Mitul neutralității științei

În iunie 1999, UNESCO și Consiliul Internațional pentru Știință (ICSU) au organizat Conferința mondială despre știință la Budapesta. Pentru prima dată, guvernele lumii și comunitatea științifică internațională s-au adunat sub un singur acoperiș pentru a pregăti un nou „contract social” pentru știință în secolul XXI.

Rezultatele conferinței sunt cuprinse în două documente principale: Declarație privind știința și Utilizarea cunoștințelor științifice și agenda științifică – cadru de acțiune. Ambele documente subliniază importanța respectării principiilor etice și afirmă responsabilitatea factorilor politici, a comunității științifice și a cercetătorilor privind consecințele sociale și culturale ale aplicării rezultatelor cercetării în viața societății.

Citez „19… cercetarea științifică și utilizarea cunoștințelor științifice trebuie să respecte drepturile omului și demnitatea ființelor umane…; 20… unele aplicații ale științei pot fi dăunătoare persoanelor și societății, mediului și sănătății umane, posibil chiar amenințând existența continuă a speciei umane; 21… oamenii de știință și alți actori importanți au o responsabilitate specială în încercarea de a evita aplicațiile științei, care sunt greșite din punct de vedere etic sau care au un impact negativ;… 23… eforturi interdisciplinare mai mari, care implică atât științele naturale, cât și cele sociale, sunt o condiție prealabilă pentru a face față problemelor etice, sociale, culturale, de mediu, economice și de sănătate.” (worldscienceforum.org)

Declarațiile consfințeau sfârșitul unui mit – neutralitatea științei și falimentul (dar nu și sfârșitul) concepției scientifiste – tot ce este posibil din punct de vedere științific este acceptabil din punct de vedere moral. Declarațiile reafirmau necesitatea implementării principiilor etice în știință.

De ce a fost nevoie de un astfel de demers?

Încă din antichitate, Aristotel, scriind despre „ethike theoria”, transfera filosofia în viața curentă și oferea criterii pentru evaluarea comportamentului uman. De atunci și până la revoluția franceză din secolul al XVIII-lea, etica a devenit unul dintre subiectele majore din filosofie – atunci când se dezbăteau valorile sociale și personale, relația lor și ierarhia lor în societate. Iluminiștii francezi (dar mai ales urmașii lor din secolul al XIX-lea) au proclamat neutralitatea științei, afirmând că știința nu poate fi considerată bună sau rea. Știința nu este responsabilă pentru aplicațiile sale și cu atât mai puțin pentru utilizarea lor ulterioară. Pe baza acestor afirmații, știința s-a dezvoltat fără să țină cont de valorile specific umane și a condus la atrocitățile din secolul XX, atrocități din cauza cărora, în final, s-a reafirmat necesitatea demersului etic.

Secolul XX a cunoscut o modificare mai importantă decât orice alt secol anterior. Transformare în bine, dar și schimbare în rău; transformare care a adus și beneficii enorme ființelor umane, dar și schimbare care amenință însăși existența speciei umane. În toată istoria omenirii, nu au existat cruzimi și atrocități (ca număr și mărime) mai dezumanizante ca cele făcute în secolul XX, toate în numele și cu ajutorul științei.

Premiza teoriei neutralității științei s-a dovedit falsă din două motive: nu ține cont de dualitatea activității științifice (raportată la valorile etice) și nu ține cont de ideologizarea activității științifice (o realitate pe care o constatăm și în zilele noastre). Laureatul premiului Nobel Sir Joseph (Józef) Rotblat își începea prezentarea la Conferința din 1999 cu un citat din Shakespeare „Pânza vieții noastre este dintr-un fir amestecat, bun și bolnav împreună: virtuțile noastre ar fi mândre, dacă greșelile noastre nu le-ar biciui; iar crimele noastre ar dispare, dacă nu ar fi acceptate de virtuțile noastre.” (William Shakespeare, All’s Well That Ends Well).

Pe măsură ce progresul științific devine din ce în ce mai important pentru societate, el este și o provocare constantă pentru credințele referitoare la valorile noastre morale. În viața de zi cu zi, luăm decizii bazate pe valorile fundamentale ale demnității umane încorporate în civilizația noastră și de aceea știința poate deveni un element al ideologiei.

