Modele uimitoare pline de curaj. Greti, îngerul speranţei (II)

 

Este evident pentru cei inițiați că prin această ființă se manifesta din plin energia subtilă sublimă a curajului dumnezeiesc, expresie a unui Atribut Dumnezeiesc.


Citiți prima parte a articolului 


Greti avea să fie arestată în august 1958. Știa că era urmărită de Securitate. La începutul lunii, „doi domni” au abordat-o în trenul care o aducea de la bunici, din Arad, întrebând-o cum și-a petrecut vacanța. O săptămână mai târziu, cinci securiști dădeau buzna, în toiul nopții, în camera ei de la Gherla. I-au smuls așternuturile și au lipit-o cu fața de perete. Un IMS aștepta la poartă cu motorul pornit.

„«Scoală-te, ești arestată! Să strângi tot ce-ți aparține, hârtii, notițe!»
Urlau ca apucații. Nu apucasem să le strâng și să le ascund pe toate. Inclusiv acordeonul l-au luat. Câteodată mai dădeam semnale cu acordeonul spre închisoare, pentru că se auzea mai tare decât pianul. Așa, cei de acolo știau că pot să vorbesc cu ei.”

Au urmat interogatorii la Securitatea din Cluj, printre anchetatori aflându-se și un maior pe nume Gruia, de o ferocitate ieșită din comun. Greti își amintește primul dialog din beciul Securității, o confruntare între o adolescentă de 16 ani și niște bărbați obișnuiți să bată cu o violență greu de imaginat.

„– Știi ce ai făcut! Ești contra regimului. Nu-ți place-n comunism. Ce, crezi că ai să transformi mersul lumii? Crezi că o să vină americanii să te scoată din pușcărie?
– Nu știu dacă o să vină americanii, dar asta nu-i dreptate. E nevoie ca oamenii ăia de la Gherla să fie ajutați.
– Doar nu vrei tu să impui legea aici, în România. O să putrezești în temniță.”

În următoarele luni, până la proces, a rămas închisă în penitenciarul din Cluj. Aici a cunoscut-o pe Nuți Dejeu, soția lui Alexandru Dejeu − executat în toamna aceluiași an la Penitenciarul Gherla, alături de Iosif Capotă. Cei doi conduseseră un grup de rezistență anticomunistă care acționa în zona Huedinului.

„Părinții mei își doreau o educație aleasă pentru mine și uite că intrasem în înalta societate a femeilor deținute politic. Am întâlnit femei extraordinare, Pătrășcanu, Busuiocescu, doamna doctor Ștefănescu, doamna doctor Virginia Munteanu, care era sora lui Pamfil Șeicaru, o femeie de o blândețe și de o calitate sufletească rare. Se vorbea franceză în temniță, la Miercurea Ciuc.

Mie îmi spuneau Coca, pentru că aveam părul prins în coc. Coca în sus, Coca în jos. Eu știam tot ce se petrecea, tot cu ajutorul alfabetului Morse. Comunicam prin caloriferele mereu reci. Urmăream să bag suflet în ele, pentru că erau unele persoane care sufereau enorm.”

Procesul a fost dur. La 16 octombrie 1958, Greti a fost condamnată la șapte ani de închisoare. Judecătorul i-a înăsprit pedeapsa după ce ea l-a invocat pe Dumnezeu.
Greti a avut curajul să spună că, pentru a i se proba vinovăția, la proces fuseseră aduși deținuți falși.
Cel care împărțea legea la Tribunalul Militar Cluj a căutat s-o provoace:

„– Să știi că, dacă n-ai fi minoră, aici ți-ar putrezi oasele pentru ceea ce ai făcut. În loc să te alături societății comuniste moderne, te-ai alăturat bandiților și dușmanilor țării.
– În orice caz, m-am alăturat oamenilor care au vrut binele României și nu răul care este astăzi.”

Obrăznicia era de neacceptat.

„– Da? Nu-ți place?
– Nu-mi place, nu-mi place!
– Da? Atunci aici vei muri.
– Dacă există Dumnezeu, atunci Dumnezeu va decide dacă voi muri aici sau voi fi cândva liberă. Dar eu cred că voi fi liberă.
– Auzi, grefier? Te rog să treci imediat: a doua sentință o primește pentru că este creștină și crede în Dumnezeu. Asta se pedepsește.”



Fișa matricolă penală a lui Gertrud Bader

De la penitenciarul Cluj, a fost transferată, la sfârșitul lui 1958, la închisoarea pentru femei din Miercurea Ciuc.

N-a vărsat o lacrimă. Iar azi evită să-și aducă aminte de supliciile prin care a trecut după gratii. Când n-o pedepseau trimițând-o direct la carceră, îi puneau cătușe pe care le strângeau până când leșina de durere. Dimineața și noaptea, o îngrozea procesul de predare-primire la schimbul gardienilor. De fiecare dată, ca măsură asiguratorie, loveau grilajul cu un ciocan din lemn de stejar, să verifice dacă nu cumva fusese tăiat.

