Mesianismul vechi și nou (I)

I. Neobișnuita profeție a lui Ortega y Gasset

Profeția lui Ortega y Gasset din finalul epilogului englez la Revolta maselor este șocantă prin exactitudinea cu care a prezis, în 1938, istoria Europei de până în zilele noastre. În câteva fraze, el descrie cu precizie nu numai ce urmează să se petreacă, ci și mecanismul subtil ce a făcut posibil acel viitor, acum deja trecut.

„Deocamdată, va urma o articulare a Europei în două forme diferite de viață publică: forma unui nou liberalism și forma care, cu un nume nepotrivit, este denumită de obicei «totalitară». Popoarele mai mici vor adopta forme de tranziție și intermediare, ceea ce va salva Europa. Încă o dată, se va adeveri cu pregnanță că orice formă de viață are nevoie de o formă antagonică. «Totalitarismul» va salva «liberalismul», estompându-i culorile, purificându-l, și datorită lui vom vedea în curând un nou liberalism temperând regimurile autoritare. Acest echilibru pur mecanic și provizoriu va permite o nouă etapă de minim repaus, absolut necesar pentru ca, în străfundurile pădurii din suflete, să țâșnească iar izvorul unei noi credințe.” Mai devreme, el spusese că „delirul metodic pe care îl reprezintă internaționalismul n-a permis să se vadă că numai printr-o etapă de naționalism exacerbat se poate ajunge la unitatea concretă și deplină a Europei. O nouă formă de viață nu izbutește să se instaureze pe planetă până când cea anterioară și tradițională nu a fost probată într-un mod extrem”.

Două sunt aspectele care frapează, pe lângă surprinzătoarea putere de anticipare: lipsa de coerență a acestei concluzii cu argumentația prezentată amplu de Gasset în Revolta maselor și gnosticismul politic care răzbate din fiecare frază.

Formularea lui Gasset nu numai că e o cauționare a războaielor și a totalitarismelor viitoare, dar marchează chiar o preferință pentru o astfel de evoluție, care ar permite realizarea obiectivului unirii europene ce părea subminat de absența unei credințe comune care să o înlocuiască pe cea tradițională. În lipsa unei credințe emergente, suferința și frica sunt considerate ingrediente necesare și suficiente pentru unirea Europei. Privind dinspre astăzi, când știm că războiul și totalitarismele au urmat cu adevărat, cu un cost catastrofal pentru umanitate, nu se poate să nu ridici din sprâncene. Vedem cumva o self-fulfilling prophecy sau un soi de programare predictivă? Nazismul, comunismul, al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și formarea Uniunii Europene sunt prezise în jumătate de pagină ce prinde esența mecanismului care le-a făcut posibile. Aceasta în condițiile în care principala linie argumentativă din Revolta maselor este că elita este dominată de poporul ce a căpătat controlul politic și duce totul în deriziune. Dacă ar fi fost astfel, războiul mondial și totalitarismele „profețite” de Ortega y Gasset nu ar fi putut avea loc, pentru că omul de rând nu alege războiul, acesta fiind instrumentul preferat al elitelor de a-și urma visele de mărire punând la bătaie pielea altora, pe care-i convinge de necesitatea violenței asupra unor străini.

Argumentul că regimul comunist a fost produs de poporul revoltat a fost de multă vreme dovedit a fi fost greșit, revoluția rusă cu ale sale excese fiind rezultatul loviturii de stat alimentate din exterior, organizate de o minoritate și duse la extrem sub conducerea lui Lenin, ce a vizat schimbarea de regim pe care mujicii nu și-au propus-o niciodată. Asemenea pentru revoluția franceză care a fost copiată de cea rusă. Dacă războiul mondial și totalitarismele nu au cum rezulta în urma unei „revolte a maselor”, împingerea omenirii întregi într-o lume aparent haotică pentru a favoriza apariția unui leviathan european arată vădit către elita europeană ce exact aceasta dorea ca rezultat, împotriva sentimentului popular ce întârzia să adopte o nouă „credință” unificatoare. Avem situația dubioasă în care autorul a ajuns la soluția corectă în rezolvarea problemei, deși a greșit atât raționamentul, cât și calculele. Iar a zăbovi și a medita asupra acestei situații este cu atât mai important cu cât vedem astăzi că suntem din nou împinși ca umanitate din ce în ce mai mult în conflicte prefabricate ce sunt prezentate a fi globale și totale și riscă să și devină astfel, cel puțin prin efecte, dacă nu și prin implicare.

