Magnetismul ocult al cauzalității

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Încă de pe băncile şcolii am învățat, la orele de fizică, despre legea cauzei şi a efectului. Ei bine, această lege este valabilă chiar şi dincolo de mecanica newtoniană. Conform înţelepciunii orientale, tot ceea ce se petrece în Universul Fizic, de la albina care se aşază pe o floare şi până la cele mai grandioase evenimente cosmice, totul şi, în același timp, orice, are o cauză. Nimic nu există, nimic nu se manifestă fără să existe o cauză prealabilă. Nimic nu este întâmplător, iar hazardul nu este decât o noțiune inventată de cei ignoranți prin care își trădează neputinţa de a înțelege, neputinţa de a vedea dincolo de evenimentele propriu-zise, incapacitatea de a întrevedea cauzalitatea ce se ascunde în spatele fiecărui eveniment, a fiecărui fapt, a fiecărui detaliu.

Între o cauză şi efectul pe care îl generează există o legătură care nu poate fi anihilată de nimeni şi de nimic, cu excepția lui Dumnezeu.

Acest ciclu cauză-efect este numit în tradiția creștină „soartă“ sau „ursită“, iar în tradiția hindusă poartă numele de „legea karma-ei“.

În înțelepciunea populară găsim exprimări ale acestui principiu sub forma proverbelor. Câteva exemple:

• „Bine faci, bine găsești”;
• „Precum îţi aşterni, aşa dormi”;
• „După faptă, şi răsplată”;
• „Ce îți e scris, în frunte ți-e pus”;
• „Cine sapă groapa altuia, va cădea într-o groapă asemănătoare, la momentul potrivit”.

În Evangheliile Noului Testament, Iisus spune adeseori:

• „Cel ce taie cu sabia, de sabie va fi tăiat”;
• „Cel ce seamănă vânt, va culege furtună“.

Mulți dintre oamenii din ziua de astăzi nu mai cred în aceste adevăruri. Le putem spune, totuşi, că se înşală. Păcăleala le vine din faptul că, pe de o parte, nu sunt capabili să vadă cauza care produce un efect, iar pe de altă parte, datorită faptului că efectul nu se manifestă imediat ce a fost generată cauza (aşa cum se petrece în laboratorul de fizică al liceului), li se induce în mod fals convingerea că efectul nu există. În realitate, nimic nu scapă Omniscienţei dumnezeieşti şi nicio cauză nu rămâne fără ca efectul să se producă, mai devreme sau mai târziu. Există oameni care chiar se revoltă pe seama anumitor atrocități pe care le văd în jurul lor şi se întorc împotriva lui Dumnezeu. Ei spun: „Păi dacă Dumnezeu există, cum de permite ca această nenorocire să se petreacă? Nu este El bun?” Dar aceşti oameni uită că Dumnezeu a dat omului libertate. Omul este liber să aleagă ceea ce este bun. Dacă omul nu face aceasta şi alege răul sau rămâne inert, permiţând răului să înfăptuiască atrocitatea, atunci intră în joc această lege ocultă implacabilă a cauzei și a efectului. Cel ce astăzi este victima unei atrocităţi nu se află întâmplător în această postură. A comis, la rândul său, aceeaşi atrocitate asupra altcuiva, altă dată. Acum poate că nu își mai aminteşte şi de aceea i se pare că este victima unei nedreptăţi.

„Ce legătură au toate acestea cu magnetismul?”, ne putem întreba. Legătura există şi este una foarte profundă. Această legătură între cauză și efect nu este una pasivă. Ea este, în felul său, magnetică. Sigur, nu este vorba de magnetismul pe care îl observăm între doi magneți fizici. Este un magnetism mai profund, mai subtil, care poartă numele, în ezoterism, de cauzalitate. Înţelepciunea orientală spune că totalitatea cauzalităților din întreaga Creație, precum şi totalitatea posibilităților, formează o lume gigantică, subtilă, care este de mii şi mii de ori mai mare decât Universul Fizic, şi care poartă numele de „Lume Cauzalǎ”.

Atunci când un om bun la suflet dăruieşte un măr roşu, delicios, din toată inima sa, cu multă dragoste, unui alt om, fapta sa este instantaneu înregistrată în memoria universală. În creştinism, această memorie este numită ,,Cartea Vieţii”. În Orient, o întâlnim sub denumirea de „clişee akasha-ice”. Dar ce este akasha?

