Mihai Eminescu despre Polonia și istoria acestei țări

Prin creația sa, Mihai Eminescu rămâne într-adevăr cel mai mare poet al neamului „pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” (George Călinescu).

Țara de Sus a Moldovei ‒ loc de obârșie al lui Eminescu

De-a lungul anilor au apărut numeroase „contribuții” privind obârșiile străine ale lui Eminescu. S-a scris și despre originea sa poloneză, plecându-se de la faptul că în spațiul Poloniei Mici, așadar în Małopolska, au trăit multe persoane cu numele de Eminowicz, printre care și câțiva poeți. La renumitul cimitir Rakowiecki din Cracovia, pe care l-am vizitat în câteva rânduri, întâlnim mormintele unora dintre aceștia, printre care: Ludwik Eminowicz (1881-1946), poet și traducător, „părinte al expresionismului polonez”[1], Roman Ragost Eminowicz (1900-1920), poet, critic literar, a participat în Primul Război Mondial în cadrul Legiunilor Poloneze împotriva bolșevismului etc.

Pentru a-i afla originea cea adevărată a poetului național român este suficient să îl citim pe Eminescu însuși, cât și pe cel mai mare exeget al vieții și creației sale, George Călinescu: „Eminovicenii erau țărani români cu vechime în satul Călinești din județul Suceava. Îi întâlnim acolo din întâiele decenii ale veacului XVIII. Căpătând slobozenie, intrară în tagma răzășească, ceea ce e un fel de noblețe. Insinuările că Eminescu n-ar fi român sunt de domeniul himericului și se explică prin aceea că poetul se indignase împotriva scursurilor străine: «bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire». Rând pe rând Eminescu a fost turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon”[2], armean.

Unui calomniator el îi răspundea cu aceste cuvinte perfect întărite de documente: „eu nu mă supăr deloc de modul cum se reflectă persoana mea în ochii dumitale, căci de la așa oglindă nici nu mă pot aștepta la alt reflex. Dar acest reflex nu modifică deloc realitatea; el nu mă oprește de a fi dintr-o familie nu numai română, ci și nobilă, neam de neamul ei ‒ să nu vă fie cu supărare ‒ încât vă asigur că între strămoșii din Țara de Sus a Moldovei, de care nu mi-e rușine să vorbesc, s-o fi aflând poate țărani liberi, dar jidani, greci ori păzitori de temniți măcar niciunul”[3].

Eminescu și istoria Poloniei

Eminescu, dornic de-a cunoaște istoria și cultura cât mai multor popoare, a studiat-o temeinic și pe cea poloneză. Aș spune chiar cu multă acribie. Numai că, poloniștii români și româniștii polonezi nu au avut curiozitatea de-a studia manuscrisele sale. Din momentul în care acestea au devenit accesibile, la începutul celui de al treilea mileniu, prin publicarea lor facsimilată de către Academia Română, sub îndrumarea academicianului Eugen Simion, în condiții grafice excepționale, rămânem impresionați de profunzimea cu care poetul a studiat domenii dintre cele mai diverse, inclusiv cele istorice. Sper să nu greșesc, dacă afirm că până și cei doi mari istorici contemporani cu el: Mihail Kogălniceanu (1817-1891) și A. D. Xenopol (1847-1920), ultimul: „cel mai iubit și mai alintat copil al Junimii”, nu ne-au lăsat însemnări atât de exacte și de laborioase despre istoria poloneză, precum cele întocmite de Eminescu în anii ’70 ai secolului al XIX-lea[4]. Înaintea sa, doar Nicolae Bălcescu (1819-1852) a mai studiat cu atâta sârg, la Paris, lucrări istorice poloneze, în special pe Adam Naruszewicz și Joachim Lelewel, în vederea elaborării lucrării sale de referință: Românii supt Mihai Voievod Viteazul[5].

