`Valachi adunque è totalmente lo steso con quello de`Turchi, eccettuatoneil Berrettone, che è alla usanza Pollacca, cioè di pelle negra riccia di Agnellino, largo quarto ditta, o poco più, e tra queste pelli, sono assai stimate quelle che si portano di Moscovia, e che per esser di prezzo più caro, sono in uso presso de`Nobili” (Îmbrăcămintea românilor, prin urmare, este întru-totul ca a turcilor, cu excepţia căciulii, care este după obiceiul polon, adică din piele creaţă neagră de miel, largă de patru degete sau mai mult, şi printre acestea sunt destul de apreciate cele care se poartă în Moscova, şi fiindcă sunt mai scumpe, le folosesc doar boierii). Toţi poartă părul scurt, exceptând preoţii şi călugării, care îl au lung, cum se poartă în biserica de rit grecesc („li portano lunghi all`uso della Chiesa Greca”). Majoritatea bărbaţilor poartă barbă şi unii îşi lasă mustaţă („La maggior parte de`Valachi nutriscono la Barba(…), gli altri poi si lasciano crescere le bafette”).

Îmbrăcămintea femeilor este un amestec de vestimentaţie grecească şi turcească, dar nu au faţa acoperită: „Il vestir delle Donne è un misto di abito alla Greca, e alla Turcesca, ma non col viso coperto” (Vestimentaţia femeilor este un amestec de îmbrăcăminte grecească şi turcească, dar nu cu faţa acoperită). Femeile măritate îşi acoperă capul cu un văl alb, care le înfăşoară bărbia, cele două extremităţi ale vălului fiind prinse la spate: „Le maritate cuopron la testa con un velo bianco, che fascia loro il mento; le due estremità di ditto velo vanno a pendere dietro le spalle, quasi fino al filo della schiena” (Cele măritate îşi acoperă capul cu un văl alb, care le înfăşoară bărbia, cele două extremităţi ale zisului văl sunt prinse la spate, aproape până pe şira  spinării). Încep să poarte acest văl din ziua următoare nunţii, când au dormit pentru prima dată cu soţul: „Cominciano a portar esso velo nel giorno seguente alla notte, in cui hanno per la prima volta dormito con lo Sposo” (Încep să poarte acest văl în ziua următoare nunţii, în care au dormit pentru prima dată cu soţul). Fetele îşi acoperă capul cu propriul păr împletit în cosiţe, apoi înfăşurat şi prins cu ace în jurul capului. În zilele de sărbătoare, apar îmbrăcate bogat, cu găteli preţioase, purtând pe piept un colier din monede de aur de mărimi diferite. Cele mai modeste poartă, după posibilităţi, monede de argint. Doamnele de la curte, obişnuiesc să meargă în trăsuri cu doi cai, care au pe piept un fel de platoşă de pânză de culoare verde sau albastru-închis, dar nu roşu, această culoare fiind rezervată numai familiei Domnitorului. Bărbaţii merg în oraş călare, cu o suită de servitori, după funcţie şi posibilităţi, iar când intră în curtea palatului, coboară de pe cal şi, înainte de a urca scările, îşi scot încălţămintea: „e nell`entrare nel Cortile del Palazzo, smontano da Cavallo, e prima di salir le Scale di Corte, si fan cavare gli Stivaletti” (şi la intrarea în curtea palatului, descalecă şi, înainte de a urca scările, pun să li se scoată cizmele).

Descrierea vizitei în casa unui boier îi oferă autorului ocazia de a prezenta şi casa acestuia. Fiecare cameră are o „sobă”: „Ha ogni Camera la sua stufa (che in Valaco appellasi Soba), ed è una spezie di cammino, con una piccola porticela ovale, per dove si metton le legna; vi è il suo esito pel fumo, e poi la parte interiore della Fornace viene a tramandar il calore a una o due torricelle (che soglion essere rotonde o riquadrate, e perlopiù con lavori di stucco) le quali riscaldono tutta la stanza” (Fiecare cameră are căminul său (care în română se cheamă sobă) şi e un fel de cămin cu o mică uşă ovală, prin care se pun lemnele; acolo e şi ieşirea pentru fum, şi apoi partea interioară a cuptorului lasă să treacă căldura prin unu sau două turnuleţe (care de obicei sunt rotunde sau pătrate, şi realizate din stuc), care încălzesc toată camera).

