Mircea Eliade de vorbă cu Lucian Blaga: Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc „omul universal” românesc…

 60 de ani de la intrarea în veșnice a gânditorului naționalist, fiul preotului Isidor Blaga (9 mai 1895 – 6 mai 1961)

Lucian Blaga și Mircea Eliade, Elveția, 1937

Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităților umane, decât actul creației. Tot ce se leagă de această creație omenească – laboratorul, șantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului – mă interesează în cel mai înalt grad. Poate răzbate și aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea față de nesfârşitele ei forțe de creație. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite – mă încântă în viața omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creației.

Lucian Blaga locuiește spre marginea orașului, la pensiunea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni și grădini pe aici; iar la câteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului și coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga se zărește, în diminețile frumoase, Jungfrau.

Privirea se așază peste acoperișurile roșii ale caselor invadate de grădini. Totul se cațără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuștii. Și atunci când plantele nu se mai pot înălța pe ziduri sau pe copaci – bernezii le ridică, în glastre, cât mai sus. Balcoanele și ferestrele sunt încărcate cu mușcate roșii…

Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în fața ochilor, pare să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admirabil loc de visat, de meditație. Și este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

– Eu însă citesc tot mai puțin de la o vreme, îmi mărturisește Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd șirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „sistemul” meu… înainte vreme citeam foarte mult și în toate direcțiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit și scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire…

Cultură și Metafizică

Blaga vorbește rar, aproape silabisind fiecare cuvânt, și te privește în ochi, concentrat, dar ai senzația că privirile lui trec peste tine și nu o dată te simți ispitit să întorci capul, să întâlneşti și tu năluca pe care o țintește el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă conving de mai multe ori la București, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversație. Rămâne tăcut în mijlocul celorlalți și tăcerea aceasta se prelungește câteodată tulburătoare.

– Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe și de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, ca un excelent mijloc de verificare a „bărbăției” unui om de cultură, a rezistenței sale spirituale. Lecturile, ca și „influențele”, sunt un instrument de selecție. Cei care nu au destulă vitalitate, și [au] o foarte aproximativă forță de creație – sucombă „influențelor”, lecturilor, culturilor străine în general.

Ceilalți – și mă gândesc la un Cantemir, la un Hașdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriți, și personalitatea lor se rotunjește mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul și universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii românești. Și sunt bucuros că verific încă o dată această observație a mea chiar în cazul dumitale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoașterii, teologia, morfologia culturii, metafizica…

– Și vor veni în curând și alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că țin cu orice preț să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfășoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoașterii și a culturii, încheiate și tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii și moralei, și apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanță metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercând o încununare a celorlalte și o valorificare metafizică a problemelor dezbătute…

– Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creației. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulțești chiar numărul acestor probleme, descoperind, bunăoară, garnitura categoriilor subconștientului.

Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut niciun filosof european. Îmi dai voie să-ți spun că eu văd și în această sete de creație filosofică a dumitale o trăsătură specifică culturii românești moderne? Curajul creației și preocuparea universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiție a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală și românească a existenței.

Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări și rară vocație metafizică sunt cunoscute tuturor studenților de la 1920 încoace – dumneata înalți cultura românească pe adevăratul său nivel. Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de „energie românească”…

Vasile Băncilă este cel mai prețios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, dacă mă gândesc la generația tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpatie… Spuneai însă adineauri că ți se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. îndrăznesc să adaug că această încercare este, după câte știu eu, cu totul personală. Nu pot afirma că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest aspect pentru că am auzit spunându-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original…

– Cred că în acele cercuri nu ești citit, adaug eu. Asta se petrece adeseori la noi în țară. Pentru că, dacă ți se poate reproșa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gândi toate aspectele de la capăt și de a dobândi rezultate atât de originale încât adeseori surprind și paralizează… Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunând despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sunt decât comentarii asupra cărților lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deși în Orizont și stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre acești gânditori și poziția dumitale.

Descoperind matca stilistică în inconștient și nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic și având, deci, o anumită limită de vârstă – cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic și că nu poate fi explicat printr-o singură valență – dumneata te deosebești net de acești gânditori contemporani.

Iar în cartea care urmează să apară în Editura Fundațiilor Regale, Geneza metaforei și sensul culturii, aspectele acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii” nu cred că se mai întâlnește la vreun autor.

Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omului în Univers. Este vorba de o mutație ontologică, mutație care deosebește pe om de celelalte animale, și care este rezultatul eforturilor omului de a-și revela Misterul. Omul singur este creator de cultură și aceasta datorită trăirii sale întru mister și revelare. Omul, încercând să-și reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăiește – creează cultura.

Nu-ți pot rezuma toate concluziile cărții mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ți spun că eu consider stilul ca o intersecție a două finalități; pe de o parte omul încearcă să-și reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărnicește această încercare tocmai pentru a menține echilibrul în Univers, și a sili pe om să-și realizeze condiția sa de creator de cultură. Matca stilistică așa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conștientului – este frâna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând și creând misterul…

– Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înțeleg că oferi o cu totul altă explicație deosebirilor dintre cultură și civilizație, care au dat atât de mult de lucru gânditorilor și istoricilor din ultimii douăzeci de ani.

Întocmai. Cultura răspunde existenței umane întru mister și revelare, iar civilizația răspunde existenței întru autoconservare și securitate. Între ele nu există deosebiri de vârstă biologică, așa cum crede Spengler când afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizație – ci o deosebire profundă de natură ontologică.

Creația culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice; și ca atare poartă constitutiv o pecete stilistică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică.

Pe câtă vreme civilizația este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securității și autoconservării, și n-are intenția să reveleze un mister. De aceea civilizația poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru confortul și securitatea sa un plug, o armă, o unealtă se impregnează prin imitație, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil…

– Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală și bine întemeiată. Ceea ce mă încântă și mai mult, este importanța pe care o acorzi finalității, problemei teleologice în genere.

Cred că niciunul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? În cărțile mele, și mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată să încerc dezlegarea acestor întrebări.

Problema morții

– Filosofia, ea însăși, mi se pare zadarnică dacă nu dezleagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Și dacă dragostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în fața cărora cei mai mulți dintre filosofi șovăiesc. Cred, bunăoară, că niciun filosof nu are dreptul să șovăiască în fața problemei morții.

Pentru mine, cel puțin, s-au făcut nenumărate greșeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supraviețuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beatitudine, autonomie; supraviețuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin și, într-un anumit sens, chiar de condiția umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului – lăsând deschisă problema nemuririi până la sfârşitul lumii, adică până la ieșirea din veac, la oprirea timpului.

În ceea ce mă privește, cred că în toate religiile, ca și în superstițiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experiențe, străvechi, care astăzi, în actuala condiție a conştiinţei omului, nu mai sunt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptățiți să căutăm în istoria religiilor, în folclor și în etnografie documente, urme de experiențe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morții, adică a supraviețuirii sufletului, lăsând deschisă problema nemuririi…

Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaștere”, răspunde Lucian Blaga. Îți mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morții. Eu meditez la problemele filosofiei pe rând, și deși mă gândesc, firește, la mai multe din ele – nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înțeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat are o cu totul altă semnificație decât pentru orășeni. Sufletul mortului pleacă să-și întâlnească frații, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba, deci, de o nouă comunitate a „celor duși”. De aceea nici durerea în fața morții nu este atât de tragică la sat. Îmi amintesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniștit, împăcat…

– Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, și uneori chiar și în mahalalele bucureștene, jalea este mai mult o lamentație rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărțit de ființa care i-a fost dragă. Lamentație rituală pe care o fac, după cum știți, și oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viață a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificație trans-individuală, simbolic. Când un indian mănâncă, el crede că săvârşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalți starea lui civilă, intențiile lui, bucuria sau tristețea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năpraznică…

Satul – Centrul Lumii

În cartea mea Geneza metaforei și sensul culturii, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conștiință de care dă dovadă săteanul, că trăiește în centrul Lumii. Geografia în care își fixează săteanul locuința, este o geografie mitologică. Viața satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

– Îmi dai voie să-ți spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuința e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universului”. Vechile orașe – Babilon, Roma, Ierusalim, Bankok etc. – sunt și ele, în conștiința locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii. Orășenii au pierdut această conștiință de-abia la începutul timpurilor moderne, odată cu revoluția industrială….