Credem că studiul istoriei Poloniei și însemnările făcute despre momentele principale ale acesteia au fost consemnate de studentul Mihai Eminescu în perioada sa vieneză sau/și berlineză. Se știe că în anii 1872-1873, Eminescu a frecventat în mod regulat cursurile de filosofie și filosofia științei, de istorie antică, ținute de E. Duhring, E. Zeller, H. Helmholtz, Du Bois-Reymond ș.a.[6]. Tot atunci a acceptat o slujbă la agenția diplomatică din Berlin, domeniu în care cunoașterea istoriei se impunea. În următorul an universitar 1873-1874, Mihai Eminescu urmează cursuri de filosofie, drept, istorie, economie, geografie, fiziologie ș.a.[7]. Nu excludem că atunci s-a documentat atât de aprofundat cu privire la istoria vecinei noastre din nord. A fost perioada cea mai propice pentru studii în ceea ce îl privește, mai ales că la începutul anului 1874 Titu Maiorescu i-a propus să-și dea doctoratul în vederea numirii sale ca profesor de filosofie la Universitatea din Iași. Numai că în septembrie 1874 poetul părăsește Berlinul. S-a hotărât să viziteze orașul lui Kant, Konigsberg, ceea ce a și făcut, iar de acolo prin Silezia a ajuns la Cracovia, în acea Roma slavă, cum îi spunea acestei urbe medievale Mickiewicz, pe care în mod cert a vizitat-o[8]. Mai mult, aici dorea să studieze documente istorice din Arhiva orașului. Aflând că directorul instituției a început publicarea acestora, va renunța. Iată cum, romanticul român devine în materie de studiu arhivistic în relațiile cu Polonia un predecesor al marilor istorici Hașdeu, Bianu și Iorga, iar mai târziu P.P. Panaitescu, Nandriș, N. Mareș și Corfus, cei care pur și simplu le-au „defrișat”. În continuare, poetul s-a oprit la Lwow, în vechiul Lemberg, unde a vizitat Biserica Moldoveană/Wołoska, ridicată de Vasile Lupu (1634-1653), cu altarul ei impunător și cu bourul moldovean pe frontispiciu, despre care nimeni azi nu se mai interesează. Nu avea de unde să știe că aici viețuia și preda la Conservator pianistul și compozitorul Carol Miculi, fost elev al lui Chopin. Eminescu ajunge la Iași, unde publică, în noiembrie 1874, în „Convorbiri literare”, poemul „Împărat și proletar”.

Revenind la „manuscrisul polonez”, amintim că alături de acesta găsim și alte însemnări istorice cu privire la „Comitatul Unedoarei, despre Uniad Ioan, Uniad Matei, Timur-Lenk, Ungaria istorică, Ungaria geografică, Scanderbeg, Osmanii, Transilvania, Făgăraș, Maramureș și Noua Romă”, în total cca 70 de file. Mai mult ca sigur, în cazul Poloniei lucrările de referință studiate de poet și după care și-a făcut notițele au fost lucrări germane. Se știe că în acele timpuri, partea de vest a Poloniei se afla sub stăpânire germană, aceasta după cele trei dezmembrări din 1773, 1792 și 1795, înfăptuite de Rusia, Prusia și Austria. Urmările a ceea ce s-a petrecut atunci le regăsim formulate de sensibilul poet, într-un alt manuscris al său (2262), unde emite o frază nemuritoare și ea, trecută cu vederea de specialiști: „Când simte cineva bătaia inimei polone, când simte sufletul național îmbălsămat de poezie, înduioșat de muzică, atuncea lumea are voie al taxa de nebun, dacă el ar susține, de exemplu, că Polonia e pe moarte sau că va muri. Se poate oare să moară corpul națiunei când sufletul ei trăiește?”[9].

S-o fi gândit oare Eminescu la romanticii polonezi, s-o fi gândit la Chopin, atunci când a pus pe hârtie fraza de mai sus? Peste câțiva ani numai, la 1879, Miculi, discipolul lui Chopin amintit mai sus, va publica pentru prima dată în lume operele maestrului său, la Leipzig. Opusul respectiv rămâne până în zilele noastre ca un inestimabil material de referință pentru chopinologii de pretutindeni[10].

