Limitele jurnalismului

 
de Ioana Marinescu
 

„Prin felul în care sunt conduse redacţiile şi prin aservirea ierarhiilor de jurnalişti, editori, directori şi redactori, mass-media eşuează în genere în a servi drept modele ale crezurilor şi valorilor democratice. De fapt, jurnalismul contribuie la: a) naşterea unor suspiciuni privind democraţia; b) creşterea neîncrederii în politică şi în eficienţa colaborării; c) crearea unui mediu potrivinic măririi pragmatismului şi a flexibilităţii în politică.” – Mihai Coman, „Mass-media în România post-comunistă”

Există limite în procesul jurnalistic. Timpul scurt şi lipsa de acces direct la  informaţie sunt două limite endemice în această profesie. La fel sunt şi erorile pe care le fac jurnaliştii când lucrează sub presiune. Puţine ziare admit existenţa acestor limite, exceptând situaţiile când o fac în favoarea lor, ca de exemplu atunci când vor să evite un proces. Cele mai multe afişează un soi de falsă omnipotenţă şi ubicuitate, prin intermediul multor articole de presă. La aceasta se adaugă şi nemenţionarea sau menţionarea incorectă a surselor.
 
Există, de asemenea, limite ale jurnalismului de calitate, create chiar de jurnalişti şi de cei care controlează sau deţin publicaţiile. Una dintre cele mai mari ipocrizii ale jurnalismului convenţional este că relatarea evenimentelor este dictată de stilul ziarului, de ceea ce numim „valoarea de informare” (jaloanele după care jurnaliştii decid de obicei ce evenimente, realităţi sunt interesante pentru cititorii lor). Ceea ce influenţează de fapt calitatea şi natura jurnalismului practicat de un ziar sau altul se compune dintr-o serie întreagă de valori: ale jurnalistului, ale proprietarilor ziarului sau ale celor ce îl controlează, ale factorilor care ţin de cultura jurnalistică şi ale factorilor pe care toţi cei mai sus menţionaţi îi consideră ca fiind valorile cititorilor. Între toate aceste valori există un conflict constant. Alte valori, negative, sunt absorbite de la patroni şi din cultura profesională dominantă, iar lucrul în redacţie produce şi el alte presiuni, cum ar fi banii care pot fi câştigaţi prin renunţarea la valorile iniţiale, ameninţările „puternicilor zilei” la adresa siguranţei personale şi bagajul de prejudecăţi personale de care nici un jurnalist nu se poate elibera complet.
 
Valorile celor care deţin şi controlează presa sunt cu totul diferite de cele ale jurnaliştilor. Deşi pretind că respectă concepte ca adevărul, onestitatea, aceştia urmăresc de multe ori să facă bani şi propagandă, indiferent că e vorba de stat, administraţie locală, partide politice, companii multinaţionale, bănci, companii petroliere, oameni de afaceri sau sponsori. Promovarea propriilor puncte de vedere, excluderea opozanţilor, relatarea voit distorsionată a unor evenimente pentru a le potrivi cu un interes comercial, precum şi răzbunările personale sunt teme majore în istoria presei.
 

Un exemplu edificator este cazul magnatului american de presă Hearst, care, dorind, din raţiuni care ţineau de tiraj şi de propriile opţiuni politice, izbucnirea unui război hispano-american în Cuba, a ordonat ca zile în şir să se publice în ziarul său, „New York Journal”, articole belicoase, care distorsionau realitatea, cu titluri senzaţionale şi aberante: „Razboi cu Spania pentru americanii asasinaţi”, „Război, singurul final posibil al crizei!”, „Ne îndreptăm spre război!”. Episodul Hearst spune multe despre folosirea incorectă a jurnalisticii, pentru propagandă şi profit.
 
