Marin Răducă – 99 de ani pentru Hristos și neamul românesc (I)

Domnul Marin Răducă, supraviețuitor al temnițelor, luptător legionar, mărturisitor creștin, om duhovnicesc, rugător isihast, ascet experimentat, român jertfelnic, naționalist anticomunist, înțelept filocalic în viață, a plecat la Hristos în noaptea de 11 octombrie 2021, la vârsta de 99 de ani.

Marin Răducă s-a născut la 10 octombrie 1922 și a pătimit 19 ani de închisoare în urma a două condamnări. A fost coleg de celulă și temniță cu părintele Dimitrie Bejan, Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu, aproape de părinții Arsenie Boca, Dumitru Stăniloae şi Benedict Ghiuş.

Prima condamnare a primit-o la 20 de ani, pentru că intrase în Frăţia de Cruce încă de la 16 ani, în 1938, și activa împreună cu colegii din Liceul Andrei Șaguna din Brașov: 12 ani de temniță. Ajuns la Aiud, face mai întâi trei ani de izolare completă.

După eliberare, în 1954, se mută în comuna Poienari din Prahova, la părinții săi, unde se căsătorește. Pe când soția sa era însărcinată în luna a șasea, la trei ani după ieșirea din închisoare, este din nou arestat și mai face aproape opt ani de temniță, până la decretul din 1964. Soția îl așteaptă, deși i se trimite geamantanul cu haine al soțului, pentru a-l crede mort.

Când ajunge acasă își vede pentru prima oară fiica pe care o recunoaște imediat dintre copiii de la locul de joacă. Fiica pe care nu o văzuse niciodată avea acum deja 7 ani. Mărin Răducă a trăit mare parte a vieții de după temniță la Iași, iar în ultimul an se retrăsese la țară în Prahova natală, de unde a și plecat la Domnul.

A fost un trăitor profund al credinței în Dumnezeu, un om duhovnicesc încercat, apreciat de mulți preoți, monahi și episcopi, care îl căutau pentru sfat și îndrumare, mai ales în practica isihastă a rugăciunii neîncetate, practică pe care o dobândise în a doua detenție.

Era un foarte bun cunoscător al scrierilor creștine. Era un ascet redutabil și un practicant încercat al isihiei. În numeroasele sale pelerinaje făcute la Sfântul Munte Athos, Marin Răducă era foarte bine primit de părinții athoniți, care îl cercetau ca pe un veritabil avvă și ca pe un martir în viață.

Isihastul din temnițele comuniste

„Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam”

Reporter: Domnule Marin Răducă, vă rugăm să ne spuneți ce v-a determinat să intrați în Frățiile de Cruce la doar 16 ani?

Marin Răducă: Am premeditat intrarea mea în Frăție. Ca să cunoașteți cum se recruta un membru în mănunchiul de prieteni, mai întâi era necesar să fii într-o perioadă de pregătire de un an, doi – depinde de cum răspundea cerințelor, respectivul – deci de la mănunchiul de prieteni urma să depui legământul de frate de cruce. În perioada aceea la care vă referiți, nu știu dacă am premeditat ceva. Am intrat în Frăție prin cei mai apropiați prieteni, prin discuții din care se vedea credința ta în Dumnezeu, dacă mergi la biserică sau nu. Deci, erai încercat în toate felurile.

R.: Vorbiți-ne puțin despre credința oamenilor de atunci. În satul dvs. toată lumea mergea la biserică? Toți erau creștini practicanți?

M.R.: Nu.

R.: Dvs. de unde aveați credința?

M.R.: Din familie. Și n-aș putea să spun că era ceva ieșit din comun în familia mea în ceea ce privește credința, dar mergeam la biserică, se făcea religie în școală și aveam ore cu preotul din sat în școala elementară. După aceea, am plecat în Brașov, la vârsta de 14-15 ani. Acolo, bineînțeles, te întâlneai cu mediul în care te învârteai. N-aș putea să spun că pe primul plan era credința, deși fără credință în Dumnezeu nu erai recrutat, erai abandonat.