Problema are pentru mine o atracție cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conștiința naivă a săteanului că se află în centrul Lumii – am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive”, și prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră și cultura minoră.

„Vârsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie și cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creația oamenilor care au ca „vârstă adoptivă” copilăria; o conștiință naivă, cosmocentrică, fără simțul perenității. Am arătat toate aspectele acestea, pe larg, în primul capitol al cărții mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una dintre aceste culturi majoră sau minoră este superioară celeilalte. Fiecare dintre ele are calități și defecte care îi sunt proprii.

Un aspect este însă evident: cultura minoră, creată de oameni de orice vârstă, care având toți ca „vârstă adoptivă” copilăria – nu este o fază preliminară, o etapă necesară în drum spre „maturitate”, spre cultura majoră. Ea este autonomă și poate exista mii de ani de-a rândul, fără să se transforme cum cred gânditorii morfologiei ciganiciste într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sunt necesare, nici fatale…

Destine românești

– Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumitale, românismul și naționalismul dumitale, îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărți, creației culturale și eforturile pe care le faci de a fonda metafizic acest elan creator mi se par nu numai prețioase, dar și absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naționaliștilor români.

Opera dumitale, literară și filosofică, este atât de rotunjită și atât de „românească”, încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afirme despre dumneata că ești „livresc” și „occidentalizat”. Și cu toate acestea, dumneata definești omul: creator de cultură, și cel mai mare elogiu pe care îl poți aduce unui om este această forță de creație. Am spus și eu, de nenumărate ori și în felurite chipuri, cam aceeași idee. Cuvintele dumitale însă au altă greutate și de aceea mă bucur, știind că ele vor fi primite cu mai mare ușurință…

S-au făcut și se vor mai face confuzii în această dezbatere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. Îndeosebi cei care gândesc sub influența teoriilor pesimiste ale morfologiei culturii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naște parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om – găsesc motive să nu creadă în eficiența creației culturale…

– Mă bucur că întâlnesc în teoriile dumitale aceeași valorificare optimistă a culturii, pe care am dobândit-o și eu, plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive și arhaice, am observat un aspect semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai când se aplica asupra morții și „eternității”.

Cultura începe prin a fi o prelungire a vieții, o promovare a principiilor creatoare și vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristețea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viața omului „primitiv” – este tocmai acest act al creației de cultură. Departe de a despărți pe om de Natură, de a-l izola în mijlocul Cosmosului – cultura solidarizează pe om, în același timp cu Viața și Eternitatea.

Omul nu devine om decât căutând să-și reveleze Misterul, adică creând cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil în viață nu are. Chiar și atunci când încearcă să se dezlipească de viață, de istorie, și să se „mântuiască”, să trăiască „în absolut” – chiar și atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricât de „absolută” ar fi experiența care le precede, sunt și ele creații culturale, adică au caracter metaforic și participă la o matcă stilistică…

– De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural – adaug eu –, valorificând adică existența, „experiența românească”, prin creații spirituale. De forța creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. În Spațiul Mioritic, dumneata ai căutat să găsești matca stilistică a acestor forțe creatoare. Îţi mărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea lingvistică și culturală a culturii populare românești – iar pe de altă parte, de preocuparea constantă asupra universalului în cultura cărturărească românească. Mi separe că realitățile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura românească modernă – și pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmentar”, nici „specializat”, ca în Apus.

Este foarte explicabil pentru mine de ce românii nu pot crea specializându-se – spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca „vârstă adoptivă” copilăria. Un copil trăiește cosmocentric. Țăranul de pretutindeni, dar mai ales țăranul român care se păstrează și astăzi autentic este un politehnician. El singur este arhitect, plugar, cântăreţ, zidar. Firește, există și la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puțin riguroasă ca la oraș. Viața satului e totalitară și cosmocentrică…

– De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore și participă la „vârsta adoptivă” a maturității, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaștere. Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal” românesc…

Vremea, Anul X, Nr. 501, 22 august 1937, p. 10-11

Citiţi şi:
Mircea Eliade și istoria religiilor
Cucuteni – Povestea unei culturi uimitoare de acum 6 – 7.000 de ani
Acad. Ioan Aurel Pop vs Lucian Boia: Despre conștiința națională la români…

 

yogaesoteric
21 septembrie 2021

 

 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More