Marea restauraţie
De fiecare dată când situația se îndreaptă iremediabil spre dezastru apare câte un personaj – uneori din afară, alteori dintre cei implicaţi – care pare a avea puterea să evite dezastrul. El este „cel care întârzie evenimentele”.
Acest personaj este cel care, în tot tăvălugul iraţional în care se scufundă uneori oamenii, pare a fi singurul care mai are un dram de logică, care vorbeşte coerent şi care pare capabil să evite deznodământul tragic. Culmea, uneori se află „la butoane”, alteori suspect de aproape de zona în care se iau deciziile. Celor care privesc dezastrele la mult timp după ce s-au petrecut li se pare, la fel ca şi contemporanilor săi, de neexplicat de ce „acela care întârzie” nu a putut evita tragedia.
Al Doilea Război Mondial a fost, atât în sine cât şi prin ceea ce a generat după, cel mai mare dezastru al vremurilor noastre. El a înălţat un obsedant munte de cadavre în confruntările directe, dar şi distrugerea iremediabilă a destinelor a sute de milioane de oameni până în prezent. Puţini ştiu că dacă Churchill n-ar fi refuzat în 1940 oferta de pace a lui Hitler, întregul dezastru ar fi putut fi evitat. Aceasta deoarece dorinţa lui Hitler era să-şi asigure o securizare a resurselor pentru naţiunea sa, prin anexarea unor teritorii spre Est şi cam atât. Dacă Churchill i-ar fi acceptat planul de pace, singura confruntare posibilă ar fi fost cea cu Uniunea Sovietică, adică am fi avut parte de un conflict cel mult regional, nicidecum mondial. În acel context, „cel care a întârziat evenimentele” a fost, culmea, Hitler, cel care a devenit personajul central al întregului dezastru.
Dacă veţi studia istoria veţi constata repetarea de fiecare dată a acestui pattern. „Cel care întârzie evenimentele” apare, dar niciodată nu poate modifica destinul. Studiind mai atent, veţi constata că neputinţa sa de a detensiona sau devia evenimentele nu ţine de ghinion ci de un aspect mult mai limpede: el este parte a evenimentelor, operează în aceeaşi logică, cu toate că celor „deconectaţi de evenimente” le pare a fi ceva diferit. El, la fel ca şi ceilalţi, este un om al logicii momentului, iar menirea sa pare a fi aceea de a asigura un respiro nu pentru evitarea dezastrului ci, culmea, pentru a isteriza forţele dezastrului, de a le face să devină mai radicalizate, mai unite şi, în acelaşi timp, mai puternice decât ar fi fost dacă n-ar fi apărut el şi retorica sa.
Am făcut această introducere lungă pentru a vă face să înţelegeţi pattern-ul după care judec lumea de azi. Privind de jur împrejur înţelegem că totul a luat-o razna. Societatea e putredă, nebunia a ieşit la propriu în lume. O scurtă plimbare pe străzi nu mai e, ca altădată, un motiv de relaxare, ci de înfiorare. Vezi oameni mutilaţi psihic, bărbaţi feminizaţi, femei masculinizate, indivizi care vorbesc de unii singuri etc. Ai impresia că întreaga casă de nebuni s-a revărsat şi a populat lumea. Şi dacă „la firul ierbii” se petrece aşa, la nivelele superioare haosul n-are cum să fie mai mic. Singura logică pe care o vedem operând eficient în toate sferele este cea a strigătului, a isterizării, a lipsei de argument şi a înlocuirii acestuia cu forţa scandărilor iraţionale. Trăim vremuri în care operează logica lui „HUO!” şi a înjurăturilor spumoase, vremuri în care noţiunea de rezonabil a fost înlocuită cu cea de „aberant de anormal”.
Axa lumii pare a se fi deplasat ireversibil. Înainte râdeam de tembelismul corectitudinii politice, acum ne e frică de ea. Asta ar fi cazul să ne semnalizeze „cine-i şeful”. Înainte nici nu concepeam anumite comportamente pe care le consideram anormale, marginale sau de neacceptat. Acum, prin „teorii ale genului” sau alte aberaţii, devin elemente centrale ale societăţii. Iar societatea, în întregul ei, pare – aşa cum am mai spus – o imensă casă de nebuni.
Vi-l mai amintiţi pe Obama? Îl ştiţi bine, doar l-am contestat împreună. A fost probabil cel mai prost preşedinte al SUA. Asta însă nu l-a împiedicat ca, în prostia lui, să genereze o serie de evenimente dezastruoase în Orientul Mijlociu („primăvara arabă”) şi un război în Siria ale cărui efecte nefaste le vom vedea mult timp de acum înainte. Trump a apărut pe firmament ca o reacţie fermă la politica aberantă a lui Obama. Discursul său părea mai articulat şi mai logic decât isteroido-aberantul discurs al lui Hillary Clinton, iar planul său părea de bun-simţ, rezonabil. Cu toate acestea, absolut tot ceea ce s-a petrecut până acum ni-l indică pe Trump ca nefiind nimic altceva decât „omul care întârzie evenimentele”.