Este eterul subtil, este o altă formă de manifestare a vidului. Deja noi ştim că vidul este cauza fundamentală a magnetismului. Și aici, la acest nivel, are loc conexiunea. Pe de o parte, vidul este capabil să stocheze cu fidelitate absolut tot ce se petrece în Creație. Nu doar ce se petrece în lumea materială, dar şi ceea ce se petrece în lumile subtile, care cuprind lumile sentimentelor, ale gândurilor noastre (adică Lumea Astrală sau „Lumea de Dincolo”). Vidul nu este doar un ,,magnetofon” pasiv. Nu este limitat doar la a stoca informația. Vidul este totodată „pasajul” de trecere dintre aceste lumi. Este cel care realizează trecerea dintr-un univers în altul şi mijlocul prin care o lume inferioară (ca densitate sau frecvență de vibrație) ia naştere dintr-o lume superioară. Totodată, vidul este şi principiul ordonator, adică cel ce pătrunde absolut Totul şi menţine ordinea universală, desigur, conform înţelepciunii dumnezeieşti, căreia i se supune.

Revenind la fapta omului cel bun, în momentul în care el a dăruit mărul, odată cu înregistrarea faptei în memoria universală, se creează instantaneu în Lumea Cauzală o sui generis „sămânță cauzală”. Între această sămânță şi omul nostru se va crea o conexiune care va dăinui până în momentul când el îşi va primi răsplata pentru fapta sa. Sămânța cauzală nu încolţeşte şi nici nu creşte instantaneu. Acel om nu va primi neapărat un măr identic la 30 de secunde după ce el a făcut acea faptă bună. Ci sămânța cauzală va fi fructificată abia atunci când omul nostru se va afla într-o conjunctură asemănătoare cu aceea a acelui norocos pe care tocmai 1-a fericit. Dacă beneficiarul era un om flămând, atunci donatorul va primi, la rândul său, mărul binemeritat, atunci când se va afla într-o ipostază asemănătoare. Aceasta poate fi peste un an, peste 1.000 de ani sau peste 5.000 de ani. Universul Fizic are timp. Este necesar să existe o sumă de condiții îndeplinite pentru ca o sămânță cauzală să se fructifice în lumea materială. Sigur, am expus aici un exemplu cât se poate de simplu, realitatea este însă cu mult mai complexă.

În esență, orice efect porneşte de la o cauză. În fiecare existență a sa, fiecare om are de învățat anumite lecţii şi are de „consumat” un număr de „semințe cauzale” din „bagajul” pe care îl poartă mereu după el. Totalitatea „semințelor” care vor fi „fructificate” într-o existență (într-o viață) fac parte din destinul acelui om şi sunt înscrise în planul acelei vieţi a sa. De aceea se spune că „ceea ce îți este scris, în frunte ți-e pus”. Pentru că acest „plan” este stabilit înainte ca fiecare dintre noi să se nască. Naşterea noastră nu este niciodată întâmplătoare, iar locul naşterii, condiția socială, înzestrările de care dispunem, toate acestea sunt rodul unei sume de necesități sau cauzalități. În fiecare viață pe care o trăim, avem de consumat un anumit număr de „semințe cauzale”, în conformitate (şi) cu lecțiile pe care le avem de învățat.

„Semințele cauzale” se manifestă într-un mod dinamic în viața noastră. Mai mult decât atât, ele se manifestă chiar „magnetic” în vieţile noastre. Cauzalitatea ne atrage către o conjunctură, ca un magnet fizic, în mod irezistibil. Atât de irezistibil, încât nu putem scăpa, indiferent dacă „semințele“ pe care le avem de ,,consumat” sunt plăcute sau nu. În Creație Totul este perfect sincronizat. Nimic nu este la întâmplare. Magnetismul ocult al cauzalității nu face excepție de la această regulă.