În zilele noastre, este necesar să ținem cont și de influența corporațiilor multinaționale. În acest context, relația dintre cercetarea publică și cea privată este sursa unor probleme etice suplimentare, care sunt importante nu numai pentru comunitatea cercetătorilor, ci pentru toate sectoarele societății. Universitățile și institutele publice de cercetare își încurajează oamenii de știință să solicite fonduri de la industrie și să breveteze rezultatele lor. Oamenii de știință, care lucrează în sectorul public, dețin din ce în ce mai multe brevete / acțiuni sau sunt consultanți pentru companii și corporații. Aceste activități reprezintă o sursă importantă de venit, precum și expertiză și tehnologie exclusivă pentru universități (Iaccarino, 2016). Deși acest fenomen este considerat a fi foarte util, el poate și a provocat deja conflicte de interese (Cech, 2017). Există îngrijorări că, în special în cercetarea clinică, conflictele de interese au devenit tot mai răspândite (Smaglik, 2000) și tot mai greu de dezvăluit (Holden, 2001; Knight, 2001).

O primă datorie a oamenilor de știință este de a informa publicul cu privire la potențialele pericole ale noilor tehnologii și de a implica publicul în dezbateri despre cum să-și folosească cunoștințele cu înțelepciune și în interesul public (Iaccarino, 2001). Acest aspect este necesar, dar nu suficient. Sir Joseph Rotblat merge mai departe și spune că este necesar să luăm în considerare și impunerea unor restricții asupra cercetării mai ales în științele naturii.

„La început, acest aspect pare de neimaginat – o limitare a cercetării științifice este aproape o contradicție în termeni. Cum poate fi gândită botnița? Cum se pot controla ideile care ne vin în cap? Ne amintim încă regimurile politice care au încercat să facă aceasta și nimeni nu vrea să le aducă înapoi. Mai mult, cercetarea științifică este foarte probabil să aducă noi beneficii tuturor și nu ar trebui să facem nimic care ar putea împiedica astfel de rezultate. Pe de altă parte, cercetarea nelimitată poate duce la pericole grave, așa cum am descris. În opinia mea, prevenirea acestor pericole ar fi necesar să aibă prioritate, chiar dacă aceasta înseamnă că, temporar, știința nu are o cursă complet liberă” (Rotblat, 1999).

Sunt necesare dezbateri etice pentru a adapta utilizarea cunoștințelor științifice – și anume noi forme de tehnologie – la un context general, care este în acord cu principiile de bază ale civilizației noastre. Este necesar să fie convinși oamenii de știință să se gândească la ceea ce fac. „Cercetătorii sunt instruiți să producă cărămizi de cunoștințe specializate, dar nu să privească întreaga clădire. Creșterea îngrijorării publicului cu privire la rolul social al științei îi obligă pe cercetătorii științifici să se gândească la ceea ce învață de fapt să facă. Ce fel de cunoștințe vor produce și cum vor fi folosite? Educația științifică necesită acum o analiză serioasă a acestor întrebări filozofice și etice” (Zimm, 2011).

În concluzie, progresul științific necesită o conștiință critică, lipsită de prejudecăți și deschisă către noi moduri de gândire. Necesitatea unei responsabilități este deosebit de imperativă pentru oamenii de știință. A afirma neutralitatea științei nu este doar un neadevăr, dar și un fapt imoral / amoral.

P.S.1. În 1600, Giordano Bruno a fost ars pe rug deoarece a contrazis „știința oficială” și credea în gândirea liberă. Zilele autodafé-urilor nu s-au încheiat, ele există azi sub altă formă. Dacă cineva contrazice „oficialitățile științifice și politice” nu este ars pe rug, dar este etichetat „eretic”, dușman al societății, marginalizat, stigmatizat, eliminat din comunitatea științifică, cercetările nu-i sunt publicate etc. până când fie este neutralizat, fie asemenea lui Galileo Galilei ajunge la renunțarea / denunțarea publică a ideilor proprii. Acest aspect este evident în actuala pandemie.

P.S.2. „Science sans conscience est la ruine de l’âme” („Știința fără conștiință este ruina sufletului.”) (François Rabelais, medic și scriitor, Gargantua și Pantagruel).

Autor: Vasile Astărăstoae

Citiți și:
Etica medicală în vremuri pandemice
De la bioetică la eugenie

yogaesoteric
10 februarie 2022