Visul dinaintea Focului

Cerul a devenit un câmp de război. Rachetele îl spintecau din toate zările, zumzăind sinistru, precum roiuri de insecte dintr-o altă lume, mânate de ură și de instinctul sfârșitului.

În câteva ore, planeta era deja o rană incandescentă.

Oamenii de știință avertizaseră. Au fost ignorați.

„Iarna nucleară”, îi spusese cineva.

Și ea a venit.

Focul a fost doar începutul. A urmat întunericul.

Fumul gros, otrăvitor, s-a înălțat dincolo de nori, până la 40 de kilometri altitudine ‒ acolo unde nici ploaia nu mai spală păcatul.

Soarele a fost stins. Iar vara s-a prăbușit într-o iarnă eternă.

O iarnă fără Crăciun.

Fără zăpezi.

Doar gheață, cenușă și moarte.

La început, omenirea se temuse că totul va porni de la o eroare: un sistem informatic defect, o panică necontrolată, o interpretare greșită.

Dar n-a fost o greșeală. A fost o decizie.

Premeditare.

O „soluție finală”, dictată de un creier bolnav, care a considerat că lumea trebuie arsă, purificată ‒ sau pedepsită.

Și da, știa toată lumea: distrugerea reciprocă era garantată. Nimeni nu avea să învingă.

Dar cui îi mai păsa?

Adăposturile antiatomice?

Puține, reci, neprimitoare ‒ iar în ele, doar câteva mii, poate doar sute de „aleși”. Nu cei mai înțelepți, ci cei mai bogați.

S-au înghesuit acolo cu ultimele iluzii, închiși ca niște faraoni moderni în piramidele lor subterane. Așteptând. Sperând.

Dar ce mai era de sperat?

Explozia a venit cu o forță pe care nici Apocalipsa n-ar fi îndrăznit s-o viseze.

Presiunea a frânt metale, a răsturnat zgârie-nori, a evaporat vieți.

Undele de șoc au străbătut continentele, iar vânturile de foc au mistuit tot ce era viu.

Craterele din marile capitale ale lumii s-au preschimbat în mări ale morții, lacuri de radiație, ruguri mistuitoare în care civilizația și-a ars testamentul.

Radiațiile au făcut restul.

Lumina orbitoare a pârjolit retine.

Căldura a carbonizat tot ce respira.

Norii radioactivi au fost purtați de curenți nemiloși, otrăvind grădini, păduri, munți, pământuri care nu știau ce vină poartă.

Pulsul electromagnetic a redus omenirea la tăcere.

Fără internet.
Fără energie.
Fără voci.
Liniște.
O liniște care nu mai putea fi spartă nici de rugăciuni.

Și totuși……. a fost doar un vis.
O vedenie.

Un coșmar născut în imaginația unui om ‒ sau poate a unei întregi omeniri ‒ care știe că toate acestea sunt posibile.

Că, la capătul unei după-amieze agitate, cineva ar putea apăsa un buton.

Iar lumea ‒ această lume a noastră, imperfectă, fragilă, violentă și totuși vie ‒ ar putea dispărea pentru totdeauna.

Pentru că da, lumea poate muri oricând.

Poate pentru că lumea n-a fost niciodată mai mult decât un vis ‒ un vis colectiv, tremurător și inconștient.

Iar visul se poate sfârși brusc.

Cu un foc.

Cu o apăsare de tastă.

Sau, cel mai cumplit, cu absența oricărui gând ‒ atunci când nu mai rămâne nimeni care să-și amintească lumea.

Astăzi pare un scenariu SF, dar mâine……. ar putea fi doar o poveste despre sfârșit, spusă prea târziu.

Fragment din romanul Taifun în adâncuri, de Lucian Ciuchiță

Citiți și:
Mesajul disperat al șefei serviciilor secrete americane: „Suntem mai aproape ca oricând de nimicirea nucleară!”
Provocarea Armaghedonului: Elitele occidentale au nevoie de un război nuclear pentru a masca colapsul financiar iminent

 

yogaesoteric
2 iunie 2025