Mecanismele dominației occidentale: o scurtă istorie a Irakului și Kuweitului (III)

 
de David Klein – Universitatea de Stat din California,
Northridge, ianuarie 2003

Citiți a doua parte a articolului:
 

Efectele devastatoare ale sancțiunilor

La patru zile după invazia Kuweitului de către Irak, pe 6 august 1990, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 661, care a impus Irakului sancțiuni complete și a creat un comitet pentru a le monitoriza.

SUA a fost de acord să înceteze focul cu Irakul în februarie 1991. Acordul de încetare a focului cerea ca Irakul să elimine armele sale chimice, biologice, nucleare precum și rachetele cu o rază de acțiune de peste 150 km. Stabilit în Rezoluția de Securitate a ONU nr. 687, acordul condiționa ridicarea sancțiunilor ONU de distrugerea „armelor de distrugere în masă” ale Irakului. Zonele de interdicție aeriană peste două-treimi ale Irakului (nord și sud) au fost impuse de SUA, Franța și Marea Britanie pentru un an și jumătate după Războiul din Golf. Organizația Națiunilor Unite nu le-a sancționat niciodată, iar Franța s-a retras de atunci de la participare. Zonele de interdicție aeriană încalcă drepturile internaționale. Potrivit articolului 51 al ONU, Irakul are dreptul de a se apăra singur, inclusiv de survolarea americană și britanică în zonele de interdicție aeriană.

Programul Națiunilor Unite „Oil for Food” („Petrol pentru hrană”) a devenit operațional în 1996 și a fost instituit de Comitetul pentru sancțiuni aplicate Irakului. Toate contractele de ajutor (provizii pentru situații de urgență, dar și echipamente de infrastructură) solicitate de Irak au trebuit să fie aprobate de Comitetul pentru sancțiuni. Fiecare stat membru putea opri orice contract pe care îl considera ca având o „dublă utilizare”, adică atât pentru uz civil, cât și militar. SUA și-a exercitat în mod repetat prerogativa de a reține și amâna aprovizionarea Irakului, vitală pentru populația civilă.

Într-un articol intitulat Throttling Iraq („Sugrumarea Irakului”), publicat în septembrie-octombrie 2000 de New Left Review, Tariq Ali descria circumstanțele cu care se confruntă populația civilă din Irak astfel: „O țară care a avut odată un nivel ridicat de alfabetizare și un sistem avansat de îngrijire a sănătății a fost distrusă de Occident. Structura sa socială este în ruine, oamenilor le sunt refuzate necesitățile de bază ale existenței, solul este poluat de focoase cu uraniu. Potrivit cifrelor ONU de anul trecut, aproximativ 60% din populație nu are acces regulat la apă curată, și peste 80% din școli au nevoie de reparații substanțiale. În 1997, FAO a socotit că 27 % dintre irakieni suferă de malnutriție cronică, iar 70% dintre toate femeile sunt anemice. Rapoartele UNICEF arată că în regiunile sudice și centrale, care conțin 85% din populația țării, mortalitatea infantilă este dublă în comparație cu perioada premergătoare războiului din Golf. Numărul de decese cauzate de strangularea deliberată a vieții economice nu poate fi încă estimat pe deplin – aceasta va fi o sarcină pentru istorici. Potrivit autorității cele mai vigilente, Richard Garfield, o estimare conservatoare a «deceselor în exces» printre copiii de sub cinci ani începând cu anul 1991 ar fi de 300.000, în timp ce UNICEF – care raporta în 1997 că 4.500 de copii sub vârsta de cinci ani mor în fiecare lună de foame și boli – consideră că numărul copiilor mici uciși de blocadă ajunge la 500.000. Alte decese sunt mult mai dificil de cuantificat, dar, așa cum subliniază Garfield, «ratele de mortalitate raportate de UNICEF reprezintă doar vârful aisbergului cu privire la daunele enorme provocate practic la patru din cinci irakieni care supraviețuiesc după vârsta de cinci ani».