Greti cea de azi își amintește că a fost pedepsită crunt chiar și pentru că ascunsese petalele unei flori de cireș.

„O sută și ceva de zile numai cu cătușe am stat, groaznic. Te pedepseau din orice. Într-o primăvară, adia vântul și mi-a suflat în celulă câteva firicele dintr-o floare de cireș. Câteva bucățele.
Când le-am strâns în palmă, m-au văzut pe vizetă: «Ce ai acolo în mână? Să lași imediat jos ce ai în mână!»
Numai asta îmi urlau. Le-am spus că ei o să iasă afară și o să se poată uita la floarea întreagă, iar mie mi-a trimis Dumnezeu câteva firicele.”

Majoratul a prins-o în celulă, pe 26 mai 1959. Colegele i-au asamblat un tort din bucăți de mămăligă pe care le adunaseră timp de o săptămână. L-au decorat cu gem și cu o bucățică de vată, decupată în forma unei flori. „Coca” împlinea 18 ani, dar și 10 luni în detenție.

Între timp, tatăl ei, Sebastian Bader, făcea drumuri la București și trimitea memoriu după memoriu pentru a o elibera. Urmărea să pună totul pe seama vârstei. Cum ar putea un minor să uneltească împotriva siguranței statului?

La sfârșitul lunii februarie 1960, Greti a fost grațiată. Dar nici familia n-a fost informată și nici ei nu i-a spus nimeni, nimic. A fost urcată într-un tren special, alături de o altă femeie, cu destinație necunoscută. Era îmbrăcată doar în combinezon, pentru că hainele vărgate erau pe inventarul penitenciarului din Miercurea Ciuc și fusese obligată să le lase acolo. Îi era îngrozitor de frig. Avea niște tălpi de la două sandale. Și le-a legat de picioare cu un cordon, ca să nu fie desculță. Au primit o singură porție de mâncare.

Călătoria a durat aproape 48 de ore, cu un ocol prin Moldova. Într-un final, trenul a oprit. De afară se auzeau voci de bărbați și zgomote de lanțuri care se loveau de caldarâm.

„Mișcați! Mai repede, mișcă-ți labele alea mai repede!”
Un bărbat i-a deschis în cele din urmă vagonul.
„– Mă cunoști?”

Greti a înlemnit. Era temutul Constantin Istrate, locțiitorul comandantului de la Gherla. Alături de aghiotanții săi, frații Șomlea, instituiseră teroarea în penitenciar. Aveau o vorbă: „De aici ieșiți doar cu picioarele înainte.”

Lui Istrate nu-i plăcea să se murdărească de sânge pe mâini. Folosea obiecte contondente. Mai apoi a ajuns și primar în Gherla, dar a fost închis, la rându-i, pentru delapidare. Înainte să moară, în 2014, retras într-un sat din Timiș, Istrate i-a râs în față unui reporter care îl întreba despre unele acuzații. A insistat să facă o precizare: „Nu l-am bătut cu ciocanul. Am folosit levierul. Știți ce-i ăla, nu?”.

Atunci, în ʼ60, Greti a avut puterea să răspundă.
„– Da, vă cunosc…
– Atunci știi unde ești!
– Da, sunt la Gherla!
– Atunci mișcă de aici!”

Au lăsat-o într-un IMS, singură. Între cele două banchete era o sacoșă burdușită cu dosare. A început să le răsfoiască. L-a descoperit pe al ei. Pe copertă scria mare: „Grațiată!”.

Se aștepta ca mașina să o lase acasă. S-au urcat Istrate, șoferul și doi soldați. Direcția era alta: închisoarea Gherla. Au pus-o într-o celulă la parter. Au mutat-o apoi la etajul doi. De acolo, cocoțată pe niște paturi suprapuse, își putea vedea casa.
„Într-o zi am văzut-o pe mama. Venea de la magazin și a privit lung spre închisoare. Nu știa că sunt acolo, privea doar așa, în zare.”

După două săptămâni, au scos-o, într-o noapte. Înaintea ei mergeau vreo zece bărbați în lanțuri. Ea avea cabina ei, specială, într-un microbuz pentru deținuți. Tremura de spaimă. Știa că, dacă vehiculul o ia la stânga, pe lângă liceu, va merge spre Fabrica de Cărămidă. Acolo erau îngropați deținuții. Printr-o firidă, un bărbat i-a șoptit: „Să știți că e ultimul drum!”.
Când au trecut de liceu și mașina a luat-o pe drumul spre Cluj, Greti i-a răspuns: „Nu e, nu e ultimul nostru drum”.

La Securitatea din Cluj a mai stat încă două-trei zile în anchetă. Când au eliberat-o, în 8 martie 1960, pe hol o așteptau părinții.



Greti Bader, la 20 de ani

Din acea zi, doctorul Sebastian Bader a jurat că poarta casei lor va rămâne închisă în permanență. Măcar să fie pregătiți.

