Lucian Blaga – Problema Rasei

Frecventând cu oarecare interes ştiinţa despre fenomenele vieţii şi urmărind să pătrunzi în secretul ascuns într-o sută de alte secrete, al apariţiei speciilor si variantelor fiinţelor terestre, precum şi în taina cu aspecte uneori atât de matematice a eredităţii, nu găseşti ce-i drept soluţii prea mulţumitoare pentru problema rasei, dar îţi faci cel puţin o icoană aproximativă despre dificultăţile şi despre complexitatea ei de neistovit.

Mi-am închinat câţiva ani de pătimaşe osteneli şi de entuziastă energie asimilatoare (filologiei). Mă socot printre aceia cari se ţin la pas, cu deschisă curiozitate, împrospătată zi cu zi, cu toate descoperirile cari pot avea întrucâtva vreo înrâurire asupra imaginei ce ne-o facem despre viaţă şi fenomenele ei.

Ostenelile mele pe acest teren nu mi-au prilejuit însă participări la lumini de natură să-mi pot începe consideraţiile asupra rasei cu (algutanţe) prea dogmatice.

Pe urma studiilor, am rămas mai curând cu impresia unui impas şi cu o neîncredere pe care aş vrea să o comunic astăzi cititorilor. Neîncrederea asta aş formula-o astfel: oamenii de ştiinţă, cari pretind a fi rezolvat cu mijloace ştiinţifice problema raselor în toată complexitatea ei, sunt sau nişte inconştienţi, sau nişte şarlatani. Şi aceasta din motivul binecuvântat că problema raselor, sub multe din aspectele ei, nici nu e problemă de natură ştiinţifică.

Problema raselor are aspecte asupra cărora cercetătorul nu poate să decidă şi să-şi facă o judecată decât de pe planuri (rezervate) metafizicei, moralei, esteticei, adică de pe planurile unei lumi de desiderate şi valori cari depăşesc mult chemarea şi cercul isbânzilor posibile ale ştiinţei. Între neajunsuri să amintesc numai că ştiinţa n’a isbutit până astăzi nici măcar să se fixeze asupra unei definiţii cel puţin convenţionale a termenului.

Antropologia ne oferă ce-i drept statistici şi măsurători din belşug, dar tot la câţiva ani rezultatele este necesar să suporte interpretări după noi şi noi criterii. Cum se determină însuşirile fizice şi sufleteşti cari urmează a fi puse în sarcina „rasei”, şi cum acelea cari se datoresc „mediului”? Între ce limite îngăduite poate să varieze o însuşire caracteristică unei rase? Până la ce grad de abatere de la media unei însuşiri ne este permis să vorbim încă de o simplă variantă, şi la ce grad de abatere începe rasa, mutaţiunea? Sunt multe întrebări de acest fel cari de obiceiu se soluţionează, filosofic vorbind, mai mult după tactul, bunul-simţ, sau bunul plac al cercetătorului, decât după criterii puse la adăpost de orice infiltraţii de subiectivism.

De la experimente şi măsurători nu se pot aştepta răspunsuri precise, deoarece cercetările experimentale şi de măsurare postulează, într’un anume fel, tocmai aceste răspunsuri, ca un ajutor al lor. Biologia şi antropologia au porţile deschise încă tuturor surprizelor. – Iar dacă cineva ne-ar invita să amintim unele rezultate problematice ale „ştiinţei”, în cari se amestecă diverse puncte de vedere metafizice, morale, estetice, şi care totuşi sunt prezentate, naiv şi cu toată aparatura, drept axiome „ştiinţifice” – iată câteva, aşa cum ne vin în atenție fără multă alegere.

Sunt cercetători rasişti neînduplecaţi, cari afirmă că cutare rasă e, după toate semnele anatomice şi morfologice, pe care maiestatea sa ştiinţa le constată, o rasă pură. Sunt cercetători cari, cu argumente scoase din sertarele tuturor cunoştinţelor umane, susţin că orice amestec de sânge şi aliaj de substanţe între rase sunt echivalente în efectele lor cu rezultatele bastardizării şi degradează până la dezastru aceste rase.

Alţi cercetători, nu mai puţin erudiţi, găsesc suficiente argumente, şi nu de calitate inferioară, ca să hotărască peremptoriu că nu există nicio rasă pură şi că amestecul raselor, ducând la sumarea virtuţilor, s’ar fi dovedit cel mai adesea ca un proces suitor şi în avantajul neamului omenesc. Cercetătorii aceştia nu-şi dau seama că în cuvinte precum „dezastru” sau „avantaj” se implică o întreagă lume de valori, asupra cărora nu se poate hotărî după criterii ştiinţifice.