La sfârșitul anului 1998, coordonatorul umanitar al ONU pentru Irak, fostul secretar general adjunct Denis Halliday, un irlandez, a demisionat din postul său în semn de protest împotriva blocadei, declarând că decesele totale pe care aceasta le-a provocat ajung până la un milion. Când succesorul său, Hans von Sponeck, a avut curajul să includă în rezumatul său victimele din rândul civililor provocate de bombardamentele anglo-americane, regimurile Clinton și Blair i-au cerut să demisioneze. Și el a demisionat, la finele anului 1999, explicând că datoria lui a fost față de oamenii din Irak și că «în fiecare lună țesătura socială din Irak arată găuri tot mai mari». Aceste găuri au continuat să se mărească sub sancțiunile programului «Petrol pentru hrană», în vigoare din anul 1996, care permite Irakului să exporte petrol de 4 miliarde $ în fiecare an, când este nevoie de un minim de 7 miliarde $ pentru servicii chiar foarte mult reduse. După un deceniu, strangularea Irakului de către SUA și Marea Britanie a ajuns la un rezultat fără precedent în istoria modernă. Acum Irakul este o țară care, în cuvintele lui Garfield, «este singurul exemplu de o creștere susținută și pe scară largă a mortalității, într-o populație stabilă, de peste două milioane în ultimii două sute de ani».”

Într-un interviu pentru Zmagazine, Phyliss Bennis (jurnalistă americană, comentator politic, specializată în Orientul Mijlociu și ONU) a explicat în mod similar strategia de sancționare impusă de SUA, după cum urmează:
„… obiectivele au inclus stații de tratare a apei, stații de epurare a apelor reziduale, centrale electrice, centre de comunicații, presupun, teoretic, de dublă utilizare, deoarece și armata irakiană are nevoie de apă curată, epurarea apelor reziduale, comunicații etc. și, prin urmare, faptul că 23 de milioane de oameni din Irak ar putea fi lipsiți de apă potabilă a fost considerat o consecință acceptabilă a acestui lucru. Deci au existat eforturi foarte precise făcute de SUA și au fost eforturi de mare succes, să distrugă aceste tipuri de centre de infrastructură. Rezultatul a fost devastarea completă pentru populația civilă, implicând costuri enorme pentru reparațiile viitoare. Și întrucât în timp ele se erodează tot mai mult, costul reconstrucției lor va deveni chiar mai mare. În timpul acestor ultime lovituri militare, Operațiunea Desert Fox (Vulpea din deșert), din decembrie anul trecut (1998, n.n.), cel puțin o rafinărie de petrol a fost în mod deliberat ținta loviturilor, pe motiv că producția acelei rafinării anume era utilizată pentru contrabandă. Dacă a fost așa sau nu, nu știu. Dar indiferent de motiv, este o violare a dreptului internațional de a viza în mod deliberat un obiectiv economic, așa cum a fost cazul aici, aceasta însemnând că toată lumea din Pentagon implicată în această decizie este vinovată de o crimă de război. Datorită incapacității Irakului de a face aceste reparații, continuarea malnutriției, a alimentării necorespunzătoare cu apă și poate cel mai important, cel mai mare număr de victime din ziua de azi este rezultatul apei murdare și contaminate, din cauza lipsei adecvate de tratare a apei reziduale și a lipsei facilităților de epurare. Ceea ce înseamnă că în Irak sunt copii care mor de boli eminamente tratabile: diaree, febră tifoidă și alte boli legate de apă contaminată, într-o țară al cărui sistem de îngrijire a sănătății era atât de avansat înainte de regimul de sancționare și înainte de bombardări, încât problema cea mai importantă cu care se confruntau pediatrii irakieni era obezitatea la copii.”

Faptul că SUA a vizat în mod intenționat infrastructura civilă, inclusiv stațiile de tratare a apei și că acest lucru a dus la moartea a sute de mii de irakieni (majoritatea copii sub cinci ani), este incontestabil.
„Mai multe documente ale DIA (Defense Intelligence Agency), dovedesc în mod foarte clar că – în cuvintele unuia dintre autori, «dincolo de orice îndoială» – contrar Convenției de la Geneva, guvernul SUA a utilizat în mod intenționat sancțiuni împotriva Irakului pentru a degrada alimentarea cu apă a țării, după Războiul din Golf. Statele Unite știau ce preț vor plăti irakienii civili, mai ales copiii, și totuși au continuat cu acest plan.” (The Progressive, august 2001)

Oficiali de rang înalt ai guvernului SUA au fost în mod deschis optimiști în legătură cu moartea copiilor irakieni în urma bombardării și sancțiunilor impuse de SUA, după cum arată acest fragment dintr-un interviu luat de Leslie Stahl lui Madeleine Albright și difuzat în emisiunea 60 Minutes pe data de 12 mai 1996:

„Lesley Stahl cu privire la sancțiunile SUA împotriva Irakului: „Am auzit că o jumătate de milion de copii au murit. Adică, aceasta înseamnă mai mulți copii decât au murit la Hiroshima. Merită acest preț?”