Pot să spun că Mișcarea Legionară s-a născut în prigoană și în prigoană este încă. Ce au fost cele trei luni de zile în 1940, a fost foarte puțin. Deci, curiozitatea asta m-a dus ca să văd cum se țineau ședințele. În adâncul pădurii se făcea un foc mare, apoi se deschidea ședința cu rugăciune. Acesta era primul punct, deși Mișcarea Legionară nu era una exclusiv duhovnicească. Era o Mișcare care cuprindea toată viața omului. Însă, se punea accent pe sinceritate, pe corectitudine, pe credință. Apoi se continua cu cântece legionare, cu marșuri, cu teme de luptă.

M-au ținut cam un an de zile în pregătire și după aceea am văzut și celelalte aspecte și m-am atașat de Mișcare care avea și această Frăție pentru tineret care se ocupa exclusiv de educație. Propriu-zis nu aveam nimic în comun cu politica. Politica noastră era iubirea de Dumnezeu și de neam și în jurul acestor valori era și activitatea noastră. Și așa ne întâlneam la o lună, la două luni când veneau nu numai din județ, ci și din țară.

R.: V-ați gândit atunci că exista pericolul să faceți temniță pentru apartenența la Frăția de Cruce?

M.R.: Oh, cum să nu! Ce ni se făcea? Ne făceau educația morții, a sacrificiului, a jertfei. Dacă ne-ar fi fotografiat cineva, ne-ar fi văzut că după ce am fost arestați și condamnați, noi toți râdeam.

Tinerețe „izolată” sub cheie

R.: Așadar, la 19 ani ați primit condamnarea la temniță cu zâmbetul pe buze. Sentința era totuși de 15 ani de detenție…

M.R.: Sentințele erau dictate. Îmi vine să râd când îmi amintesc că m-au numit șef de cuib, deși n-am fost. Dar nici n-am negat, am lăsat să se creadă așa. Colegi de-ai mei au primit câte 10 ani, fiind socotiți ca simpli membri. Dar pe mine, pentru că m-au pus ca șef de Frăție, m-au condamnat la 15 ani, dintre care am făcut 12 ani jumătate.

R.: Unde i-ați făcut?

M.R.: La Aiud. Majoritatea temniței am făcut-o la Aiud. De la Brașov am fost transferat la Aiud și de la Aiud la Suceava. Nu știu de ce m-au băgat în grupul ăsta cu prințul Ghica, cu dl. Traian Trifan, cu Traian Marian. Eram copil față de oamenii aceștia; numai te uitai la ei și când te uitai la ei, te vedeai foarte mic. Îi vedeai după trăire. Nu vorbeau mult. Foarte puțin… Se ducea o propagandă de câștigare a noastră ca să trecem de partea lor.

Deci, prima fază a comuniștilor, aceasta a fost: de colaborare, de prietenie, de muncă împreună cu ei, să primim cărți bolșevice, să-i citim pe Marx și pe toți idolii lor pe care noi i-am refuzat din start. Eram numai suflet. Tinerețea! Pe când ceilalți care nu au afișat o atitudine de frondă față de ei erau scoși pe la grădinile Statului, pe la colonii, noi stăteam la izolare. Pe vremea aceea pe mistici îi socoteam „pocăiți” și credeam că sub masca creștină căutau un subterfugiu ca să evite suferința. Erau tăcuți și fără niciun fel de afișaj.

R.: Și Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide făceau parte din grupul acesta, nu?

M.R.: Da. Sigur că nu era nici așa cum i-am judecat noi pentru că atunci când comuniștii s-au legat de credința lor, au văzut că nu se intră pe „poartă” și atunci și-au dat seama că au fost păcăliți. Îmi amintesc de Costică Dumitrescu, viitorul părinte Marcu Dumitrescu de la Sihăstria, „Fachirul”, că era foarte tăcut. Pe părintele Marcu, atât l-a bătut Siguranța antonesciană cât și cea comunistă, că nu mai avea carne pe picioare, dar n-a scos un cuvânt. De aceea i s-a spus „Fachirul”. … Cum v-am spus, marea masă a deținuților se bucurau de o anumită libertate. Noi stăteam numai în celulă zi și noapte. Deci, noi am început cu comuniștii sub cheie.