Spre exemplu, există o glumă despre un om care L-a întrebat pe Dumnezeu: „Cum e, Doamne, a fost greu să faci Titanicul să se rupă în două?”. Titanicul fusese declarat de către constructorii săi ca fiind o navă imposibil de scufundat. Și Dumnezeu a răspuns: „Chiar deloc. Mai greu a fost să-i adun pe puntea Titanicului pe toți cei care meritau să moară în acel fel, datorită faptului că în alte existențe au cauzat moartea violentă, în condiții similare, a unor alte ființe umane, iar între timp nu au făcut nimic pentru a-şi spăla acele păcate teribile”. Sigur că această glumă nu ne vorbeşte despre „dificultățile” lui Dumnezeu, ci mai degrabă ne vorbeşte despre această cauzalitate magnetică. Nava urma să se scufunde, iar acea călătorie a fost ca un magnet irezistibil pentru toți cei care meritau să aibă acel sfârşit groaznic. Pe puntea Titanicului s-au aflat doar oamenii care meritau, conform „bagajului de semințe cauzale”, să moară în acel fel, în acel moment. Cei care nu au meritat să moară astfel fie au pierdut cursa, fie, din diverse motive, au renunțat în ultima clipă, chiar dacă aveau un bilet valabil. Sau au fost printre puținii supraviețuitori. Nu a fost nicio întâmplare că fiecare dintre acei 2.000 de oameni a simțit impulsul de a efectua acea călătorie, chiar atunci, şi a ales să îşi cumpere bilet pentru cursa inaugurală a Titanicului. Fiecare dintre ei a fost atras magnetic de acea cursă, fiecare a făcut ceea ce a făcut să ajungă pe puntea navei. Unii şi-au cumpărat bilete la clasa I. Cabine de lux. Alții, mai modeste. Alții s-au urcat clandestin la bord, furişându-se. Alții au ignorat rugămințile celor apropiați lor, care-i rugau să nu plece cu acea cursă. Pentru fiecare dintre ei, a fi la bordul Titanicului a fost ceva irezistibil.

La fel se petrece cu fiecare eveniment din viețile noastre. Avem în jurul nostru oamenii pe care îi atragem magnetic cu ajutorul „semințelor” din „bagajul cauzal”. Cauzalitatea se împlineşte în mod ineluctabil.

O poveste adevărată: Cu câțiva ani în urmă a avut loc un accident aviatic. Toți pasagerii şi echipajul au murit. Un reporter mai curios a cerut lista pasagerilor şi a constatat că doi pasageri, soț și soție, care aveau bilete cumpărate pentru acel zbor, nu s-au aflat la bordul avionului. Convins că va avea un mare succes, a pornit în căutarea celor doi norocoşi, pentru a face un reportaj cu ei. Le-a luat urma, plecaseră în vacanţă într-o altă localitate. A ajuns la hotelul unde cei doi aveau rezervare, doar pentru a afla că aceştia, în drum spre hotel, avuseseră un cumplit accident de circulație cu maşina şi că muriseră amândoi. Şi aceasta se petrecea la doar trei zile după catastrofa aeriană. Iată că din această poveste teribilă ne putem da seama că magnetismul dintre cauză şi efect este infailibil şi nu este nici pasiv, nici rigid. Nu poate fi „păcălit”, nu poate fi „fentat” şi, indiferent ce tertipuri facem pentru a evita „plata datoriilor”, nu ne va merge. Mai există o vorbă înţeleaptă în popor care spune că „petecul şi-a găsit sacul”. Este exprimat aici acest adevăr. Efectul este atras irezistibil spre deznodământ, urmând firul cauzei.

Tot astfel se explică victimele unui război. Legea dumnezeiască ocultă a cauzei și a efectului este una dintre legile cele mai constructive din punctul de vedere al evoluției unui om. Această lege îl obligă pe om să treacă prin exact aceeaşi experiență pe care a cauzat-o unei alte ființe umane, altă dată, chiar dacă e vorba de alte existențe (cum este cazul adeseori). Legea karma-ei nu acționează imediat (şi) datorită faptului că, în bunătatea Sa, Dumnezeu le permite oamenilor să se îndrepte şi să îşi anuleze consecințele faptelor rele săvârşite în trecut, înainte ca sabia destinului să cadă asupra lor. Mulți se căiesc, îşi învață lecţiile şi aplică anumite proceduri specifice pentru a compensa karma nefastă pe care o au acumulată în învelişul lor cauzal. Înţelepciunea orientală şi cea creştină menționează unele metode şi tehnici spirituale eficiente în acest scop. Condiția este să fie aplicate! Și aici nu ne referim la a plăti păcatele, cum se obişnuia în mod inutil, cu bani. O crimă nu poate fi compensată cu o donație de o sută de lei la biserică.