Secretarul de Stat Madeleine Albright: „Cred că este o alegere foarte grea, dar prețul – da, credem că a meritat prețul.”

Lecția inevitabilă este că un secretar de stat al Statelor Unite, pe de o parte, și unele grupări pe care guvernul SUA le condamnă ca fiind teroriste, pe de altă parte, împărtășesc o justificare comună – credința că moartea celor nevinovați, chiar copii, este un preț acceptabil de plătit pentru scopurile politice ale cuiva. Reporterii și editorii mass-media principală sunt bine instruiți să nu facă astfel de observații elementare și, ca un exercițiu de patriotism, le găsesc de neconceput.

Inspectorilor de arme ai Națiunilor Unite li s-a ordonat să părăsească Irakul în 1998, nu de către guvernul irakian, ci de Statele Unite. În cuvintele lui Scott Ritter, fost inspector-șef al ONU în Irak:
„SUA a ordonat inspectorilor să plece cu 48 de ore înainte de a iniția acțiunea militară Operațiunea Vulpea din deșert, operațiune care nu avea sprijinul Consiliului de Securitate al ONU și care a folosit informațiile adunate de inspectori pentru a ataca obiectivele Irakului.”

Obiectivele politicii externe a Statelor Unite
 

Un articol din Los Angeles Times, din data de 27 octombrie 2002, care a apărut pe prima pagină a secțiunii de afaceri, a oferit un posibil plan al administrației Bush pentru Orientul Mijlociu. Articolul intitulat „Schimbarea regimului din Irak ar putea slăbi OPEC” includea în byline (spațiul dintre titlu și începutul articolului, ce include și informațiile despre autor) următoarele: „Restabilirea capacității de producție petrolieră a țării ar putea fi suficientă pentru a rupe controlul înțelegerii pe piețele mondiale”, și adăuga o explicație:

„Unii analiști ai industriei spun că restabilirea capacității de producție a Irakului în următorul deceniu ar putea fi suficientă pentru a întrerupe controlul OPEC pe piețele mondiale de petrol, chiar dacă Irakul a rămas un membru nominal”.
„Nu cred că Irakul va putea participa cu adevărat îndeaproape cu OPEC, în următorii cinci ani,”, a declarat analistul Raad Alkadiri de la Compania Petroleum Finance din Washington. „Dacă ai în Irak un guvern care este strâns legat de Statele Unite și depinde de SUA pentru a-și exercita puterea, nu este exclus să simți presiunea de a ieși din OPEC.”
Subsecretarul american de stat Grant Aldonas, a citat o potențială răsplată economică în timpul unei călătorii în Polonia. „O schimbare de regim”, a spus el în Varșovia, „ar deschide robinetul de petrol irakian, care ar avea un profund efect în ceea ce privește performanțele ecomoniei mondiale”.

Washington Post a oferit o analiză similară în articolul din 15 septembrie 2002, intitulat „În scenariul războiului din Irak, petrolul este problema-cheie”. Paragraful principal explică următoarele:

„Înlăturarea de către SUA a președintelui Saddam Hussein ar putea deschide oportunități pentru companiile petroliere americane alungate demult din Irak, grăbind afacerile petroliere între Bagdad și Rusia, Franța și alte țări și remanierând piețele de petrol mondiale, potrivit oficialilor industriei și liderilor opoziției irakiene.”

Articolul include, de asemenea, unele perspective asupra mecanismelor folosite de administrația Bush pentru a impulsiona sprijinul internațional pentru o invazie a Irakului:  

„Importanța petrolului din Irak a făcut să devină potențial unul dintre cele mai mari atuuri ale administrației americane în negocierile pentru câștigarea sprijinului Consiliului de Securitate al ONU și al aliaților occidentali, în apelul președintelui Bush de acțiune internațională radicală împotriva lui Hussein. Toate cele cinci țări membre ale Consiliului de Securitate – Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Rusia și China – dețin companii petroliere internaționale cu mize majore într-o schimbare de conducere în Bagdad.”

„E destul de simplu”, a spus fostul director CIA, R. James Woolsey, care a fost unul dintre cei mai importanți susținători ai înlăturii lui Hussein de la putere. „Franța și Rusia dețin companii petroliere și interese în Irak. Trebuie să cunoască faptul că dacă sprijină împingerea Irakului către un guvern decent, noi vom face tot ce putem pentru a asigura faptul că noul guvern și companiile americane vor colabora îndeaproape cu ele.”

Dar a adăugat: „Dar dacă se alătură părții lui Saddam, va fi dificil până la imposibil să convingă noul guvern irakian să lucreze cu ele”.