R.: L-ați cunoscut pe Mircea Vulcănescu?

M.R.: Da, l-am cunoscut personal. El a fost judecat în procesul lui Antonescu cu generalul Petrovicescu. În semilibertatea aceea se organizau conferințe, iar nouă ca tineri ni se părea că suntem în rai. Nu știai când trece timpul. Am fi vrut să tot stăm de vorbă cu ei, dar regimul alimentar era de așa manieră și în perioada aceea destul de sever, încât Vulcănescu era necesar să ia pauze pentru că se ostenea și nu mai putea vorbi.

„Am refuzat reeducarea”

M.R.: S-au tras anumite sfori politice pe care noi, cei din închisoare, nu le-am acceptat. Adică nu am acceptat să fim eliberați prin anumite convenții făcute cu comuniștii. Și s-a dovedit că cu Satana nu se colaborează și nu se duc tratative. Acesta e adevărul.

Comuniștii și-au întețit spionajul, i-au lăsat pe legionari să se regrupeze și apoi i-au arestat. A fost multă suferință. Ce au făcut comuniștii cu Pătrașcu, cu toată pleiada de legionari? I-au supus la chinuri de neînchipuit. Nu numai că te înfometau, că eram pur și simplu ca cei din Auschwitz – mă speriam eu când mă duceam la baie și mă spălam cum îmi vedeam scheletul – dar erai ținut în carceri și subsoluri special amenajate.

În primul rând erau atacate capetele. O săptămână îi băgau la carceră, în alta îi scoteau până când oameni sănătoși și voinici ajungeau să fie duși cu targa. … Dacă vizai libertatea cu orice preț, cedai. Însă nouă ni s-a făcut această educație: că nu poți să slujești la doi stăpâni; ori lui Dumnezeu, ori lui mamona. Și am refuzat reeducarea.

La Aiud, reeducarea nu era chipurile, pe față, nu te obligau. Dar îți scriau viața de așa manieră, că puteai să alegi moartea sau să treci de partea lor. Și dacă acceptai moartea, rămâneai pe loc. Aici Dumnezeu a lucrat foarte mult pentru fiecare, cu pregătirea lui, cu gradul lui de credință.

Unii au murit, că a mai venit peste noi și tifosul. Și eram doi în celulă. Mi-amintesc doar numele de familie al colegului meu. Era Marin, iar al meu era numele propriu, Marin. Când am bătut în ușă ca să-l ducă la infirmerie, că avea temperatură și era bolnav rău, avea peste 40º, gardianul mi-a trântit ușa în față și mi-a spus că dacă mai bat o dată, mă trimite la izolare. Și Marin a murit. M-am îmbolnăvit și eu.

6 luni închis în carceră: „La Zarcă m-am vindecat de tifos și am iubit singurătatea”

R.: Cum ați scăpat de tifos?

M.R.: Dumnezeu m-a scăpat. Trei zile am avut temperatură. Dar omul are credința că oricât de grav ar fi, i se va petrece un miracol și va scăpa. Sigur că încercările nu au fost ușoare.

R.: Cum biruiați frigul, dorul de casă, de cei dragi, mai ales în anii de izolare?

M.R.: Nu numai că am trecut prin încercările astea de 10-12 zile la Neagră, la Carceră, dar la Alba m-au ținut 6 luni, din ianuarie. M-au dezbrăcat, să nu am pulover, absolut nimic, numai zeghea, pantalonul și cămașa și m-au băgat într-o celulă lângă W.C., la ultimul etaj, E3 în celularul nou. Eram încă cu alți doi camarazi când m-au luat din celulă.

R.: Dar ați făcut ceva anume când v-au ridicat?