II. Între profeții și planificări

Este adevărat, visul unirii Europei era un loc comun în discursul politic al vremii, de la Kalergi și Briand la Dimitrie Gusti, dar greu se poate găsi în discursul public această argumentație sacrificială propusă de Gasset, deși probabil că reprezenta un subiect discutat în anumite cercuri. Gasset nu era francmason, dar era extrem de interesat de francmasonerie ca „instituție serioasă și puternică”. Este legitim a ne întreba, în acest caz, dacă groaznica perioadă care a urmat „profeției” lui Gasset este rezultatul unui conflict real și inevitabil între marile puteri, sau de fapt a fost vorba despre disputarea rolurilor principale într-o piesă a cărei desfășurare fusese mai mult sau mai puțin acceptată ca „necesară” de către mai toți pentru edificarea idealului unificării europene și a unei lumi noi, singura întrebare fiind sub care steag și în ce formulă aceasta se va realiza. Ultima ipoteză este cu atât mai tulburătoare cu cât acoperă nu doar războiul mondial, ci și comunismul, nazismul și Războiul Rece. Iar acum ne întrebăm care este următorul scenariu, ce este „necesar” și care este răul acceptabil pentru a se atinge noile obiective.

Răzbate în mod ciudat de la Gasset ideea gnostică potrivit căreia răul este necesar pentru existența binelui. Mai mult, este vorba de un bine extrem de concret și politic: unirea europeană. Apoi știm că răul, în pur sens demonic așa cum descria profesorul martir George Manu comunismul, a lucrat în istorie în interiorul regimurilor totalitare și, în lumina textului lui Ortega y Gasset, este greu să nu ne întrebăm dacă acel rău nu a fost lăsat să acționeze pentru că era „necesar” la apariția noii „credințe europene”. Și, la fel, e greu să nu ne întrebăm dacă aceeași logică a răului necesar pentru realizarea binelui nu se aplică și azi și nu s-a aplicat și altor țeluri politice din trecut, cum a fost apariția statului independent Israel, care nu era dorită de majoritatea evreilor mulțumiți să trăiască în Europa sau America, dar făcută posibilă de cumplita suferință a acestui popor sub regimul nazist. Vedem această zbatere între sionism și anti-sionism inclusiv în interiorul mișcării revoluționare din Rusia cu largă prezență evreiască, în care „bundiștii” (Confederația muncitorilor evrei) și anarhiștii evrei susțineau internaționalismul și se opuneau sionismului, în timp ce liderii sovietici aveau o atitudine oscilantă pe această temă. Churchill (1920): „lupta care începe acum între evreii sioniști și cei bolșevici este nici mai mult, nici mai puțin decât o luptă pentru sufletul poporului evreu.”

III. Churchill și internaționalismul socialist

În acest context, merită adăugat că sionismul și revoluția bolșevică au fost privite în epocă drept evenimente legate, iar aceasta pentru că era evident pentru populație rolul esențial jucat de evrei în instaurarea bolșevismului. Churchill este extrem de clar asupra acestui aspect încă din 1920 în articolul său Sionism versus bolșevism.

Sionismul este prezentat ca soluție – recunoscută drept justificată de către Churchill – la anti-semitismul post-revoluția rusă generat de asocierea dintre evrei și bolșevism. Marea Britanie nu era deranjată de apariția sovietelor, ci de „internaționalismul evreiesc” – Churchill folosește această sintagmă când se referă la internaționala socialistă, percepută ca evreiască, dar pe care o vede originând în revoluția franceză și, mai departe, la Weishaupt, fondatorul organizației oculte a așa-zișilor „Iluminați” (Illuminati)[1]. „Această mișcare printre evrei nu este nouă. De pe vremea lui Spartacus-Weishaupt, la cea a lui Karl Marx și până la Troțki (Rusia), Bela Kun (Ungaria), Rosa Luxemburg (Germania) și Emma Goldman (Statele Unite), această conspirație mondială pentru răsturnarea civilizației și pentru reconstituirea societății pe baza opririi dezvoltării, a răutății invidioase și a imposibilității egalității, a crescut constant.”

