Magistralul discurs al lui Soljenițîn de la Harvard (II)

 

În 8 iunie 1978, marele scriitor rus Aleksandr Soljenițîn a ținut celebrul său discurs de la Universitatea Harvard, în care atrăgea atenţia că nu există mari diferenţe între Estul comunist (de atunci) și Occidentul aşa-zis liberal. Continuăm prezentarea acestui discurs vizionar.

Citiți prima parte a articolului

Confecționează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură și ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Care este responsabilitatea jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care au înșelat prin prezentarea unor informații sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-și fi exprimat public regretul? Nu, bineînțeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o nație, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată și credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, și nimic din toate acestea nu este dat la o parte; însă minciunile acestea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăți pripite, fără discernământ, superficiale și înșelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului și lăsându-l pradă ei?

Presa poate juca rolul de opinie publică demascatoare sau poate fi un instrument de inducere în eroare și de proastă educare. Așa se face că vedem teroriști zugrăviți cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea națională divulgate în piața publică, sau amestecul fără pic de rușine în viața intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului: „Toată lumea are dreptul să știe tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăți ipocrite. De o mult mai mare valoare este dreptul care a fost confiscat oamenilor, dreptul de a nu ști, de a nu ajunge ca sufletul lor să fie sufocat de bârfe, prostii și vorbe în vânt. O persoană care duce o viață plină de trudă și sens nu are deloc nevoie de acest șuvoi apăsător și neîntrerupt de informații. […]

Alt aspect care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toți, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiții, ci al unei uniformități. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu și una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere și emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puține șanse să pătrundă printre celelalte reviste literare și periodice, ori chiar să fie transmise în învățământul superior.

Studenții voștri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violență fățișă, această selecție operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-și aducă contribuția lor la viața publică și provoacă apariția unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creșteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a petrecut să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligență… poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renașterea și mântuirea țării sale, dar țara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naștere unor puternice prejudecăți de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă. […]

Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reușita dezvoltării economice, chiar dacă în acești ultimi ani a fost serios zdruncinat de o inflație haotică. Cu toate astea, o mulțime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuți de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Și mulți se simt îndemnați să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentație falsă și periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenți aici nu mă va suspecta că mă exprim într-un mod parţial critic faţă de sistemul occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o țară unde socialismul a fost pus în aplicare, nu mă voi pronunța câtuși de puțin pentru o asemenea alternativă. […].

Dar de aș fi întrebat invers, dacă aș putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru țara mea, aș da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru țara mea. Bineînțeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul țării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenței și agresiunii, sufletul omenesc aspiră la aspecte mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipurile de trai ale maselor din societatea de astăzi, modelate de revoltătoarea invazie a publicității comerciale, de insensibilitatea dobândită prin intermediul televizorului și prin ascultarea unei muzici intolerabile.

Toate acestea reprezintă un aspect sensibil pentru numeroși observatori din orice colț al planetei. Modul de viață occidental reprezintă din ce în ce mai puțin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate amenințată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de față, declinul artelor, sau absența unor autentici bărbați de stat. Și se petrece uneori ca semnele să fie în mod particular concrete și explicite.

Centrul democrației și culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămași în întuneric pentru 25 de ore – n. n.], și iată că brusc o mulțime de cetățeni americani s-au dedat la jafuri și scandal. Ceea ce înseamnă că este necesar ca tencuiala să mai fie finisată și că sistemul social este instabil și chiar slab într-un anume punct.

Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică și spirituală, o luptă de proporții cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forțele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simțiți presiunea pe care o exercită, și, cu toate astea, ecranele și scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă și pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluția sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu pași fermi, adecvați intențiilor proclamate pentru societate, braț la braț cu un progres tehnologic uluitor. Și absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi.

Aceasta înseamnă că eroarea se află la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident și care s-a născut în Renaștere, și ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice și ar putea fi numită umanismul raționalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată și exercitată de om la întâlnirea cu toate forțele superioare lui. Putem vorbi, de asemenea, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot și a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca ușorul declin care a avut în Renaștere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, în om s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces și fără nicio măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existența unui rău intrinsec în om și nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizația occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului și nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică și de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile și superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat și a sistemului social, ca și cum viața n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuși de puțin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.

Vestul la fel de materialist ca și Estul

Cu toate astea, în tinerele democrații, precum democrația americană nou născută, toate drepturile personale ale omului se întemeiază pe credința că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiționat, supus constant responsabilității sale religioase. Aceasta a fost moștenirea secolului trecut [XIX n.n.].

Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moștenirii morale a veacurilor creștine, cu miracolele lor de îndurare și jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a instituit cu succes apărarea drepturilor omului și chiar s-a ajuns la exagerări în această direcţie, însă simţul propriei responsabilităţi față de Dumnezeu și de societate a devenit din ce în ce mai slab. În ultimele decenii, acest egoism juridic al abordării occidentale asupra lumii a atins apogeul, astfel încât lumea se găsește într-o cruntă criză spirituală și într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnice ale progresului atât de mult trâmbițat, inclusiv cucerirea spațiului, n-au reușit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea și pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea.

Umanismul devenind în evoluţia sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o uluitoare eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894: „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleași pietre care se află atât la baza unui umanism alterat, cât și la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare față de religie și de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins științifică. Neîntâmplător toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare și fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere rușinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală și cea a Estului? Aici este logica materialistă…

Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial și la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineață sub un soare blajin, viața noastră inevitabil se va țese din banalitățile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulți este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conștiințe umaniste perfect autonome și nereligioase. Ea a făcut din om măsura a tot ce există pe Pământ, omul nedesăvârșit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate și atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greșelile care n-au apărut așa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaștere până astăzi, experiența noastră s-a îmbogățit, dar am pierdut ideea unei entități superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile și iresponsabilitatea noastră.

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preț: viața noastră interioară. În Est ea este călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerțului. Ceea ce este înfricoșător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părțile ei suferă de aceeași boală. Dacă omul, așa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupește morții, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziție, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure și permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieți să devină experiența unei înălțări spirituale: să părăsim această lume ca niște creaturi mai înalte decât eram când am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficiența unui președinte să se limiteze doar la cât de mulți bani pot fi câștigați, ori la cât de îndreptățită este construcția unui gazoduct. Este vorba de o mișcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mișcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătușat lumea. Chiar dacă am reușit să o ferim de a fi distrusă de un război, viața noastră este necesar să se transforme, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viață și societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor și a toate? Nu este niciun spirit superior deasupra lui? Activitățile umane și sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrității vieții noastre spirituale?

Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanța cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaștere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va fi necesar să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepție de viață, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, așa cum s-a petrecut în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, așa cum se petrece în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pământ, nu mai are altă soluție decât să se ridice spre înălțimi. Mereu mai sus.

Citiţi şi:
Cum să nu trăiești în minciună
Pericolele gândirii instituționale: lecții din «1984», «Matrix» și «Mitul peșterii»

 

yogaesoteric
30 octombrie 2020