M.R.: Nu, absolut nimic, că nu aveai voie nici să te rezemi de perete, înțelegeți? Stăteai nemișcat pe marginea priciului. De plimbat nu puteai să te mai plimbi pentru că erai slăbit în ultimul grad și atunci când stăteai, nu cumva să te rezemi de perete că asta însemna carceră, izolare. Și la izolare aveai turtoiul acela de 200 de grame, niște mălai din acesta băgat la cuptor. Și acolo îți dădeau într-o zi turtoiul și într-o zi îți dădeau zeama aia de chimen. Eh, când îți dădeau terci…

R.: Era sărbătoare?

M.R.: Mare. Și ce să vă spun? M-au băgat acolo în celulă. Celula era goală, nu pat, nu nimic, absolut nimic. Au scos ferestrele și era o iarnă și un ger!… Când m-au băgat acolo, pot să vă spun așa, că parcă mi s-au înnegrit ochii când am văzut că este gerul acela, că în celelalte celule era altceva. Când ai o celulă lângă W.C.-ul acela care era cu un sloi de gheață în el, în prima clipă, ce credeți că am văzut? Am văzut negură.

Și bineînțeles că simțeam – că aveam auzul foarte ascuțit, nu ca acum – și simțeam ocheanul de la ușă, spionul cum supraveghează. Zic: „Doamne, Tu care ai spus că niciun fir de păr din capul nostru nu piere fără știrea Ta, Tu știi că eu sunt adus aici ca să cedez, să trec de partea vrăjmașului. Întărește-mă, Doamne, ca să pot trece peste această încercare”.

M-am mișcat eu în stânga, în dreapta ca să mă aclimatizez și am zis așa: „Măi, dacă a trecut un minut și nu am pățit nimic, trece și al doilea și așa mai departe” și cu rugăciune m-am și aclimatizat. Ca să dau o explicație omenească, m-am aclimatizat cu starea aceea de îngheț. Și nu numai că m-au ținut acolo până s-a terminat iarna. M-au ținut până în luna iulie și în luna iulie din celularul acesta nou m-au zvârlit în Zarcă.

„E cea mai mare fericire să fii singur! Dar să îl ai pe Hristos, pentru că omul nu poate să rămână singur”

R.: Și dormeați pe jos în gerul acela?

M.R.: Da, sigur că da. Te ghemuiai. Dumnezeu știe cum rezistai. Poate că tinerețea și cu rugăciunea…

R.: Și nu ați răcit în perioada asta?

M.R.: Nimic. Nu vedeți? Eu pe pielea mea pot să spun că am scăpat de tifos, deci de moarte curată. Am scăpat și de înghețul acela în care m-au pus. Și când m-au dus la Zarcă, acolo am fost ținut până în ’64 când am fost pus în libertate odată cu părintele Dimitrie Bejan. Ne-au mai scos de două sau de trei ori cu forța și ne-au dus în sala mare, unde se țineau ședințele de reeducare și ne aduceau câte un șef care ne vorbea. Acolo ne-am întâlnit cu alți camarazi și am mai schimbat câte un cuvânt. „Ce mai e nou?”, acesta este dictonul. „Cine a mai venit? Cine a mai plecat? Ce se mai petrece?”, acestea erau întrebările.

M-ați întrebat de dorul de cei dragi. Eram la Zarcă și acolo m-am vindecat eu și am iubit singurătatea. Și am tras concluzia că până și sentimentul acesta de dragoste față de cei apropiați – eram la a doua condamnare de 10 ani – este un păcat. Fiind singur în celulă, am avut un vis într-o noapte. Fără cărți, fără informație, fără să mai discuți și tu cu cineva, ani de zile, nu o zi, două, l-am visat pe tatăl meu care era mort și despre care credeam în vis că este viu și stăteam de vorbă cu el.