Puterea celor ce controlează presa se datorează evident forţei lor economice sau, în funcţie de ţară, faptului că deţin controlul aproape exclusiv asupra resurselor de tipărire şi de publicare. Dar ei nu au nevoie să îşi exercite această putere în mod deschis, pentru că valorile lor sunt absorbite în mare măsură de cultura jurnalistică ce predomină într-un ziar sau în anumite tipuri de ziare. Această cultură este o „înţelepciune profesională” care evoluează în permanenţă. Ea stabileşte ceea ce redactorii sau şefii lor consideră a fi un articol bun sau ce  resping aceştia, ca fiind „plictisitor”. Tot cultura jurnalistică dictează atitudinea morală a unui ziar şi prin aceasta are o influenţă mai mare decât orice canoane deontologice.
 
Această „cultură” dictează ceea ce trebuie admirat la un jurnalist şi ce se aşteaptă de la el… Cel mai bine poate fi caracterizată ca fiind „instinct gazetăresc”, prin instinct înţelegându-se fie abilitatea naturală de a descoperi înţeles şi sens acolo unde alţii nu văd nimic, fie, în formă decăzută, arta de a transforma banalul în „original”. Dexteritatea în manipularea faptelor, ca şi selectarea, judicioasă în esenţă, a informaţiei, care este apoi prezentată în afara contextului real, este adeseori întâlnită în toate formele jurnalismului. De multe ori, jurnalismul omite cu bună ştiinţă contextul şi amplifică excesiv efectul, de dragul propriilor convenţii… sau doar ca să vândă mai multe exemplare ale ziarului.
 
Cultura ziarelor populare apreciază, de asemenea, gonflarea subiectelor şi narativul facil. Pentru aceste lucruri e nevoie, desigur, de oarece talent, dar şi de extrapolarea faptelor şi a înţelesurilor cuvintelor pentru a realiza o construcţie atractivă pentru cititor. Chiar dacă fiecare componentă poate fi justificată plauzibil, articolul finit reprezintă o minciună.
 
Nici în cazul ziarelor mai serioase procesul de redactare şi editare a articolelor nu este străin de această corupţie. Ea porneşte de la redactorii coordonatori care pretind „să lucreze puţin articolul” la propriile calculatoare pentru a-l cizela. De multe ori se ajunge la un articol „umflat”, căruia i se oferă o strălucire sintetică, exgerând la maximum implicaţiile faptelor şi producând astfel o imagine de ansamblu incorectă.
 

În ţară la noi, exerciţiul jurnalistic s-a definit ani la rândul prin improvizaţie şi nu prin proceduri, ceea ce înseamnă că jurnalismul a fost conceput, atât de cei care îl practicau, cât şi de cei care beneficiau de produsele sale, ca o simplă îndeletnicire şi nu ca profesie.
 
În cele din urmă, jurnaliştii au la dispoziţie un singur mod de a reacţiona: să dezvolte standarde şi abilităţi universale şi să acţioneze în conformitate cu acestea. Dacă ziarişţii fac acest lucru, pot învinge limitele. Zilnic, în lume, astfel de limite sunt învinse. Reporterii dau în vileag corupţia, descoperă neglijenţa, relevă pericolele, demască criminalii şi scriu despre fapte pe care, altminteri, cineva ar fi dorit să le ţină ascunse.
 
În aceste condiţii, cei care lucrează în mass-media se regăsesc într-o situaţie caracterizată prin ambivalenţă: ca reprezentanţi ai presei au câştigat un anumit pretigiu social, dar au devenit simultan ţinte ale presiunii din partea politicului şi ale forţelor economiei de piaţă. Jurnaliştii se bucură de o anumită vizibilitate, dar suferă şi de lipsa încrederii şi fidelităţii din partea audienţei; susţin că ar avea o misiune, însă pretenţia lor e stigmatizată de erorile profesionale.
 
BIBLIOGRAFIE:
Randall, David, „Jurnalistul universal – ghid practic pentru presa scrisă”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
Coman, Mihai, „Mass-media în România post-comunistă”, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

yogaesoteric
aprilie 2007

Also available in: Français