Este greu de știut dacă Churchill se temea cu adevărat de internaționalizarea comunismului, sau dacă era vorba de un târg. Soluția propusă de Churchill a fost înlocuirea internaționalismului socialist prin naționalisme – cel evreiesc, sionist, în acest caz, dar a fost susținut implicit și cel rusesc sovietic. Ca și în cazul lui Gasset, această profeție a lui Churchill s-a împlinit, ducând la apariția lui Stalin în Rusia, iar cel de-al Doilea Război Mondial a permis apariția Israelului, dar și extinderea internaționalei socialiste peste jumătate de Europa.

Dacă Churchill se temea de extinderea comunismului, nu pare că guvernul britanic a făcut ceea ce era necesar pentru a preveni această expansiune. Din nou, pare că „binele” a avut nevoie de un rău pentru a se realiza. Și cu cât răul este mai mare, cu cât mai mult sânge a curs, cu atât mai greu este a înțelege cauza, blocați fiind în groaza născută de o asemenea catastrofă uriașă. Este important, însă, a nota că nu este vorba despre o confruntare dintre globalism și naționalism, așa cum este prezentată în mod înșelător și astăzi problema în dezbaterea publică. Este, de fapt, o confruntare între globalismul ca precursor (în sensul cel mai tehnic, chimic aproape) al controlului total și tot ceea ce reprezintă cultura tradițională, care conține în ea antidoturi eficiente împotriva dictaturilor – centralitatea familiei, valoarea persoanei ca parte dintr-o comunitate vie, credința în ceva dincolo de ordinea lumească și, mai ales, de cea politică etc.

IV. Naționalismul – țel sau vehicul

Ar merita ridicată aici problema naturii reale a naționalismului care, în înțelesul său politic și istoric, a apărut în mod oarecum iluzoriu în modernitate ca susținător al societății tradiționale. Aceasta s-a petrecut doar prin ricoșeu, de naționalism agățându-se popoarele europene oprimate în interiorul imperiilor.

Naționalismul a fost instrumentul de revoltă permis de modernitatea iluministă, ce condiționa independența popoarelor sub drapelul său de însușirea idealurilor atee de îndepărtare a credinței creștine din spațiul public și de aderarea la o nouă credință ce are în centru rațiunea umană divinizată și statul ca depozitar al noii suveranități diferite de cea centrată pe rege, statul devenind mandatarul aplicării programului noii lumi. Că naționalismele moderne nu aveau în centru preocuparea pentru propriul popor vedem din sărăcirea păturii mijlocii, represiunea țăranilor și îmbogățirea accentuată a noii clase dominante ce profita aproape exclusiv de revoluția industrială. Internaționalismul leapădă treptat după al Doilea Război Mondial acest vehicul, care este naționalismul, pentru a-și urma chemarea mesianică și a realiza împărăția totală cu statul global ca biserică oficială și având monopolul forței coercitive. Chipuri premergătoare ale acestui sistem universal mesianic sunt nu numai nazismul și comunismul, ci și Regimul Terorii de după revoluția franceză sau colonialismele europene, iar inamicul central al lor este Hristos, adevăratul Mesia, care opune totalitarismului politic lumesc libertatea venită din eternitate. Un om ce vede dincolo de materialitatea imediată este unul pierdut ca sclav al puternicilor lumii.

Citiți partea a doua a articolului

Note׃
1. De altfel, chiar Thomas Jefferson l-a prețuit pe Weishaupt, considerându-l un filantrop entuziast ce credea că dorința reală a lui Hristos era de a „reinstaura religia naturală, a cărei morală propovăduind-o, să ne învețe să ne conducem singuri”. Atitudinea ambilor față de creștinism este grăitoare și, cu adevărat, iluministă.

Citiți și:
Manipularea maselor și torturarea psihologică a majorității popoarelor… simultan
Numai o revoltă de proporții planetare ne mai poate salva. Oare ne vom trezi la timp?

yogaesoteric
2 noiembrie 2024