Anume oameni de ştiinţă, atacând cu pretenţiozitate nejustificată problema raselor, au isbutit, în intervalul scurt al unui singur secol, să o compromită deabinelea, şi aproape mai iremediabil decât au compromis bunăoară pictorii academici nudul. Să tratăm pe cei ce ne-au obosit inutil în acelaş fel cum au fost trataţi pictorii academici din partea unei anume şcoale mai noi: să cerem interdicţia – printr’o convenţie, să zicem, internaţională – a acestui subiect, pentru cel puţin o altă sută de ani. Sau mai precis: să cerem ştiinţei să se mărginească la problemele cari îi aparţin cu adevărat.

Vom urmări în rândurile de faţă să privim problema rasei într’un spirit mai degajat. Aruncând peste bord balastul termenilor de matematică şi statistică biologică, să privim rasa deocamdată ca o indescifrabilă entitate a naturii, şi să vorbim despre ea, aşa cum se vorbeşte de obiceiu despre o realitate umană într’o lume de valori umane.

Pe un asemenea plan e poate mai indicat să întrebuinţăm termenul de „rasă” într’un sens oarecum mai de toate zilele şi fără de orice pretenţii de scientism. Cuvântul „rasă” în accepţie curentă echivalează aproape cu acela de „stil biologic”. În măsura în care termenul „rasă” îl substituim prin acela de „stil biologic”, suntem efectiv puşi în situaţia de a vorbi despre rasă în termeni mai apropiaţi de intuiţia şi simţămintele noastre.

În mod cert, există simţământul că te găseşti în prezenţa unui om de „rasă”, tot aşa cum există simţământul că te găseşti în prezenţa unei opere de „stil”. Cel ce încearcă acest simţământ şi-a însuşit prin aceasta chiar o poziţie, de unde se poate lansa în consideraţii şi aprecieri omeneşte inteligibile.

Pentru a vorbi despre o simfonie nu e neapărat nevoie să o reduci la vibraţiunile aerului cari o compun pe plan fizic. Din contră: pentru a vorbi omeneşte despre o simfonie este necesar să uiţi cu totul că ea e alcătuită şi dintr’o succesiune de vibraţiuni ale aerului. În cazul rasei este cazul să facem abstracţie de ceea ce această entitate ar putea fi pe planul naturii, şi să ne mărginim la ceea ce ea este pe planul sensibilităţii si al valorilor umane.

Facem aşadar o analogie între simţământul că te găseşti în faţa fenomenului „rasă” şi simţământul că te găseşti în prezenţa fenomenului „stil”.

Îmi amintesc că în cursul vieţii am experimentat de mai multe ori acest simţământ sui generis. Mai acu câţiva ani, la sesiunile pitoreşti şi exotice ale Ligii Naţiunilor la Geneva, unde ţi se dă prilejul variat să întâlneşti exemplare umane în stare să ilustreze viu toate tipurile unui muzeu antropologic, mă impresiona iarăşi şi iarăşi, până la fascinare, figura pe deplin realizată în felul său a omului de stat englez Sir Austen Chamberlain.

Eram simplu privitor şi nu mi s’a dăruit în niciun fel ocazia să judec vreodată calităţile, nici morale, nici intelectuale ale acestui om, rezervat fără a fi întunecat, stăpânit fără efort şi în chip organic impunător, dar în faţa lui mă încerca de fiecare dată simţământul copleşitor că mă găsesc în prezenţa fenomenului „rasă”, şi îl contemplam – fără de a-i înţelege graiul – cu desfătarea vibrantă pe care ţi-o comunică o rară operă de stil.

Vorbesc despre rasă şi iată-mă îndrumat spre cazuri foarte concrete. E cel mai bun drum ce-l putem urma. Căci fenomenul rasă, exact ca şi fenomenul stil, îl cuprinzi cel mai deadreptul potrivindu-te în faţa lui şi arătându-l cu degetul în lumea şi în atmosfera lui concretă.

Îmi amintesc de un alt moment când am fost atins într’un chip cu totul aparte de acelaş simţământ revelator. Cu ani în urmă, rătăcind odată prin nordul Ardealului, am fost nevoit să poposesc o noapte într’un sat evreesc; am tras la un han cu lumini sufocate de fum şi beznă.

