Magia pietrelor: de la megaliţi la bijuterii

Deşi par fără viaţă, pietrele preţioase au o magie proprie şi o importanţă deosebită în interacţiunea dintre om şi Univers. În timpuri străvechi, megaliţii – gigantice pietre cu rol ritual, energetic şi simbolic, jalonau itinerariul spiritual al oamenilor.

Mâna, simbolul puterii supreme

 
Bijuteriile au fost întotdeauna folosite ca veritabile talismane. Aceste obiecte pe care femeile din zilele noastre le consideră numai un mijloc de înfrumuseţare, erau investite în antichitate cu o putere magică de protecţie. Forma sub care erau modelate bijuteriile atrăgeau energii benefice menite să protejeze pe cel care le purta, de influenţele nefaste.
 
De exemplu, bijuteriile feniciene, egiptene şi etrusce, în formă de mână, (care sunt foarte răspândite şi în ziua de astăzi la popoarele islamice, fiind numite „mâna lui Fatima”), erau menite să protejeze împotriva descântecelor şi a blestemelor. Mâna deschisă este un simbol al puterii divine eterne şi omniprezente. „Lumea a fost creată de mâna lui Dumnezeu, şi în această mână stă destinul oamenilor” par a spune aceste simboluri. Purtarea acestui obiect în formă de mână semnifică supunerea voinţei omului în faţa voinţei divine şi protecţia absolută oferită de Dumnezeu.
 
Spirala, întâlnită la popoarele celtice, este semnul Creaţiei care se desfăşoară în mod armonios pornind de la germenele divin original. Când spirala se prezintă sub formă dublă, cu spire înfăşurate în sens contrar, în formă de S, avem de-a face cu simbolul Yin-Yang, reprezentând cele două energii fundamentale cosmice, energia masculină şi cea feminină. Ritmul Universal se compune din doi timpi: evoluţia sau expansiunea, ce porneşte din centru către exterior, şi involuţia sau contracţia, care reprezintă întoarcerea în centru. Din punct de vedere esoteric, spirala dublă semnifică mişcarea ce duce de la moartea iniţiatică la o nouă naştere, purtarea acestui simbol determinând acordarea la ritmurile universului şi facilitând trăirea unor stări superioare, extatice.
 

Cristalul – mineralul perfect

Bijuteria devine un talisman mult mai puternic dacă acestor forme simbolice li se vor adăuga pietre preţioase. În tradiţia esoterică, şlefuirea pietrelor preţioase este simbolul armonizării fiinţei umane aflată pe o cale spirituală. Piatra brută, informă, reprezintă materia nediferenţiată şi semnifică aspectele grosiere ale fiinţei ce urmează să fie iniţiată.
 
Esenţa însăşi a pietrei, forma concentrată a energiei, este cristalul. În inima pietrei, el ia naştere şi capătă formă treptat, conform celor mai stricte legi geometrice. Formarea lui este rezultatul unui proces de purificare prin foc, de transmutare a tenebrelor în lumină. „Cristalul este mineralul perfect”, spune Henri Durville. Pentru a ajunge la forma sa definitivă, el trece prin numeroase transformări, la fel ca un suflet uman. Devenind el însuşi numai în momentul cristalizării, mineralul îşi redobândeşte astfel adevărata sa natură, la fel ca şi omul care îşi regăseşte, graţie unei căi spirituale, esenţa sa ultimă.
 
Cristalul reprezintă materia în starea sa cea mai pură. Este o formă pe care forţele telurice au şlefuit-o, făcând-o abstractă şi perfectă, dar în acelaşi timp în el se acumulează şi se condensează o energie cosmică pe care o radiază din plin după aceea.
 
Cel mai adesea, cristalizarea conferă materiei transluciditate sau transparenţă. Lumina pătrunde până în inima cristalului; aici substanţa îşi pierde caracterul de opacitate, pentru a se lăsa înfrumuseţat de lumină.
 

Megaliţii – „antene” cosmice antice 
 
În urmă cu 4-5000 de ani, civilizaţia megalitică a lăsat în urmă monumente gigantice, compuse din bucăţi imense de rocă aşezate vertical, temple şi morminte totodată. În 1928, o expediţie ştiinţifică a descoperi în partea septentrionară a Tibetului, la o altitudine de 6000 de metri, un grup de monumente orientate de la Est la Vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac. Această orientare a monumentelor dovedeşte în mod clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se raporta la un cult solar.
 