La câteva săptămâni de la eliberarea lui Greti, pe adresa familiei a venit o hârtie de la București: era un răspuns negativ la unul dintre memoriile prin care tatăl cerea ca fiica să fie pusă în libertate. Când a văzut scrisoarea, Delma Bader i-a făcut fiicei sale bagajul: „Să nu vină iarăși să te ia și să ajungi să mergi dezbrăcată.”
„Păi facem. Ce e sigur, e sigur!”, a răspuns fata de aproape 20 de ani.

Într-o zi, un ins i-a bătut la poartă. În fața casei era un IMS. I-a deschis Greti.
„– Mă cunoașteți?
– Îmi păreți cunoscut, dar nu știu… În ultimii ani am întâlnit foarte mulți oameni.
– Sunt cel care v-a judecat. Am venit să vă felicit.
– Pe mine?
– Da, pentru că ați fost atât de tare. Rareori am avut procese ca al dumneavoastră. Am venit să-l felicit și pe tatăl dumneavoastră. Eu nu am încredere în nimeni. Dar în dumneavoastră am. Nu m-ați văzut aici și nu m-ați întâlnit niciunde în afara procesului. La revedere!”

Greti a urmărit să-și reia studiile. O arestaseră cu ceva timp înainte de Bacalaureat. A fost nevoie să se angajeze la munca de jos pentru a se putea înscrie la seral. Așa a intrat la Întreprinderea armenilor și a învățat să țeasă covoare persane. Părinții o țineau literalmente închisă în casă. „Tu nu ai voie să ieși, nu ai voie să cunoști pe nimeni.”

Într-o seară, au ieșit împreună, în familie, la o terasă de vară. Se deschidea un combinat la Gherla, cu mulți tehnicieni și ingineri veniți din toată Transilvania. La o masă, un străin nu avea ochi decât pentru Greti. A întrebat un chelner cine e fata, iar acesta l-a luat pe după umăr: „Tinere, nu te uita încolo, să nu care cumva să discuți cu ea. A fost închisă politic”.

În următoarea zi, Benjamin Czell a insistat să o invite la plimbare. A urmat un lung asediu pentru a-i convinge părinții. Beni nu putea urma o facultate și provenea dintr-o familie bogată, destrămată de comuniști − tatăl și unchiul său achiziționaseră fabrica de bere din Cluj în 1900 și înființaseră marca Ursus. La acel moment, tatăl său era la Canal.

S-au căsătorit, au avut un copil, iar în 1970 și-au depus actele pentru plecarea în Germania. Banii erau plătiți de statul vest-german, între 1.500 și 10.000 de mărci de persoană, în funcție de studii și calificare, și intrau în conturile BRCE (Banca Română de Comerț Exterior).

În ʼ73, anul în care Greti a părăsit România alături de soțul, copilul și socrul ei, fiind obligată să renunțe la cetățenie, statul român ar fi încasat aproape 16 milioane de dolari din astfel de „tranzacții”.

Greti și Beni Czell au urmat o școală dentară la Nürnberg, apoi au lucrat în domeniu. Când s-a săturat de „gheboșat deasupra dinților de porțelan”, și-a deschis un magazin de antichități la Bamberg.

Acum câțiva ani, s-a întors în țară pentru a-și îngriji soțul. Ultimii doi ani au fost foarte grei.
„Boala asta te dărâmă în picioare. Nu că aș vrea eu un răgaz să scriu o carte, dar aș vrea să mă pot aduna, să mă pot concentra. Acum, mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit o femeie care mă mai ajută. E foarte, foarte important să ai un om binevoitor lângă tine.”

Rareori, mai ajunge pe la Gherla și când își ridică privirea spre penitenciar, îi vine să aprindă un ghemotoc de hârtie și să-l arunce în sus. Iar de acolo să se întoarcă cu o floare de cireș pe care să și-o prindă în păr, cu speranță.

„Este o treabă de care nu poți scăpa toată viața. Nici nu m-am gândit să uit. Așa a fost să fie. La bătrânețe ești deja trecut de anumite vârste și prin anumite lupte. Din unele ieși învins, din altele – mai înțelept.

Dar nici acum nu suport nedreptatea. N-am putut să suport niciodată ca un om să fie tratat nedrept. Comunismul a fost o minciună. Cum să închizi un om pentru simplul fapt că are alte idei decât cele pe care le susții tu?

Într-adevăr, cunoști mai bine oamenii când sunt dezbrăcați de haina lor și ajung în închisoare pentru o idee. În general, am fost cu persoane care au avut o idee despre lumea asta. Fiecare de acolo s-a luptat pentru ceva. Multă lume a trecut prin comunism și poate s-a gândit prea puțin la ceea ce se petrecea în jur.

Eu mi-am dat seama când eram un copil ce e bine și ce e rău și mă gândeam că într-o zi voi putea ajuta, că voi putea să transform ceva în jur, să ofer sprijin. Aveam ceva în mine, o pornire, simțeam că am nevoie să urlu și să spun că totul e o minciună.”


Citiți și:

18 februarie: 66 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, «Sfântul Închisorilor»

«Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc…»

 

yogaesoteric
23 iulie 2019


 

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

This website uses cookies to improve your experience. We'll assume you're ok with this, but you can opt-out if you wish. Accept Read More