Șl(e)ahta și libertatea

În cazul Poloniei, în textele din manuscrisul menționat, Eminescu notează mai întâi principalul aspect legat de prezentarea și cunoașterea unei țări, în ansamblu, cel demografic. El consemnează că numărul polonezilor la vremea respectivă era de 15 milioane de locuitori, din care 200.000 șleahta ‒ după care adăugă cuvântul: Libertate. Nu excludem ca autorul însemnărilor să fi dorit a sublinia prin cuvântul respectiv faptul că, urmare a acțiunilor acestor nobili, care de-a lungul istoriei poporului polonez au militat pentru menținerea unor libertăți impuse pe întreg teritoriul Republicii ‒ prin liberum veto ‒ șleahta statuând astfel că orice lege nu putea fi aprobată de Seim, dacă nu întrunea unanimitatea voturilor acordată de clasa aleasă care participa la lucrări.

Înainte de a trece la cronologia și datele istorice consemnate de Eminescu în manuscrisele sale, observăm că autorul lor a scris ‒ chiar în prima filă ‒ faptul că în secolul al IX-lea teritoriul polonez era locuit de slavi ‒ cunoscuți ca Leși (Lech ‒ Leși); sunt menționate și unele localități dezvoltate în ținuturile de șes sau pe câmpia poloneză (este menționat cuvântul polonez ‒ pole ‒ de la care se trage „Țara Polanilor”). Concluzia este că din tribul Polan s-a și tras statul polonez, aceasta în prima parte a secolului al X-lea, când „Polanii s-au așezat în zonele de șes din jurul cetăților în curs de dezvoltare, ca cele din Giecz, Poznań, Gnieżno și Ostrów Lednicki”, menționat fiind faptul că localitățile respective se întindeau pe Vistula, Warta și Nisa. Concret, sunt amintite: Kruszawița, Giecz, Poznań și Kalisch. Sub denumirile respective sunt enumerate: Cracovia, Wislița, Lublin, toate în transcrierea de mai sus[11].

În pagina următoare Eminescu consemnează alegerea de către Poloni în calitate de conducător al Polanilor a unui Piast, cel care a ajuns să înființeze ulterior dinastia care îi va purta numele.

Schița sumară a acestor începuturi, făcută de Eminescu, surprinde un aspect de substanță al vremilor respective din Europa Centrală și de Sud: apropierea primului conducător polonez Mieszko (păgân) de Ducele de Boemia, și care, prin căsătoria lui cu fiica acestuia, pe nume Doubravka, ajunge să înfăptuiască creștinarea polonilor, fapt pe care l-a făcut prin propria lui convertire la creștinism (966). Nu este omisă în manuscrisul eminescian domnia lui Bolesław I Chrobry „cel viteaz” (992-1023), acesta având numele subliniat în text. Cu alte cuvinte, Eminescu a conștientizat relația politică complexă pe care statul lui Mieszko a avut-o cu Sfântul Imperiu Roman, cât și bătăliile pe care le-a purtat acesta cu slavii Polabian din Saxonia Răsăriteană; ca urmare a ajutorului primit din partea Sfântului Scaun, încât acest prim rege ajunge să transforme Polonia într-o putere de seamă din Europa Centrală și de Est. Astfel, prin creștinarea populației concentrate în jurul Episcopiei din Gnieżno, Statul lui Mieszko a ajuns să dezvolte instituții mature pe teritoriul etnic polonez.

Menționăm că termenul Dinastia Piast a fost introdus în literatura istorică poloneză și universală abia în secolului al XVIII-lea de Adam Naruszewicz, iluministul ale cărui mape (teki) au fost atent studiate, cum aminteam mai sus, de Nicolae Bălcescu. O importanță deosebită o are faptul că din manuscrisul eminescian nu lipsește remarca privind creștinarea Poloniei, exact sub acest Piast, ca la 1024 Papa să le confere dregătorilor principali polonezi pe care Eminescu în textul său îi enumeră sub denumirea de regi.