Masa este întotdeauna acoperită cu un covor şi locul său este într-un colţ al camerei şi, neavând scaune, toată sala este ocupată de bănci lipite de perete, acoperite cu ţesături brodate. Masa se serveşte în Casa Mare, o cameră care are un fel de terasă cu vedere plăcută către grădină „Ogni casa peró di Nobile suol avere una spezie di Terrazzo, o sia Belvedere, che ha una vista deliziosa giù nel giardino” (Casa fiecărui boier trebuie să aibă un fel de terasă sau pridvor, care oferă o vedere plăcută spre grădină).

Masa la care se serveşte mâncarea nu este rotundă, iar cei care mănâncă se aşează de-o parte şi de alta, cât este de lungă, capul mesei fiind rezervat stăpânei casei (Gentildonna) sau altei persoane de vază. Înainte de a se pune mâncarea, invitaţii stau la taclale cu stăpânul casei în camera acestuia, apoi se spală pe mâini şi îşi scot hainele lungi pe care le încheie la gât („dopo di che si dà l`acqua alle mani e poi ognuno cavasi la veste lunga, e l`abbottona al collo, restando le lunghe maniche pendenti dietro le spalle” (după care se spală pe mâini şi apoi fiecare îşi scoate haina lungă şi o încheie la gât, cu mânecile lungi atârnând pe spate). După ce preotul rosteşte „Tatăl nostru” şi binecuvântează mâncarea, se aşează la masă, nu înainte de a-şi face cruce. La ei nu este obiceiul să ceară de băut, fiecare trebuie să aştepte să bea stăpânul casei, după care băutura este dată celorlalţi, din mână în mână şi cu acelaşi pahar, ceea ce poate să-l pună în dificultate pe un străin: „Presso i Valachi non è in uso il dimandar da bere, ma ognuno dee aspettare l`arbitrio del Padron di Casa, dopo il quale, vien dato a gli altri di mano in mano; e ció con un bicchiere medesimo, che suol servire a tutti; alla quale usanza par che difficilmente possa accomodarsiun Forestiere avvezzo alla polizia de`nostril Paesi” (La români nu se obişnuieşte să ceară de băut, ci este necesar ca fiecare să aştepte semnalul stăpânului casei, după care se dă la ceilalţi din mână în mână; şi asta cu acelaşi pahar, cu care se servesc toţi; obicei cu care un străin s-ar putea cu greu împăca, obişnuit fiind cu curăţenia din ţările noastre).

Mâncărurile lor sunt destul de copioase, dar nu prea pregătite şi, ceea ce este mai rău, se mănâncă reci, poate datorită faptului că bucătăria este situată într-un colţ al curţii, deci destul de departe de sala de masă: „Le loro vivande sono assai copiose, ma non bene acconciate;  e quell che è peggio, sempre si mangiano fredde, usandosi nella Valachia, che la Cucina è situate in un angolo del Cortile, e però lontanissima dalla Casa” (Mâncărurile lor sunt destul de copioase, dar nu prea bine aranjate şi, ceea ce e mai rău, întotdeauna se mănâncă rece în Valahia, bucătăria fiind situată, de obicei, într-un colţ al curţii şi foarte departe de casă).