Pe soție, vă spun sincer, nu mi-o mai aminteam, nici nu mai știam cum mai arată. De fapt împreună n-am stat decât un an, în care timp am fost arestat, iar ea era gravidă în a șasea lună atunci. Și mi-am văzut copilul după 7 ani și jumătate. Așa a vrut Dumnezeu. Am un respect și o recunoștință față de ea, pentru că a avut atâta credință și încredere în mine, că la îndemnul părinților – ea era mai mică decât mine cu 15 ani – nu și-a refăcut viața. Părinții ei credeau că sunt mort, din moment ce mi-a venit acasă geamantanul cu hainele civile, fără niciun fel de explicație. Dar ea a spus totuși că: „Marin nu e mort!” și că nu se recăsătorește. Și într-adevăr așa s-a petrecut.

Dar să mă reîntorc în celulă – când și când mă străduiam să mă concentrez ca să îmi mai aduc aminte de chipul ei. Și m-a apucat așa un fel de dor și mi-am simțit obrajii plini de lacrimi și mă ardea ceva în creier și în inimă. Era un foc de care voiam să scap, dar nu puteam. Și atunci ce idee mi-a venit? Mi-a zburat gândul la Sf. Antonie cel Mare, cu omul acela care împletea și despletea o funie în fața chiliei lui și care îi spunea: „Fă și tu așa!”, după care a dispărut.

Eu, ce concluzie am tras de aici? Că rugăciunea este legată de o activitate, de o muncă. Și mi-am zis: „Ăstora le place să li se frece dușumeaua ca să fie foarte curată”. Deci am sărit de pe prici, am turnat niște apă pe cârpa de spălat și am început să frec, rostind: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine credinciosul Tău”. Și așa am șmotruit dușumeaua cam un sfert de oră și m-am liniștit.

Dar cu asta, ce am constatat eu? Că nu mă mai mișcă ceva sentimental și am început să iubesc singurătatea. Și până în clipa de astăzi iubesc singurătatea extraordinar de mult. Aproape că nu mai înțeleg pe unii care se plâng că sunt singuri. E cea mai mare fericire să fii singur! Dar să Îl ai pe Hristos, pentru că omul nu poate să rămână singur. Locul acesta, care este conștiința și inima noastră, este necesar să fie ocupat de cineva.

Or, spune Mântuitorul în Sf. Scriptură că omul după ce se curățește și rămâne singur, nu poate să stea mult timp singur pentru că va veni diavolul respectiv care locuia în el cu altă ceată mai mare și starea lui va fi mult mai gravă ca înainte. Deci grijă este să-L avem pe Hristos în conștiința și în inima noastră. Cât privește celelalte sentimente, simțuri și așa mai departe, acestea să fie limitate, să se supună voinței noastre. Cu sentimentul acesta de singurătate, am rămas de atunci, din a doua pușcărie.

„Să priveghem asupra simțurilor!”

R.: Cum îi priveați pe turnători? Aveați resentimente față de ei sau îi tolerați, pur și simplu?

M.R.: Ne feream de ei. Nu discutam cu ei absolut cu nimic. Eu nu i-am înghițit. Au ieșit în evidență câțiva turnători, în special din Moldova. Și bineînțeles că unii, poate că or fi fost de bună credință, dar ca să protejezi pe ai tăi, chipurile, și să dai informații, era un joc foarte periculos. Mai bine mori, decât să ai pe conștiință ceva!

R.: Ați avut vreun moment în închisoare în care ați simțit că vă pierdeți nădejdea?

M.R.: Niciodată. Deznădejdea n-a pătruns în mine, că deznădejdea de unde provine? Din lipsă de credință în Dumnezeu. N-a pătruns în mine deznădejdea, că numai atât era necesar: să bați în ușă și ieșeai din situație. Vedeți, în lumea aceasta duhovnicească, de mănăstire e altceva. Pe câtă vreme acolo, practic dacă alunecai în deznădejde, înseamnă că erai azvârlit în brațele lui Satan.