În pagina următoare găsim subliniat ‒ în manuscris ‒ numele ducelui Conrad de Masovia (Konrad Mazowiecki), respectiv anul 1230 ‒ data la care cel din urmă „cheamă pe cavalerii germani (Cavalerii Teutoni) și supune (acestora) țara”, în fapt la acea dată s-a semnat Tratatul de la Kruszwica, potrivit căruia s-a acordat regiunea Chełmno, Cavalerilor Teutoni (cavaleri stabiliți la începutul secolului al XIII-lea la Bran) și Ordinului Dobrzyń. Prin această donație, care însemna renunțarea la o feudă, Konrad a stabilit nucleul Statului Ordinului Teutonic pe teritorii poloneze. Cavalerii, sub comanda lui Hermann Balk, au traversat râul Vistula și au cucerit regiunea Chełmno, ridicând Castelul Thorn, în 1231. În 1234, Papa Grigore al IX-lea a emis o Bulă Papală, confirmând ofertele prealabile pentru cavalerii teutoni, atestând că terenul Ordinului era supus numai Papei, și nu era feuda nimănui.

Acestea sunt elemente de mare subtilitate din istoria Poloniei, surprinse de Eminescu, cu precizarea că orientarea respectivă se va prelungi până în secolul al XV-lea, când prin bătăliile date la Marienburg în 1410 (la care au participat și oșteni ai lui Alexandru cel Bun), respectiv în cele din 1422 și 1454. Același duce de Masovia s-a amestecat și în unele conflicte din Polonia Mare, împreună cu Vladislav al III-lea Picioare Groase, pentru a-și confirma guvernarea și titlul seniorial. Piaștii, cu o populație de cca un milion de oameni, dominau pe o suprafață de până la 250.000 km². După moartea lui Mieszko (992), fiul cel mare al acestuia, într-o strânsă alianță cu Imperiul Roman, și-a întins teritoriile spre vest în regiunea Luzacia, dar și spre est, pierzând atât Pomerania Posterioară în nord, cât și Episcopia de la Kolobrzeg, pe care părintele său le cucerise cu mare efort de la Otto al II-lea și a cărui politică nu i-a mai convenit din 1002 lui Henric al II-lea, declanșate fiind o serie de războaie, conflictul cu Germania încheindu-se abia în 1018. Boleslav a păstrat în schimb Moravia și a preluat partea de vest a Ruteniei Roșie. La 1025, Boleslav I cel Viteaz a reușit în cele din urmă să obțină permisiunea papală de a se încorona, și astfel a devenit primul Rege al Poloniei.

După ce a citat pe Conrad de Masovia, Eminescu a consemnat și data de 1305-33, cu numele lui Vladislaw Łokietek (rețineți transcrierea foarte corectă în limba polonă!), cel care „împreunează Polonia” ‒ scrie Eminescu. Łokietek tradus în românește ca Vladislaw I cel Scurt ‒ tatăl lui Casimir III cel Mare. În continuare menționează: „La 1370 mor Piaștii în linie bărbătească.” Urmează o frază, ce s-ar vrea un nou capitol istoric, din nou subliniată de două ori, inclusiv pe verticală:

„Ludovic cel Mare, nepot de soră al lui Kazimir (1370-82), sau despre Unirea Poloniei cu Ungaria”

În fapt această idee concentrează un capitol întreg din relațiile polono-ungare, aspect ce nu putea să îi scape lui Eminescu. El conștientizează procesul respectiv în adevăratele lui proporții, în sensul că Władysław Łokietek (cel Scurt), tatăl lui Kazimierz Wielki (cel Mare) a mutat capitala Poloniei de la Gnieżno în catedrala din Cracovia (la Wawel), urmare a pierderii din coeziunea internă și a integrității teritoriale din vest. Cu alte cuvinte, Regatul polonez se restrânge pierzând, urmare a expansiunii germane, Pomerania și Silezia, cele din urmă fiind părți integrante în structura statală a Piaștilor, cum subliniam mai sus. De atunci, statul polonez a rămas cu jumătate din populația poloneză în afara granițelor Regatului. În plus, râul Vistula, la vărsarea în Marea Baltică, era în continuare controlat de Ordinul Teutonic, aceasta de pe vremea lui Conrad Mazowiecki, iar Masovia n-a mai fost încorporată în totalitate în statul polonez.