Aşadar, atunci când un număr suficient de mare de suflete care merită să aibă un sfârşit violent şi care nu au făcut nimic pentru a-şi compensa păcatele se acumulează într-un anumit teritoriu, atunci acea adunare va forma o polaritate cauzală imensă şi, chiar din senin, acea ţară va fi atacată de un duşman nemilos, care îi va trece prin foc şi sabie pe cei care merită aceasta. Sigur, întotdeauna între victimă şi călău există o atracţie magnetică irezistibilă. Victima va fi atrasă irezistibil de sabia călăului, iar răutatea şi ura călăului vor fi atrase mereu de o victimă care merită să moară astfel! Desigur că, în urma consumării actului, victima tocmai şi-a achitat datoria karma-ică, în timp ce călăul tocmai şi-a creat o datorie karma-ică ce va fi necesar, dacă nu o va compensa între timp, să o consume la un moment dat în viitor. De aceea se spune că „cel care taie cu sabia, de sabie va pieri, dar vai de cel ce taie cu sabia”. Dumnezeu nu permite nimănui să experimenteze nicio atrocitate dacă acea ființă nu ar fi comis o atrocitate similară în trecutul său.

Aici merită să analizăm şi stupizenia aşa-numitei „legi a talionului“, care cere, nici mai mult, dar nici mai puțin, decât „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Privită din lumina cuplului magnetic „cauză-efect”, această lege stupidă a talionului, care cu siguranță nu provine de la Dumnezeu, aşa cum se susține în mod eronat în anumite tradiții, conduce, de fapt, la crearea unui cerc vicios, o spirală descendentă. Dacă această lege ar fi fost exprimată la modul înțelept şi ar fi venit de la Dumnezeu, atunci ar fi sunat astfel: „Ochiul care tocmai ți-a fost scos a fost din cauza faptului că mai demult și tu ai scos un ochi aproapelui tău. Dintele care tocmai ți-a fost scos a fost din cauza faptului că mai demult și tu ai scos un dinte aproapelui tău. Prin urmare, învață această lecţie şi de acum încolo abține-te să mai faci rău aproapelui tău”. Din nefericire, legea nu este formulată astfel, ci este chiar contrară: ea îndeamnă la continuarea păcatului, la menținerea ciclului cauză-efect şi nu îndeamnă deloc la ieșirea din acest cerc vicios. Dacă ți se scoate un ochi, atunci musai (dacă ar fi să urmăm îndemnul acestei legi cretine) eşti nevoit să cauţi o ocazie să te răzbuni şi să scoţi şi tu ochiul aceluia. Mai departe ce urmează? Acum şi unul şi altul au doar un singur ochi. Mergând pe linia logică a acestei legi, în fond cretine, cel care tocmai a rămas fără un ochi, vrând la rândul său să respecte legea talionului, va căuta cu orice chip să scoată şi al doilea ochi duşmanului său. Şi va face aceasta, iar apoi, duşmanul său, fiind şi el un om ce vrea să se supună legii, va face în aşa fel încât să se răzbune. Deja putem întrevedea rezultatul final al acestei „legi”. Ambii sfârşesc prin a fi orbi. Şi aşa vor rămâne mii de ani, până ce măcar unul dintre ei va urma îndemnul lui Iisus: „Nu răspundeți cu rău celui care v-a făcut rău, ci întoarceţi-i şi celălalt obraz”.

Avem un dublu adevăr foarte profund aici, în noua lege enunţată de Iisus. Pe de o parte, este ruperea lanțului cauzal, ieşirea din cercul vicios cauză-efect, eliberarea de „semințe”. Cel care scoate un ochi altuia, tocmai s-a „pricopsit” cu o „sămânță cauzală”. Dar cel căruia tocmai i-a fost scos un ochi tocmai a scăpat de o „sămânță cauzală” şi are una mai puțin. Ba chiar mai mult decât atât, el are acum ocazia să ofere şi celălalt obraz duşmanului său. Aici este nivelul al doilea de profunzime al acestui îndemn hristic. Ce se va petrece în acel moment? În Evanghelie nu ni se spune, dar noi putem deduce, în lumina adevărurilor acestui capitol. Cel care întoarce şi celălalt obraz va avea posibilitatea să mai scape de încă o „sămânță“, dacă mai are una asemănătoare în „bagaj“. Astfel, atacatorul îl va lovi a doua oară, dar, odată cu aceasta, victima va mai scăpa de „bagaje”. Pe de altă parte, dacă victima nu mai are astfel de „datorii”, atunci, conform învățăturii creştine, „niciun fir de păr de pe capul acesteia nu va putea fi atins”. Într-o astfel de situație, în mod aparent miraculos, atacatorul, deşi i s-a oferit posibilitatea de a lovi din nou, se va potoli îndată şi fie îşi va aminti că este necesar să plece în altă parte, fie îşi va găsi o altă victimă.

