Lucian Ciuchiță: Despre timpul rămas, când lumea se destramă

Timpul care a mai rămas – din acest an, din această viață – capătă o consistență stranie, aproape minerală. Nu mai curge, ci apasă.

Îl simt ca pe o greutate care mă obligă la bilanț, la acea privire retrospectivă ce nu mai poate fi păcălită de iluzii. Și, cu o mirare adâncă, dureroasă, constat că vremurile nu doar au trecut peste om, ci l-au remodelat în rău, l-au șlefuit invers, până la caricatură.

Rătăcirea de astăzi nu mai este o abatere, ci o normă. Omul rătăcit este perfect integrat într-o lume care și-a pierdut direcția, dar și-a păstrat mecanismele. El nu mai caută sensul, ci confirmarea. Nu mai întreabă „de ce?”, ci „cum se face?”. Iar această mutație este, poate, cea mai gravă: înlocuirea întrebării cu procedura.

De zece ani public constant pe rețelele de comunicare virtuală. Zece ani de texte care nu sunt baliverne, nu sunt zgomot, nu sunt exerciții de vanitate. Scrisul a fost, pentru mine, o formă de a locui alături de idei. Și totuși, constat cu amărăciune că rostirea nu mai găsește pe nimeni. Nu pentru că ar fi falsă, ci pentru că nu mai este necesară. Într-o lume saturată de discurs, adevărul devine superfluu. Nu mai deranjează, pentru că nu mai interesează.

În schimb, sunt ridicate la rang de valori vocile care nu rostesc, ci ocupă spațiu. Oamenii sistemului nu gândesc; ei folosesc ideile altora. Nu spun, ci repetă. Iar repetarea, în epoca noastră, a devenit garanția seriozității.

Rinocerizarea – despre care se credea că este o metaforă – a devenit un mod de existență. Nu mai este stridentă, ci confortabilă.

Și totuși, lumea o numește evoluție. Îi spune drum european, progres, sincronizare. Nimeni nu mai întreabă: cu ce ne sincronizăm? Cu cine? Și, mai ales, ce pierdem în această mișcare? Căci orice devenire neasumată este, în fond, o pierdere mascată.

În acest punct, întrebarea dacă mai are sens să scriu nu este una de orgoliu, ci de rost. Când cuvântul nu mai adună lumea, ci se pierde în zgomot, el încetează să mai fie cuvânt. Ajung să-l înțeleg pe filosoful care, părăsind cetatea, nu a blestemat-o, ci a lăsat-o în seama propriei sale logici: „Nu voi m-ați alungat, ci eu vă las să fiți ceea ce ați ales.” Este o retragere care nu înseamnă renunțare, ci refuzul de a participa la fals.

Poate că, uneori, gândirea nu mai are ce face decât să tacă. Nu din slăbiciune, ci din fidelitate față de sine. Să nu mai zdruncine, să nu mai avertizeze, să nu mai strige într-o lume care a decis că nu mai vrea să audă – iar cuvântul ajunge să fie perceput ca violență.

Așteptăm, poate, un eveniment major. Dar evenimentele nu modifică nimic dacă omul nu este pregătit să le înțeleagă. Pericolul cel mare nu este prăbușirea, ci incapacitatea de a o recunoaște. Cei puțini care mai văd sunt considerați conspiratori. Nu pentru că greșesc, ci pentru că tulbură liniștea falsă a unei ordini construite pe lașitate și trădare.

Nu mai public ca altădată. Plecările mele, îndepărtările, m-au învățat un fapt simplu: distanța nu te îndepărtează de adevăr, ci de aparență. Departe de zgomot, totul se așază firesc. Apropierea excesivă de actualitate naște confuzie; depărtarea naște sens.

Dacă așa vă place viața, în întunericul sistemului, cine sunt eu să aprind o scânteie? Nu mai am vocația salvatorului într-o lume care își apără lanțurile cu fanatism. Sunt – și voi rămâne – un locuitor al universului, nu al turmei. Un om căruia i-a mai rămas doar jocul în jurul focului lăuntric. Atât. Și poate că este suficient.

Pentru că, atâta vreme cât focul nu s-a stins, întunericul nu a câștigat definitiv.

Autor: Lucian Ciuchiță

Citiţi şi:
Cum elitele false răstălmăcesc cultura
Visul dinaintea Focului
Șobolanii apocaliptici

yogaesoteric
9 ianuarie 2026