Cazimir cel Mare ‒ domnitor de vază pentru poet

Cazimir a fost cel care a regularizat frontierele de vest și de nord, a urmărit și-a reușit să-și recupereze o parte din teritoriile pierdute, iar parțial, a compensat pierderile din vest cu o nouă expansiune în est, apropiindu-și fruntariile de Moldova. A fost un fel de concentrare (centralizare) statală, pe care o va înfăptui simultan cu o dezvoltare economică nemaicunoscută, simultan cu creșterea bunăstării populației.

Măsurile luate au inclus extinderea și modernizarea așezărilor agricole, dezvoltarea orașelor și a rolului lor în creșterea comerțului și mineritului. O mare reformă monetară a fost pusă în aplicare în timpul domniei lui Cazimir al III-lea. S-a spus, pe drept cuvânt: Casimir cel Mare a găsit Polonia în lemn și a lăsat-o în piatră. Mai mult, după o serie de expulzări ale evreilor din Europa de Vest, comunitățile evreiești s-au stabilit la Cracovia, Kalisz și în alte localități din vestul și sudul Poloniei. Procesul s-a petrecut începând cu secolul al XIII-lea. Cazimir a fost regele care i-a primit pe refugiații evrei din Germania în 1349, a ajutat la accelerarea extinderii evreilor în Polonia, proces care a continuat până la cel de-al Doilea Război Mondial.

Și Hedviga – Sfântă azi ‒ a fost menționată

Urmărind istoria Poloniei în mod cronologic, Eminescu subliniază din nou că „la 1386 ‒ Hedwiga (Jadwiga) fiica lui Ludovic cel Mare, soră cu Maria ‒ nevasta lui Sigismund de Luxemburg ‒ ia de soț pe Marele Duce păgân al Lituaniei Jagiello”, care, botezându-se, ia numele de Wladislaw II (1386-1434) Jagielonczyk. Se știe că Ludovic I al Regatului Ungariei a condus ‒ în uniune personală ‒ și Regatul Poloniei și Croația, din Casa de Anjou. Hedviga de Anjou a fost din 1384 și până la moarte rege (declarată ca atare, și nu regină) a Poloniei. A fost canonizată în anul 1997 de Papa Ioan Paul al II-lea.

În continuare, în pag. 10 a manuscrisului eminescian găsim subliniate numele mai multor regi, printre care: Wladislaw III ‒ 1434-1444 (mort la Varna), Casimir IV ‒ 1446-1492; Ioan I Albrecht ‒ 1492-1501 (cel care a luptat cu Ștefan cel Mare în Codrii Cosminului ‒ N.M.); Alexandru ‒ 1501-1506: Sigismund I ‒ 1506-1546: Sigismund II ‒ 1546-1572[12]. Urmează unele însemnări ilizibile precum cele de la pag. 11. Reține Eminescu elemente de mare subtilitate : ‒ 1576 ‒ Stefan Batori ‒ 1556; 1586 Sigismud III (de Suedia) ‒ 1632; 1664 pacea între Suedia și Polonia. Polonia pierde.

În continuare, însemnările: 1632-45 Vladislaw IV; 1645-72 Ioan II Cazimir; 1654 ‒ Năvălirea Cazacilor; 1667 ‒ pacea de Smolensk, Kiev; 1669-1674 Jan Wisniowiecki; 1674-1696 Jan Sobieski.

Cronicarii români și polonezi în publicistica eminesciană

Manuscrisul eminescian dovedește pregătirea solidă pe care o avea viitorul publicist, iar elementele cu caracter istoric sunt corect consemnate și acestea prezintă în mod obiectiv Polonia, am spune la nivelul în care știința istoriei universale ajunsese atunci.[i] Cred că puțini dintre contemporanii săi de pretutindeni erau atât de bine informați cu privire la Istoria Poloniei, cea pe care un istoric englez contemporan o denumește: „Terenul de joacă al lui Dumnezeu”, în chiar titlul lucrării sale.[ii] Din materialele întâlnite în publicistica eminesciană nu lipsesc referiri la cronicarii de vază polonezi, studiați și amintiți și de cronicarii români: Grigore Ureche, Miron Costin sau Ion Neculce, respectiv la Kromer, Stryjkowski, Piasecki, și iluministul Tadeusz Czacki. În comentariile sale găsim și unele date de referință privind comerțul româno-polon în Evul Mediu Timpuriu etc.[15].

