Meditaţia

de Jiddu Krishnamurti

O conștiință meditativă este tăcută.
Dar aceasta nu este tăcerea pe care o poate concepe gândirea, nu este tăcerea unei seri liniştite, nu este tăcerea care apare când gândirea ‒ cu toate imaginile, cuvintele şi percepţiile sale ‒ a încetat complet. Această conștiință meditativă este conștiința spirituală ‒ spiritualitatea care nu este atinsă de biserică, de temple sau de imnuri. Conștiința spirituală este expresia iubirii.

Aceasta este iubirea care nu cunoaşte niciun fel de separaţie. Pentru ea, ceea ce este departe este aproape. Nu este vorba de unul sau de mai mulţi, ci mai curând de acea stare de iubire în care orice separare încetează. Este ca şi frumuseţea ‒ nu ţine de măsura cuvintelor. Conștiința meditativă acţionează numai din această tăcere.

Meditaţia este viaţă, una dintre cele mai mari arte ‒ poate cea mai mare şi nu o poţi învăţa de la nimeni. Aceasta este frumuseţea ei. Când înveţi despre tine însuţi, observă-te cum mergi, cum mănânci, ce vorbeşti; observă bârfa, ura, gelozia ‒ dacă eşti conştient de toate acestea în tine însuţi, fără a le judeca, asta face parte din meditaţie. Astfel, meditaţia poate să aibă loc chiar aşezat fiind într-un autobuz sau umblând prin pădurile pline de lumină şi de iubire, ascultând cântecul păsărilor sau privind chipul soţiei ori al copilului tău.

Meditaţia înseamnă a descoperi dacă creierul, cu toate activităţile lui, cu toate experienţele lui, poate să fie absolut liniştit. Nu în mod forţat, pentru că în momentul când forţezi deja există dualitate. Entitatea care spune „aş vrea să am experienţe minunate, de aceea este necesar să-mi forţez creierul să fie liniştit” nu va reuşi niciodată aceasta. Dar dacă începi să cercetezi, să observi, să asculţi toate mişcările gândurilor, condiţionările lor, ceea ce urmăresc, fricile, plăcerile lor, dacă observi cum operează creierul, atunci ai să vezi cum devine extraordinar de liniştit; această linişte nu este somn, ci creierul este teribil de activ şi de aceea este liniştit. Un dinam extraordinar care lucrează perfect, nu scoate niciun sunet; numai când există fricţiune există zgomot.

Meditaţia este o muncă grea.
Ea cere cea mai înaltă formă de disciplină ‒ nu conformism, nu imitare, nu ascultare, nu supunere ‒ ci o disciplină care vine prin continua luciditate, nu numai asupra aspectelor din afară care te privesc dar şi a celor din lăuntrul fiinţei tale. Astfel, meditaţia nu este o activitate de izolare ci este acţiune în viaţa de fiecare zi, ceea ce cere cooperare, sensibilitate şi inteligență. Dacă nu pui temelia unei vieţi corecte, meditaţia devine evadare şi de aceea nu are absolut nicio valoare. O viaţă corectă nu înseamnă să urmezi morala socială ci să fi liber de invidie, de lăcomie, de căutarea puterii ‒ care toate nasc duşmănie. Eliberarea de toate acestea nu vine prin acţiunea voinţei ci prin a fi conştient de ele prin intermediul cunoaşterii de sine. Dacă nu cunoşti activităţile eului, meditaţia devine o excitare a simţurilor şi de aceea este de foarte mică însemnătate.

Meditaţia este una dintre cele mai extraordinare activități şi dacă nu ştii ce este, eşti ca omul orb într-o lume de o culoare strălucitoare, de umbre şi de lumini mişcătoare.
Meditaţia nu este o afacere intelectuală dar când inima pătrunde la nivelul minţii, conștiința are cu totul altă calitate; ea este atunci realmente nemărginită, nu numai în capacitatea de a gândi, de a acţiona eficient, ci şi în sensul de a trăi într-un spaţiu în care eşti parte din tot.