Mi s’a îmbiat o cameră. Dimineaţa părăsind camera, am dat într’o mică curte pătrată, înconjurată de pridvoare. În mijlocul curţii închise se înălţa de minune potriveala unui chioşc copleşit cu viţă de vie. Era o splendidă dimineaţă de mai. În chioşc stăruiau la masă vreo şase băieţi, în vârstă biblică de 12 ani, cu părul roşcat cum e frunza de viţă toamna, cu perciuni în spirale şi cu ochi mai vii decât cei de veveriţă. În atmosfera proaspătă şi solară, copiii discutau cu aprindere în jurul unui enorm Vechiu Testament, deschis pe masă, şi schimbau priviri şi guturale dialectice. Erau aşa de cuprinşi de focul desbaterii că, deşi la spatele lor, niciunul nu a ţinut să mă remarce. Am asistat îndelung la această scenă de pui de patriarhi şi am rostit pentru mine, şi ca un comentar la tot tabloul, cuvântul: „rasă”!

În ţara noastră cu tipuri de oameni destul de variate, n’am fost pătruns poate nicăiri de simţământul că mă găsesc în prezenţa rasei în aceeaşi măsură ca în faţa ciobanilor noştri din Poiana Sibiului. Aceşti mândri ciobani, în ale căror făpturi se împlinesc însuşirile fizice şi sufleteşti proprii unui neam de oameni, românesc şi carpatin, însuşiri cari în atâtea alte părţi au rămas – sub presiunea mizeriei şi a unor împrejurări istorice suficient cunoscute – latente, sau incomplet desvoltate, demonstrează palpabil şi cu oarecare aproximaţie nivelul până la care s’ar putea ridica media rasei noastre.

Bănuiesc însă că şi poenarii s’au bucurat mai demult, poate acu o sută sau două de ani, de o şi mai strălucită perioadă de înflorire a rasei lor decât astăzi. De atunci au intervenit unele împrejurări despre cari doctorii ţinutului ar putea să istorisească câte ceva, împrejurări cari şi-au dat de sigur contribuţia nefastă la începutul de declin fizic al acestui splendid neam de oameni. Oricum însă, constatarea aceasta nu schimbă întru nimic convingerea mea că ciobanii din Poiana reprezintă una din culmile stilului biologic românesc.

Aceşti oameni, cu figurile lor înalte, de-un aer aristocratic, de o stăpânită încredere în ei înşişi, prietenoşi şi totuşi distanţi, vânjoşi fără brutalitate şi de-o aspră seninătate, vegetativi şi astrali ca brazii şi puternici ca urşii, au fost în timpul din urmă adeseori remarcaţi cu interes şi cu admiraţie şi din partea străinilor. Sunt puţine regiuni în Europa unde simpli oameni de la munte sau de la ţară să facă o impresie tot atât de aristocratică.

Au apărut în vremea din urmă preţioase şi bine alcătuite cărţi de propagandă, cu ilustraţiuni de oameni și locuri din România, şi cum de ani de zile îmi port rosturile prin străinătate, ştiu din experienţa zilnică cât de mult impresionează şi cu ce stăruitor ecou, chiar şi numai din simple fotografii, ciobanii poienari.

Nu mă preocupă deloc în rândurile de faţă ce anume „rasă” înfloreşte în poienar sub aspect antropologic, cât e de „pură” această rasă, şi nici întrebarea dacă românul din alte regiuni nu reprezintă cumva, sub unghiu antropologic, altă rasă, sau amestec de rase.

Ciobanul poienar mă interesează aici ca stil biologic, vital şi sufletesc, iar sub acest unghiu, este necesar să mărturisesc că în prezenţa poienarului sunt cu totul furat de simţământul că mă găsesc în faţa unui asemenea stil, pe deplin realizat şi nu numai alcătuit din latenţe, din posibilităţi, sau din fragmente pe cale de a se schiţa.

După ce te-ai obişnuit puţin să consideri rasa ca stil, e sigur că cele mai multe dintre aşa zisele puncte de vedere „ştiinţifice”, din cari se atacă problema, ţi se vor părea tot atât de puţin esenţiale ca de-o pildă isprava savantului, care face curbe grafice după o compoziţie muzicală.

Cu toate avantajiile sale de metodă, considerarea rasei ca stil e pândită însă şi ea de o primejdie, ba chiar de o mare primejdie. Primejdia e cu atât mai mare, cu cât sensibilitatea noastră stilistică e mai rigidă, dar cu atât mai mică cu cât sensibilitatea noastră stilistică devine mai elastică.