Din cunoașterea atât de amănunțită a istoriei rezultă și preocuparea de publicist. Astfel, în Curierul de Iași și Timpul consemnează ceea ce se petrecea în „nefericita Polonie”[16]. Eminescu a fost cel care a relatat la 1876 despre „expedițiunea”[17]. lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la Cracovia, cel care avea înaintași iluștri în Polonia, deci la doi ani după vizita poetului în vechea capitală a acestei țări.

Autor: Prof. dr. Nicolae Mareș, scriitor, publicist

Note:

[1] Literatura polska XX wieku I / Literatura polonă din secolul al XX-lea I /, p. 153, PWN, Varșovia, 2000; cf. Filipciuc, Ion, Włodzimierz Eminowicz despre Mihail Eminescu, în „Bucovina Literară”, nr. 8-12, aug-dec. 2012.

[2] George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1982, p. 443. idem https://cititordeproza.wordpress.com/2014/02/01/numele-si-neamul-lui-eminescu-originile/; Nicolae Mareș, Eminescu și Polonia, în „New York Magazin”, nr. 902, 31 mai 2017.

[3] Ion Filipciuc, Obârșia neamului Eminoviciu, în Omagiu lui Eminescu, Dumbrăveni nr. 6/iunie 2013, pp. 9-16.

[4] Cf. Mihai Eminescu, vol. IX, Partea a doua: Manuscris românesc, 2263 ff. 7-11, Polonia; vezi Conversation-Lexikon, Leipzig, XI, 1867, pp. 801-803; idem E. Hurmuzachi, Fragmente zur Geschichte der Rumanien, lucrare pe care o va traduce. Rezultă că avea cunoștință despre marii cronicari polonezi: Długosz și Kromer.

[5] Nicolae Mareș ‒ România literară, decembrie 2020

[6] Helmuth, Frisch, Helmuth, Surse germane în creația eminesciană, București, Editura Saeculum, 1999.

[7] Țuțuianu, Ovidiu, Mihai Eminescu și istoria, Editura Daco-Română, 2015, pp. 11-12

[8] Victor Crăciun, Eminescu regăsit, Editura Semne, 1998, pp. 249-253.

[9] Mihai Eminescu, mss 2262, extras din articolul Literatura ca expresie a sufletului Național, vezi M. Eminescu, Opere, vol. 15, Editura Academiei, pp. 138­139.

[10] Nicolae Mareș, Cultură-Artă-Literatură-Știință-Spiritualitate, Eseuri, vol. I, Tipo Moldova, Iași, 2014, p. 35.

[11] Nicolae Mareș, Cultură-Artă-Literatură-Știință-Spiritualitate, Eseuri, vol I, Tipo Moldova, Iași, 2014, p. 35.

[12] Sublinierea din manuscris aparține lui Eminescu.

[13] Cf. Marin Bucur, Cultura istorică a lui Mihai Eminescu, în Caietele Eminescu, vol. 5, 1980 pp. 19-38, 242-244.

[14] Norman Davies, Istoria Poloniei, de la origini până în 1795, vol. I și vol. II, Polirom, București, 2014.

[15] Teodor Holban, în „Convorbiri literare”, 1939, p. 1125.

[16] Mihai Eminescu, Opere X, p. 256.

Citiți și:
174 de ani de la nașterea lui Eminescu: înălțarea unui simbol național și chemarea la solidaritate în vremuri de încercare
Prof. dr. Radu Baltasiu: Eminescu este un mare sociolog, precursor al sociologiei sistemului mondial modern

 

yogaesoteric
8 iunie 2024