Sunt anumite învățături care mi-au intrat bine în cap, din cuvintele Mântuitorului, că: „Fără Mine nu puteți face nimic”, „Privegheați și vă rugați ca să nu cădeți în ispită”. Și dacă noi suntem totuși încercați și tulburați este pentru că noi stăm de vorbă cu ispita, pe când Sf. Părinți ne învață să nu discutăm cu gândurile. Cazi în genunchi și te rogi că este necesar să priveghem asupra simțurilor, a conștiinței și a inimii noastre. Și orice ispită să o tăiem, adică să nu stăm de vorbă cu ea.

Citeam viața Sf. Paisie Aghioritul și mi-am zis: „Iată, oameni care au ajuns la îndumnezeire, la sfințenie. Dar totuși nu au scăpat de încercări”. Și încercarea mare era gândul acesta al desfrânării. Și ce a făcut el? Și-a crestat piciorul stâng cu cuțitul în șapte locuri ca să nu cadă. Și după ce și-a tăiat bucăți de carne din picior, a mers la doctor. Iar doctorul l-a întrebat: „Ce ai pățit?”. Și el a zis: „M-a mușcat ursul”. Vedeți că mai mint și sfinții câteodată. Și ce concluzie trage el, că asta mă interesa? Că oricât am căuta noi să ne tăiem, să ne autoflagelăm, să ne băgăm în coșciuge, nu se poate înlătura ispita. Chiar el spune că patima nu a încetat, deși s-a crestat de atâtea ori. Pentru că nu este ușor să duci viață de feciorie, ci numai cui îi este dat, spune Mântuitorul.

Și îl mai vedem și pe Gheron Iosif, alt isihast care s-a luptat cu diavolul piept la piept. Lupta duhovnicească nu este ușoară și e nevoie de multă grijă pentru că sunt și ispitele de-a dreapta. Am fost în Sf. Munte și mi s-a povestit ce s-a petrecut cu un călugăr care nu mai cobora la adunările fraților la care vii chiar dacă ești la pustie. Există o sărbătoare, o zi când toți se adună. El nu se mai ducea la aceste sărbători, în așa fel l-a păcălit diavolul care îl trezea la rugăciune și îi dădea și anumite semne și previziuni care se împlineau. Cert este că el căpătase atâta încredere în diavol, că l-a adus până într-acolo încât să se arunce într-o fântână. L-au găsit călugării în fântână și a mai trăit trei zile după ce a fost scos de acolo.

R.: Cel mai greu este să dibuiești viclenia vrăjmașului și cursele lui.

M.R.: Toată cheia este să fii atent la tine, să simți încercarea. De exemplu, în închisoare mă studiam. Și sub aspectul acesta al erotismului, al instinctului de procreere, eram mort. Eram subalimentați. Postul are și el rostul lui și este necesar să fie dus cu multă înțelepciune. Dumnezeu așa ne-a creat, cu trup și suflet. Sigur că slăbind energia aceasta trupească, lupta cu instinctul de procreere este mai ușoară.

Dar când trăiești în condiții normale, cred că este una din cele mai grele lupte și ispita cea mai grea. Și este cea mai grea pentru că am văzut că și dacă te tai, te luptă nu numai instinctul, dar te răscolește și diavolul. El nu vine asupra noastră cu idei și ispite străine de noi. El le întărește pe cele ale noastre.

De aceea e importantă atenția și depinde mult și de gândul omului. Dacă mentalul tău este împrăștiat și vagabondează și nu îl ții sub control, atunci repede cazi. Îți vin niște argumente de felul: „A, Dumnezeu ne-a dat pocăința și dacă ne-a dat pocăința, mai am timp. Hai să săvârșesc păcatul acesta”. Mare ispită!

Citiți continuarea articolului

Interviu realizat de maicile de la mănăstirea Paltin Petru-Vodă, iulie 2018

Citiți și:
Minunea dintr-o noapte de Crăciun cu martirul Gherasim Iscu, plecat la Ceruri din temniță de mână cu schingiuitorul său
18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»
Sfinţii luminau cu aura lor chilia în care se aflau

 

yogaesoteric
2 aprilie 2022