Concluzii finale

Saddam Hussein nu merită sprijinul comunității progresive, dar Saddam Hussein nu este Irakul. Poporul irakian este cel care va suferi cel mai mult atunci când și dacă SUA îl atacă, iar poporul irakian merită sprijinul nostru.

Afirmația că Irakul reprezintă un pericol grav pentru restul lumii, și pentru Statele Unite în special, este atât de ridicolă încât nici măcar nu ar merita atenția unei replici, în afara propagandei guvernului SUA care a fost foarte reușită în fabricarea acestei amenințări. O parte a succesului propagandei provine din acuzațiile complet nefondate că Saddam Hussein ar fi în legătură cu al-Qaida. Agenția Centrală de Informații a SUA nu a găsit nicio legătură credibilă între Saddam Hussein și bin Laden și/sau al-Qaida. Mai mult decât atât, o astfel de alianță este neverosimilă. Irakul este un stat laic, în timp ce al-Qaida este fundamentalistă, iar cele două nu se combină deloc.

Din punct de vedere militar, Irakul este cu mult mai slab în 2003 decât era în 1990, când Statele Unite au învins armatele Irakului în câteva ore. Având distrus cel puțin 90% din armamentul deținut înainte de războiul din Golf, Irakul este complet vulnerabil la atacuri și nu constituie nicio amenințare reală pentru Statele Unite sau alte țări. Acuzația SUA că Irakul deține arme de distrugere în masă (indiferent dacă acestea există sau nu), este un subterfugiu pentru agenda reală a administrației Bush: controlul resurselor de petrol din Orientul Mijlociu.

Ipocrizia politicii americane față de Irak poate fi înțeleasă prin compararea cu politica SUA față de alte țări. De exemplu, Israelul deține arme nucleare, biologice și chimice. Israelul a încălcat rezoluțiile Națiunilor Unite, a amenințat și a atacat țările vecine, este vinovat de masive încălcări ale drepturilor omului. Cu toate acestea, nu există nicio discuție la Washington despre inspecțiile de arme din Israel, cu atât mai puțin despre o invazie a țării. Din contră, SUA îmbrățișează Israelul și îi oferă un sprijin economic și politic masiv.

Culmea ipocriziei în focalizarea atenției Washingtonului asupra armelor de distrugere în masă ale Irakului este că însăși SUA conduce la nivel mondial în ceea ce privește posesia și producerea de arme de distrugere în masă. SUA deține arme de orice fel imaginabil, inclusiv un arsenal nuclear suficient de puternic pentru a distruge viața umană pe această planetă. Dacă armele de distrugere în masă ar fi un motiv real de îngrijorare la Washington, inspecțiile de arme și dezarmarea ar începe chiar la ei acasă.

Referințe:

[1] Ralph Schoenman, Iraq and Kuwait: A History Suppressed, Veritas Press, Copyright 1990
[2] Hidden Wars of Desert Storm, Video narrated by Joel Hurt, Free-Will Productions.
[3] International Action Center
[4] The Saddam in Rumsfeld’s Closet, by Jeremy Scahill, Common Dreams web site
[5] Amnesty International Reports on Human Rights Abuses in Iraq
[6] The Avelon Project at the Yale Law School: The Baghdad Pact
[7] Shatt-al-arab A Survey Of Wars And Treaties
[8] British Empire: The Map Room: Middle East: Iraq
[9] Interveiw with Scott Ritter
[10] Iraqi Sanctions: Myth Fact, contains attributions to DIA documents on U.S. destruction of water sanitation and sewage treatment plants in Iraq
[11] Extra! „We Think the Price is Worth It”
[12] Sources for Military history of Gulf War
[13] The 1991 Gulf War Rationale
[14] Sanctions from a Mennonite perspective
[15] Common Dreams, UN Sanctions Against Iraq Only Serve US Ambition, by Denis J. Halliday
[16] „Iraq Regime Change Could Weaken OPEC” By Warren Vieth, Los Angeles Times
October 27 2002; „In Iraqi War Scenario, Oil Is Key Issue,” The Washington Post  September 15th, 2002
[17] Democracy Now!
Weapons inspections and U.S. government support of Saddam Hussein in the early 1980s
Interview with Scott Ritter and Hans von Sponeck, Kathy Kelly

Citiți și:

Tehnici de propagandă mediatică folosite în cazul războiului din Irak

Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane

În timpul războiului din Kuweit armata americană a utilizat dispozitive de mind control 

yogaesoteric
9 octombrie 2015