Dacă vom asculta cu atenţie ceea ce spune, vom constata că logica sa – care doar pare de bun-simţ – nu este nimic altceva decât o faţă a actualei stări de fapt. Ce spune Trump? Că vrea un nou naţionalism. Asta i-a cucerit pe mulţi, dar cei pe care i-a cucerit n-au înţeles în ce constă acest „nou naţionalism”. Mulţi au picat în capcana în care şi-au imaginat că în spatele MAGA („Make America Great Again”) ar sta idealurile de bun-simţ la care visează. Aiurea, MAGA e o formă hibridă de naţionalism orientată strict economic. În absurditatea vremurilor în care trăim, nimeni însă nu se întreabă cum poate exista naţionalism fără naţiune? Căci în programul lui Trump nu există naţiune, ci o gaşcă eterogenă (acest obsedant „noi”, adică „cei care ne aflăm indiferent cum pe teritoriul acesta”) care-şi propune nu să devină mai bună, să strălucească prin caracteristicile sale care-o fac unică, ci să-i şunteze pe chinezi deoarece „ăia vând la noi şi noi avem monopolul banului”.
Pseudo-naţionalismul lui Trump e o gogoriţă chiar mai mare decât globalismul. Asta deoarece el nu este decât o ideologie derivată din mlaştina ideologică globalistă. E o tâmpenie să te consideri naţionalist atunci când te pui în fruntea unei găşti eterogene, ale cărei idealuri nu mai există şi să proclami în gura mare: „noi suntem golanii planetei şi idealul nostru este să fim iar mari”. „Dar oare voi, cei care sunteţi acum, aţi fost vreodată mari?” – i-ar putea întreba părinţii fondatori pe aceşti pigmei care-şi spun patrioţi.
Care-i măreţia care poate fi identificată la unul ca Trump? Când îl privesc nu pot vedea decât fanfaronadă… Ştiu, mulţi dintre cei care mă citesc frecvent vor fi dezamăgiţi, dar eu nu fac altceva decât să le arăt tabloul aşa cum este el. Uitaţi-vă cu atenţie şi-mi veţi da dreptate.
Ceea ce însă e vizibil chiar şi pentru cei care se auto-amăgesc, este isterizarea fără precedent a forţelor retrograde ale globalizării, radicalizarea şi polarizarea agresivă a opiniilor. Întreaga media este invadată de debilizanta ideologie, iar concepte care erau pe vremuri discutate doar în spatele uşilor închise fac acum primele pagini ale ziarelor. Minciuna e adevărul zilelor noastre, logica răsturnată e vedeta pe care se focalizează toate aparatele de fotografiat şi camerele de luat vederi. Trump, cu al său naţionalism şchiop, pare un barbar al trecutului apărut accidental pe scenă. Reflectoarele sunt pe el nu pentru că ar fi vreun personaj principal, ci deoarece este viitoarea victimă.
Prima acţiune vizibilă a lui Trump după ce a depus jurământul a fost închiderea secţiunii LGBT de pe site-ul Casei Albe. Cum arată asta privită dinspre ziua de azi în care Trump a dat o directivă fermă întregii diplomaţii americane pentru a forţa legalizarea ideologiei LGBT peste tot în lume? Nu-i oare „strigătul înjositor de clemenţă” al victimei?
Să ne uităm puţin şi-n ograda noastră. Vedem neputinţa unui PSD care a venit la putere pe cai mari şi care, pe zi ce trece, e mai slab, mai fără vlagă şi mai demn de milă. Azi ia o măsură fermă, mâine se-ntoarce şi-şi cere scuze. Ce-i asta? Pentru mine e un comportament al celui căruia îi e frică. Dacă vă veţi uita însă în curtea opoziţiei, veţi vedea o trepidaţie fără precedent. Opinii aberante şi lipsite de logică – precum cele ale odraslei lui Caramitru – sunt „lumina” în jurul căreia gravitează roiul de muşte veninoase gata să dea asaltul final asupra puterii. „Când vom veni noi vă vom aresta pe bază de ordonanţă de urgenţă!” – urlă tânărul imberb în strigătele isterizate ale susţinătorilor săi. Nu mai există cenzură a bunului-simţ, totul se spune pe faţă. Şi culmea e că totul se va face aşa cum se spune!
Ceea ce vreau să vă spun e că, atât în SUA cât şi peste tot în lume se pregăteşte o restauraţie radicală a fostei ideologii. Menirea „celor care întârzie” a fost aceea de a permite forţelor retrograde ale răului să se coalizeze şi să se radicalizeze peste măsură. Astfel încât, la revenirea la putere, să schimbe într-o clipă măsurile minore în direcţia normalităţii pentru care s-a consumat atâta energie. Ceea ce urmează e dezastrul.
Pregătiţi-vă să plătiţi pentru delictul de opinie, pregătiţi-vă să vă demonstraţi „inclusivitatea” şi toleranţa faţă de agenda LGBT aşa cum maurii şi evreii erau obligaţi să-şi demonstreze creştinismul în Spania de după Reconquista. Aşa cum atunci erai obligat să ai jamon-ul atârnat de uşa de la intrare, iar când venea inchiziţia era nevoie ca tu şi membrii familiei să mâncaţi cu poftă din pulpa de porc, la fel acum va fi necesar să le demonstrezi cumva toleranţa. Este doar un aspect, deoarece ceea ce urmează este greu de creionat. Şi credeţi-mă, ceea ce spun acum nu e pentru a vă speria, ci doar pentru a vă pune în gardă. Forţele iadului sunt aproape de cea mai mare dezlănţuire din istorie. Niciodată lumea n-a mai cunoscut o asemenea revărsare de otravă.
Autor: Dan Diaconu
Citiți și:
Vă place Trump? Un președinte american – nici cel mai bun, nici cel mai rău
yogaesoteric
4 iunie 2019