O sensibilitate stilistică elastică trăiește în prezenţa raselor, ca stiluri vitale şi sufleteşti, stări întovărăşite de-o anume evlavie, ca în faţa unor fenomene originare ale firei. O sensibilitate stilistică elastică se va transpune cu uşurinţă şi cel mai adesea cu simpatie în ansamblul de valori fizice şi spirituale ale unei alte rase.

Nu acesta e însă cazul sensibilităţi stilistice de tip rigid. O sensibilitate stilistică rigidă va manifesta o aversiune faţă de ansamblul de valori fizice şi spirituale ale unei alte rase. O sensibilitate stilistică rigidă va avea tendinţa să vadă în valorile fizice şi spirituale ale altor rase – non-valori.

Când conştiinţa de rasă se împerechiază în chip nenorocit cu o sensibilitate stilistică rigidă, se produce fenomenul disgraţios şi mătăhălos căruia îi dăm numele de „mesianism rasist”. Acest fenomen constă în exaltarea valorilor fizice şi spirituale ale unei singure rase.

Mesianismul rasist e caracterizat prin credinţa că o anume rasă omenească ar deţine toate calităţile cu care Dumnezeu a ţinut să înzestreze genul omenesc, şi că toate celelalte rase posedă aceste însuşiri numai parţial sau într’un fel degradat sau viciat.

Istoria omenirii a avut parte de mai multe ori de asemenea puţin îmbucurătoare mesianisme: În afară de mesianismul evreesc al vechiului testament şi de mesianismul blond al naţional-socialismului german, despre care actualmente se vorbeşte aşa de mult, mai există un mesianism analog anglo-saxon, precum şi unul rusesc. De fiecare dată mesianismul e altfel nuanţat şi îmbrăcat în altă doctrină, dar în centrul fiecăruia se găseşte pretenţia şi mândria exagerată a unei anume rase de a fi „rasa aleasă” a lui Dumnezeu.

Mesianismele rasiste, desvoltate când în doctrină teologică, când în doctrină biologică, sunt în egală măsură forme ale unei trufii colective. Că mesianismul se întemeiază odată pe un fictiv contract cu Iehova sau că se clădeşte pe tot atât de fictive consideraţiuni de ştiinţă naturală cu privire la superioritatea de nivel şi de destin a rasei blonde, nu e prea important. Mesianismul vechiu evreesc era bazat pe o aşa-zisă învoială dela „tu” la „tu” cu dumnezeirea.

Mesianismul germanilor, cari astăzi ţin să se „nordizeze” cu orice preţ prin înzdrăvenire fizică şi prin paganizare, se întemeiază nu atât pe un contract teologic bilateral şi cu paragrafe în regulă, cât pe nişte aşa-zise privilegii, ce li s’ar fi acordat blonzilor din partea naturii. Deosebirea nu ni se pare prea mare.

Iehova şi-a schimbat numele în „Natură” şi şi-a strămutat preferinţele de pe malurile Iordanului pe malurile Spreei. Mesianismul rasist, cu toată flora sa de ficţiuni, a existat şi există, oricât formele sale ar contraria simţământul de respect în faţa configuraţiilor şi profilurilor biologice, cari ar fi necesar a fi acceptate în pluralitatea lor. La rândul său anglo-saxonul, de când a pus piciorul în patria insulară şi în imperiul apelor, s’a crezut, neadmiţând nicio discuţie, neam ales al lui Dumnezeu.

Simpatia pe care anglo-saxonul o arată aproape ostentativ Vechiului Testament nu e decât un simptom al acestui mesianism. Iar ruşii, în momentul când s’au trezit la conştiinţa de sine şi mai ales la conştiinţa că sunt un imens popor, au găsit şi ei cu cale să-şi exalteze rolul istoric.

„Mujicii” şi „idioţii” Rusiei deveniră dintr’odată, şi cu esclusivitate, singurii purtători de Dumnezeu pe pământ. Moscova visa la un moment dat să salveze omenirea întreagă, adică probabil să o şi supună. (Ar fi interesant să se cerceteze în ce măsură a exploatat bolşevismul conştiinţa mesianică a poporului rusesc, în planurile de revoluţionare a lumii).

În acord cu sine însuşi, mesianismul rasist, de orice fel, a fost şi este atins de o penibilă orbire faţă de toate virtuţile altor rase. Un popor lovit de această cecitate spirituală nu mai e în stare să se depăşească şi nu se mai vede decât pe sine însuşi. Toate celelalte popoare şi rase sunt văzute în oglinda deformantă a narcisismului de unul singur. De cecitatea ce tocmai o subliniarăm n’au fost cruţaţi niciunii remarcabili gânditori.