Detestă să mănânce broaşte, broaşte ţestoase sau melci, deşi aceştia au fost introduşi în ultima vreme şi îi mănâncă cu atâta poftă, mai ales în timpul Postului Mare, încât sunt trimişi soldaţi la Târgovişte pentru a-i aduce din grădina Fraţilor Franciscani, pentru masa domnitorului („l`uso di queste ultime si è introdotto ne`tempi nostril; e le mangiano con tanto gusto (spezialmente nella Quaresima) che si mandavano Soldati nell`Orto de`nostri Padri Francescani in Tergoviste, a cercarne per la Cucina del Principe. Chiamasi le Lumache in lingua Valaca: Melci” (obiceiul acestora din urmă s-a introdus în vremea noastră; şi îi mănâncă cu atâta plăcere – în special în Postul Mare –, încât trimit soldaţi în grădinile Părinţilor Franciscani din Târgovişte să-i caute pentru bucătăria domnitorului. În limba română se numesc melci). După masă, se întorc în cameră unde se spală pe mâini, apoi li se aduce cafea, nu înainte de a bea un pahar de vin, şi dacă vreunul doreşte o pipă, i se aduce îndată. La sfârşit, îşi pun iarăşi hainele şi, mulţumindu-i gazdei, încalecă şi se întorc acasă.

Femeile au multe superstiţii şi prezentarea lor i se pare autorului ceva anevoios: „sarebbe una cosa non meno lunga, che malagevole” (ar fi ceva nu numai de durată, ci şi incomod). Cu toate acestea, ţine să povestească o curioasă ceremonie făcută din superstiţie, pentru a combate ciuma: „Radunasi un numero determinato di Donne, e queste nel termine di 24 ore filano, tessono, e cuciono una camicia di canapé, e dipoi la bruciano nel mezzo di qualche cortile, ed in tal guisa credeno che insieme con la camicia resti consumata la peste: Chiamasi la peste in Lingua loro Ciuma” (Se strâng un anumit număr de femei, şi acestea într-un interval de 24 de ore torc, ţes şi cos o cămaşă de cânepă şi apoi o ard în mijlocul curţii, şi în acest fel cred că odată cu cămaşa s-a nimicit şi pesta. În limba romană, pesta se numeşte ciumă). Îşi spală zilnic copiii până ajung la şapte-opt ani şi le fac un semn negru pe frunte, pentru a-i feri de deochi.

Folosirea leagănului este complet necunoscută doicilor valahe, dar folosesc un fel de ramă pătrată pe care este prinsă o pânză tare, ale cărei colţuri sunt legate împreună în partea superioară şi prinse cu un piron de o grindă din cameră, astfel încât doica poate să-l legene stând în pat „la quale dal proprio letto movendo il telaio, ogni qualvolta risvegliasi la Creatura, facialmente la fa riaddormentare” (care din pat, mişcând leagănul de fiecare dată când se trezeşte copilul, îl adoarme cu uşurinţă).

Românii se laudă cu o mare curăţenie, mai ales în casă, unde sunt risipite tot felul de ierburi parfumate, care creează o atmosferă încântătoare „Vantano poi i Valachi una gran pulitezza, spezialmente nelle loro Case; e per dir vero, è una delizia, quando si entra in quelle Camere, dove sono sparse da per tutto varie sorte di Erbe odorifere cioè […], che rendono una dilettevol non meno, che salubre fragranza” (Românii se laudă apoi cu o mare curăţenie, în special în casele lor; şi, ca să spun adevărul, e un deliciu când intri în acele camere, unde sunt risipite peste tot diverse soiuri de ierburi mirositoare, care dau un miros sănătos, dar nu mai puţin încântător).

Autorul detestă însă obiceiul lor de a ţine în camere vasele pentru necesităţile fiziologice nocturne, poate pentru a nu ieşi, mai ales iarna, din camerele calde pentru a merge undeva într-un colţ îndepărtat al curţii, unde se găseşte locul amenajat pentru acestea.

Citiți partea a patra a articolului

Citiți și:
«Sunteți cei mai sufletiști oameni din Europa. Comoara voastră națională este satul românesc. Nimeni în Europa nu are ce are România.»
Un brazilian ne învață de ce merită să ne iubim țara! Cuvintele lui te vor face să zâmbești

 

yogaesoteric
20 mai 2022