Meditaţia este mişcarea iubirii.
Ea nu este iubirea cuiva sau a mai multora. Este ca apa pe care o poate bea oricine din orice vas, fie de aur, fie de pământ; este inepuizabilă. Şi se petrece ceva special pe care niciun drog sau autohipnoză nu-l poate produce; ca şi cum conștiința ar intra în ea însăşi, începând de la suprafaţă şi pătrunzând din ce în ce mai adânc, până ce adâncul şi înaltul şi-au pierdut sensul şi orice formă de măsurare încetează. În această stare este o pace completă ‒ nu e mulţumirea care vine în urma unei răsplăți ‒ ci o pace în care e ordine, frumuseţe, intensitate.

Ea poate fi distrusă aşa cum poţi distruge o floare şi, totuşi, tocmai din cauza acestei vulnerabilităţi este indestructibilă. Această meditaţie nu poate fi învăţată de la altcineva. Este necesar să începi prin a nu şti nimic despre ea şi să te mişti din inocenţă în inocenţă.

Pământul în care poate începe să existe conștiința meditativă este pământul vieţii de fiecare zi, în luptă, în durere şi în bucuria trecătoare. Acolo este necesar să înceapă şi să aducă ordine şi de acolo să se mişte mai departe fără oprire. Dacă însă eşti preocupat numai să faci ordine, această ordine va naşte propria ei limitare, iar conştiinţa va fi prizoniera ei. În toată această mişcare este necesar să începi, într-un fel, de la celălalt capăt, de pe celălalt mal, şi să nu fii tot timpul preocupat de malul ăsta sau de cum ai să treci râul. Este necesar să te arunci în apă fără să ştii să înoţi. Iar frumuseţea meditaţiei constă în faptul că nu ştii niciodată unde te afli, încotro te duci şi care este capătul.

Meditaţia nu este ceva diferit de viaţa zilnică; nu vă băgaţi într-un colţ unde să meditaţi timp de zece minute ca apoi să ieşiţi afară de acolo şi să fiţi măcelar ‒ atât metaforic cât şi în realitate.

Observând toate acestea, dându-ţi seama de participarea ta la ele, asta face parte din meditaţie. Şi meditând astfel, veţi descoperi o extraordinară frumuseţe; veţi acţiona corect în fiecare moment; şi dacă nu acţionaţi corect la un moment dat, nu are nicio importanţă, ai să prinzi momentul altă dată ‒ n-ai să-ţi pierzi vremea regretând. Meditaţia face parte din viaţă, nu este ceva diferit de ea.

Dacă hotărăşti (în mod egotic) să meditezi, aceea nu va fi meditaţie.
Dacă hotărăşti (în mod egotic) să fi bun, bunătatea nu va înflori niciodată.
Dacă vei căuta (în mod egotic) umilinţa, ea încetează să existe.
Meditaţia este briza care intră atunci când laşi fereastra deschisă; dar dacă o ţii deschisă în mod deliberat, „învăţând-o” intenţionat să intre, ea nu va apare niciodată.
Meditaţia nu este un mijloc pentru a ajunge la un anumit scop.
Ea este amândouă, Mijlocul şi Scopul.
Ce extraordinară este meditaţia!

Dacă există vreo obligaţie, vreun efort de a face gândirea să se conformeze, să imite, ea devine o povară istovitoare.
Tăcerea dorită încetează a fi iluminatoare; dacă ea este urmărirea unor viziuni şi experienţe, duce la iluzii şi auto-hipnoză. Meditaţia are semnificaţie numai în înflorirea gândurilor şi apoi în încetarea lor.

Gândirea poate înflori numai în libertate iar nu în tipare de cunoaştere mereu lărgite. Cunoaşterea poate să dea noi experienţe şi mai senzaţionale, dar o conștiință care caută experienţe de orice fel este imatură. Maturitatea este eliberarea de orice experienţă, ea nu se mai află sub influenţa lui „a fi” sau „a nu fi”.

Maturitatea în meditaţie înseamnă eliberarea conștiinței de o anumită cunoaştere, căci aceasta formează şi controlează orice experienţă. O conștiință care este o lumină pentru ea însăşi, nu are nevoie de niciun fel de experienţă. Imaturitatea este nesațul după o experienţă mai mare şi mai largă. Meditaţia este zborul liber prin lumea cunoaşterii, şi fiind liberă de aceasta, intri în necunoscut.

Citiți și:

Vipassana – meditaţia fără obiect

Etape în meditaţie

Vindecarea prin meditaţie

yogaesoteric
12 februarie 2020

Also available in: Français