Revenind la afirmația lui Iisus din Noul Testament, care spune că „cel ce taie cu sabia, de sabie va fi tăiat”, aceasta se referă la acelaşi mecanism ocult al cauzalităţii ce atrage ca un magnet diferite evenimente în vieţile noastre. Cel care taie cu sabia se va încărca cu o „datorie” pe care, mai devreme sau mai târziu, fie că vrea, fie că nu vrea, va fi necesar să o plătească în acelaşi fel: va fi tăiat cu sabia. Şi aceasta chiar dacă victima, adică cel care a fost tăiat, merita să fie tăiat (altfel Dumnezeu nu ar fi permis să fie tăiat, dacă nu o merita pe deplin). Aşadar, chiar dacă victima merită să fie tăiată şi cel care o va tăia va împlini astfel o cauzalitate macrocosmică, totuşi călăul se va încărca cu această crimă pe care, la rândul său, va fi necesar să o plătească cu propria sa viață, ulterior. De aici putem oare deduce că nu este cazul să îi pedepsim pe cei vinovaţi, chiar dacă ei o merită?

Înainte de a răspunde la această întrebare importantă, merită să menţionăm faptul că există şi „semințe plăcute”. Aşa se explică faptul că unii oameni se nasc norocoși și au totul „pe tavă” toată viața. În realitate, nu sunt norocoși, ci sunt merituoși. Într-o altă viaţă au muncit şi au dăruit mult. Şi acum primesc înapoi ceea ce au dăruit altora cândva. Dar şi meritele pot fi periculoase, pentru că dacă omul nu a devenit, între timp, înţelept, atunci bogăţia, confortul şi „norocul” îl pot conduce la nepăsare, orgoliu şi trufie. Iar din aceste trei vicii izvorăsc mai departe răutatea şi cruzimea. Dacă privim cu atenție în jurul nostru, vom observa că mulți dintre oamenii pe care îi considerăm „norocoşi” (fie că sunt bogaţi sau celebri sau frumoşi etc.), nu sunt totodată şi buni la suflet, nu sunt compasivi, generoşi şi iubitori.

În concluzie, problematica „datoriilor karma-ice” se aplică, în egală măsură, atât faptelor rele, cât şi faptelor bune. Cu alte cuvinte, indiferent dacă ceea ce le facem altora este plăcut sau neplăcut, fiecare acţiune a noastră va genera o „sămânță cauzală”, ce ne va atrage, întocmai precum un magnet fizic, în mod irezistibil, să ne primim răsplata, mai devreme sau mai târziu.

În înţelepciunea orientală se spune, însă, că această cauzalitate poate fi depăşită. Se poate ieşi din acest cerc vicios, din acest balans continuu între cauză şi efect, chiar dacă efectul este unul plăcut sau neplăcut. Aceasta se poate realiza prin consacrarea fructelor acțiunilor noastre lui Dumnezeu. Prin aceasta, noi nu ne mai însuşim deloc rezultatele acțiunilor noastre, odată ce, în urma consacrării, am primit un răspuns direct şi inconfundabil de la Dumnezeu. Aşadar, consacrarea urmată de un răspuns favorabil este o garanţie a eliberării noastre de fructele acțiunilor noastre. În acel moment, pentru acea acţiune, noi nu vom mai căpăta nicio „sămânță“ cauzală pe care să fim nevoiţi să o primim ulterior ca „efect”. Vom mai avea de consumat doar „fructele” altor acţiuni ale noastre din trecut, pe care nu le-am consacrat lui Dumnezeu, dar nu vom căpăta altele noi, fie ele plăcute sau neplăcute. În momentul în care se epuizează tot acest „bagaj”, nu vom mai fi constrânşi să ne naştem într-un trup material, dobândind astfel ceea ce în Orient se numeşte „Eliberarea de lumea materială şi din lanțul încarnărilor”. Sigur că acelaşi principiu este valabil apoi şi pentru universul nostru sufletesc, până ce, în final, ne vom elibera chiar şi de Lumea Cauzală, ceea ce constituie, pentru un aspirant spiritual sincer şi perseverent, „Eliberarea spirituală ultimă“.

Extras din lucrarea Magnetismul și Magneții. Secretele dezvăluite ale acestora și utilizările lor multiple, eminamente binefăcătoare, volumul 1, publicată la editura Lux Sublima, tipărită de Ganesha Publishing House

Citiți și:
Gândurile au chiar inteligență și magnetism
KARMA ne modelează într-un mod tainic viaţa

 

yogaesoteric
14 septembrie 2023