Marea crăpelniţă actuală a presei este şocantă

O presă care sună adesea fie mincinos, fie trivial-incitant şi care are pretenţia de a difuza ştiri importante nu poate acum decât contribui la degradarea vieţii publice, la lehamite, la silă, la nonparticipare politică, apreciază Horaţiu Pepine pe Deutsche Welle.
 

Presa online (dar nu numai aceasta – n.r.) a devenit ceva cu totul dezgustător şi indigest: o avalanşă de dezvăluiri senzaţionale ale celor mai bine păzite secrete, un noian de mărturisiri copleşitoare, de fapte şocante care schimbă totul, de lucruri inevitabile care, în sfârşit s-au produs, o succesiune de surprize şi fatalităţi care pretind a ne ţine cu sufletul la gură, în orice clipă, până la sufocare. E un banchet fără sfârşit care ne oferă cele mai alese „bucate” şi „băuturi” în orice moment, în orice cantitate, pentru oricine, un paradis absolut al „ştirilor”.

Atâta doar că belşugul fără limite este ceva care, dintr-o delectare, alunecă vertiginos într-o veritabilă tortură. Din plăcerea convivialităţii şi a senzualităţii împărtăşite, totul devine promiscuitate şi abjecţie. Cine nu a văzut filmul lui Marco Ferreri din anii ʼ70, La grande bouffe (în româneşte sună chiar mai bine: Marea crăpelniţă)?

De fapt, belşugul nici nu există ca o cantitate absolută, ci doar ca ceva relativ, ca fapt de contrast. Prea multul, prea plinul devin în cele din urmă triviale şi omul distins devine, încetul cu încetul, frugal. Nu râdeau convivii prinţului Salina de belşugul din casele noilor îmbogăţiţi, unde erau servite mâncăruri prea grele, înecate în grăsimi şi parmezan (Lampedusa)?

Dar poate cel mai bine se face cunoscută logica aceasta a diferenţierii în sânul acelei societăţi în trecerea de la o stare la alta, ca rafinare continuă. În Banchetul lui Platon, convivii hotărăsc să renunţe la băutură şi la mâncare, să exileze şi muzica în camera femeilor şi să creeze un cadru pur, auster, eliberat de orice senzualitate şi dedicat exclusiv plăcerii dialogului: o senzualitate distilată, mai pură.

Or presa românească online (şi în esenţă e la fel peste tot, doar intensităţile diferă) experimentează încă abuzul, excesul, belşugul, dar într-un chip care o face să decadă de două ori. O dată pentru că nu înţelege că se scufundă în crăpelniţă, pe un drum fără ieşire, că se sinucide pur şi simplu. Şi a doua oară, pentru că belşugul nici măcar nu e „real”, ci pură simulare, cu toate aşa-numitele dezvăluiri extraordinare. Totul e o minciună cu sclipici grosolan şi servită fără ruşine. E mai rău decât în Marea crăpelniţă, căci aici li se oferă participanţilor o profuziune de marfă contrafăcută.

Pur şi simplu nu mai poţi deschide o pagină a unor instituţii de presă, altă dată onorabile, fără să nu ai o senzaţie de greaţă când vezi aceeaşi promisiune că „totul se va schimba”, că „nimic nu va mai fi la fel”, că „inevitabilul s-a produs” şi aşa mai departe.

Am ajuns în situaţia în care televiziunile (unele) sunt chiar mai decente, căci acolo nu poţi minţi cu atâta neruşinare când priveşti lumea în ochi din spatele camerei. Şi, ca să nu fie neînţelegeri, nu vorbim aici de „manipularea” de care se teme lumea pe bună dreptate, ci de motivaţii mai mici, legate de supravieţuirea umilă în condiţii de cvasi anonimat. O manipulare există, dar ea e pur patologică, o aţâţare a emoţiei care se prăbuşeşte în obscenitate.

O presă care sună fie mincinos, fie trivial-incitant, şi care are şi pretenţia de a difuza ştiri politice de mare însemnătate, nu poate decât contribui la degradarea vieţii publice, la lehamite, la nonparticipare politică. Nu doar partidele sunt de vină, ci şi mass-media, care în loc să fie o oglindă curată purtată de-a lungul drumului, este un montaj baroc de oglinzi concave şi converse, ca la bâlci, acolo unde te vezi prea gras, prea scund, prea înalt, prea turtit şi în care te priveşti doar ca să râzi de tine şi de ceilalţi. Presa ca subiect de băşcălie.

Şi atunci să nu ne mirăm de ura politicienilor împotriva presei şi, mai ales, să nu pretindem că aversiunea aceasta ar fi nedemocratică, căci cu siguranţă şi presa îi urăşte pe politicieni în aceeaşi măsură, contribuind la ura tuturor faţă de toţi.

Dar, aşa cum am arătat mai sus, în presa românească nu mai poate avea loc „banchetul”, „sărbătoarea”, nu mai există cu adevărat dezvăluirea, nu mai există critică, căci produsele acestea s-au topit toate într-un sos încărcat şi indigest.

Jean Baudrillard, discutând despre toxicitatea culturală a producţiei de masă, admitea că aceasta e mai greu de măsurat şi de definit în mod obiectiv. „Nu am putea – spune el – să descriem efectul dăunător al unei locuinţe cu aspect sinistru sau al unui film prost, de duzină, aşa cum o putem face cu poluarea apei. Doar un birocrat get-beget, aşa cum s-a petrecut recent la un congres, a fost în stare să propună crearea unui minister al apei pure şi totodată protecţia populaţiei contra efectelor nefaste ale presei senzaţionaliste, laolaltă cu introducerea delictului de atentat la inteligenţă.” (Societatea de consum).

Suntem şi noi de acord că nu putem măsura riguros nocivitatea presei, dar asta nu înseamnă că nu-i percepem efectele şi că ele nu tind să erodeze încrederea socială şi legăturile care-i ţin pe oameni laolaltă într-un corp politic unitar. Când spaţiul public este invadat de sub-produse într-o cantitate sufocantă, omul tinde, fireşte, să se retragă într-un spaţiu protejat.

Citiţi şi:

Știrile – mai ales cele rele – dăunează grav sănătății tale! Vei fi mai fericit renunțând să le urmărești în totalitate

Șase corporații gigantice controlează mass-media, iar americanii consumă 10 ore de «programare» pe zi

yogaesoteric
12 octombrie 2016