O altă destinaţie a acestor monoliţi era stocarea anumitor forme de energie, rămase necunoscute până în ziua de astăzi. Amplasaţi în puncte de emergenţă a energiilor telurice, ei erau nişte sui-generis „antene” care captau vibraţiile subtile cosmice. În asemenea puncte, energiile telurice şi cele cosmice, fiind perfect echilibrate, se genera un câmp de energie benefică şi curativă în jurul monumentelor, câmp ce poate fi resimţit şi astăzi de fiinţele dotate cu capacităţi extrasenzoriale.

Şi pietrele mor…

 
Prin stabilitatea sa, prin aparenţa sa de forţă concentrată, prin caracterul său imuabil, piatra este simbolul înţelepciunii. Impasibilă, roca asistă la toate schimbările de pe scena istoriei şi, asemenea înţelepţilor, rămâne imperturbabilă în mijlocul cataclismelor. Ea este martora trecutului; ea ne învaţă – graţie caracterului ambivalent al limbajului simbolic – că absenţa sentimentelor elevate şi a aspiraţiei spirituale îngheaţă, secătuieşte şi pietrifică fiinţa.
 
„Dragostea sălăşluieşte pură şi în inima pietrelor…” spunea Oscar Vladislas de Lubiez-Milosez. Conform concepţiilor tradiţionale, nu există o scindare majoră între ceea ce ştiinţa modernă numeşte organic şi anorganic. Întregul cosmos este viu; pietrele şi metalele nu sunt lipsite de viaţă, aşa cum par, ci au locul lor bine determinat în lumea vie. Şi cum tot ceea ce este viu este înconjurat de o radiaţie specifică, şi pietrele emit astfel de radiaţii. Dar natura acestora este subtilă, nu fizică, de aceea evidenţierea şi măsurarea lor iese de sub incidenţa normelor ştiinţifice obişnuite. Nu suntem apţi deocamdată să percepem reacţiile regnului mineral, deoarece ritmurile sale diferă de ritmurile noastre. Pietrele şi metalele sunt în realitate perfect similare formelor de viaţă evoluate: se reproduc, sunt dotate cu sensibilitate, îmbătrânesc şi mor, dar la o altă scară temporară.
 

Metalele au memorie

Toate aceste reacţii vitale au fost puse în evidenţă de un savant de origine hindusă, Sri Jagadin Bose din Calcutta la începutul secolului nostru. Acest fizician a constatat că reacţiile moleculare ale substanţelor considerate anorganice erau analoage cu cele ale ţesuturilor vii de origine animală, cum ar fi spre exemplu muşchii. Unul dintre cele mai remarcabile exemple ale sale era să supună o parte din suprafaţa unei plăci metalice acţiunii unui acid. După un timp, placa era tratată astfel încât orice urmă de coroziune să fie înlăturată. Bose a constatat atunci că în locul în care placa fusese în contact cu acidul se produceau reacţii chimice imposibil de obţinut în orice alt loc al plăcii: metalul păstra amintirea tratamentului la  care fusese supus. Bose a demonstrat că un acelaşi metal „se îmbolnăveşte” la contactul cu o anumită substanţă şi „se vindecă” la contactul cu o alta. Carbonatul de sodiu sporeşte de aproximativ trei ori sensibilitatea platinei; acidul oxalic este o adevărată otravă pentru metale, producându-le moartea; în doze mici potasiu are un efect benefic asupra metalelor, dar în doze mai mari este dăunător.
 
Baronul Karl von Reichenbach a demonstrat prin cercetările sale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, că aura mineralelor este realitatea incontestabilă, fiind o modalitate de manifestare a energiei vitale universale. Printr-o mişcare perpetuă de flux şi reflux, acest spirit vital pune fiinţele şi lucrurile într-o strânsă comunicare. Această energie difuzează în materie vitalitatea creatoare a planului spiritual; ea este asemenea unui fluid capabil să penetrze oriunde şi să impregneze totul; ea animă şi revigorează orice parte din Univers, creând armonia în întreaga natură.
 

yogaesoteric
ianuarie 2006