Lui Houston Stewart Chamberlain, unul dintre teoreticienii favoriţi ai naţional-socialismului german, care de altfel a ştiut nu odată să pună în frumoasă lumină problema rasei ca atare, îi reproşăm în primul rând sensibilitatea stilistică mult prea rigidă. Lipsa de elasticitate l-a făcut incapabil de a pricepe orice nu poartă pecetea blondă a germanismului. Să ne reamintim numai în ce ton nedrept şi dispreţuitor vorbeşte el în celebra sa carte „Fundamentele veacului al XIX-lea” de pildă despre vechea cultură egipteană, în care cu toţii suntem obişnuiţi să admirăm fără de nicio rezervă întâia cultură monumentală apărută în istoria omenirei.

Şi aceasta pe motivul – cât de irelevant! – că vechii egipteni nu erau „ari”. Sensibilitatea stilistică se poate educa. Să ne amintim ce opinii cu adevărat obtuze aveau europenii în genere despre neamurile negre africane, câtă vreme încă nimenea nu-şi luase osteneala sau nu avuse priceperea să pătrundă în secretele culturii lor spirituale.

Europenii, cari vor să înveţe ceva sau să-şi lărgească şi să-şi mlădieze puţin sensibilitatea stilistică, sunt invitaţi să citească sau măcar să răsfoiască operele lui Frobenius despre culturile africane. Mărturisesc, şi iau răspunderea sub semnătură pentru această judecată, că nu am citit legende mai poetic întruchipate şi mai profunde ca semnificaţie decât legendele negre. Nu mai departe decât acu câteva zile am asistat la o conferinţă despre poezia pigmeilor din centrul Africei.

Altă surpriză incredibilă. Un „imn către curcubeu” în care pigmeii, aceste furnici umane, aduc laude culorilor cerului şi imploră curcubeul să nu-i ucidă, m’a emoţionat mai profund şi mai stăruitor decât mai multe antologii de poezie modernă a mai multor popoare europene laolaltă. Am avut prilejul să aud şi poezie lirică polineziană, de largi ritmuri şi cu metafore de început de lume, care ar putea să fie semnată de orice mare poet oriental, de la Li-Tai-Pe până la Tagore.

Nu am suferit din fericire niciodată de mesianism rasist, dar dacă aş fi suferit, cele câteva lecturi întâmplătoare cari m’au introdus în sufletul coloraţilor, m’ar fi vindecat definitiv de orice trufie.

Dacă mi s’ar pune întrebarea ce atitudine aş lua faţă de problema amestecului între rase, aș răspunde; nici în această chestiune nu mă îndrumă pretinse descoperiri sau principii ştiinţifice, ci mai curând sensibilitatea mea stilistică.

Mă voi declara cu alte cuvinte împotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiindcă mi se pare că amestecul duce în cele mai multe cazuri la lipsă de stil şi într’un anume sens la lipsă de caracter.

E în joc un elementar simţ al stilului şi un respect cvasi-religios faţă de formele substanţei vitale, simţăminte pe care nu pot şi nu înţeleg să le înving. Simţământul că te găseşti în prezenţa unei rase, care a fost favorizată de împrejurări prielnice de a se realiza consecvent cu ea însăși şi de a-şi traduce în fapte creatoare toate virtualităţile, este una din rarele bucurii şi generoase satisfacţii, la care mi s’ar părea monstruos să renunţi cu uşurinţă.

Să nu stricăm, să nu nivelăm, să nu spălăcim, noi oamenii, ceea ce a răsărit din sânul naturii şi al sorţii cu iresistibila şi convingătoarea putere a unor fenomene originare plastic delimitate prin graţie de sus. Nu mai puţin condamnabil ar fi însă şi drumul celălalt, al exaltării rasiste.

Atitudinea, pretenţioasă în formă, primejdioasă pe cât de naivă în esenţă, a mesianismului rasist, care în ultimele sale consecinţe teoretice şi practice propagă în ascuns sau pe faţă imperialismul spiritual, fizic şi economic al unei singure rase – nu e prin nimic justificabilă.

Simţământul, singurul, care deschide poarta spre un cadru ecumenic, simţământul de evlavie în faţa fenomenului raselor – ne dictează să fim noi înşine, sub stelele noastre, şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei – tot ei înşişi, sub stelele lor.

Autor: Lucia Blaga

Citiți și:
Mircea Eliade de vorbă cu Lucian Blaga: Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc „omul universal” românesc…
Limba noastră cea spre ființă (I)

 

yogaesoteric
15 aprilie 2024