De ce oare nu ne plac aliaţii?

 

La scurt timp după ce am terminat analiza mesajului prin care ambasadorul SUA, Hans Klemm, îi îndemna pe români să le permită imigranților arabo-musulmani participarea la făurirea „noii Românii”, cineva mi-a atras atenția asupra unui raport secret german datat 4 noiembrie 1940.
Documentul, probabil redactat de un expert al NSDAP (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei), propunea strategia Germaniei naziste față de recentul său aliat român. Fotocopia originalului se găsește la Arhivele Naționale ale României, Fondul Microfilme SUA, rola 258, cadrul 1405523.
 

Înainte de orice subliniez că acest text trebuie citit dincolo de prejudecata potrivit căreia tot ce este de origine nazistă sau este un produs german din perioada nazistă, este aberant. Sublinierea este importantă pentru a se înțelege faptul că prin paralelele pe care le voi face în continuare nu am urmărit să îi descalific pe aliații de azi ai României, punând gândirii lor strategice, fără o analiză rațională, eticheta de „nazist”. La urma urmei, o mare parte a proiectului actualei UE își are originea în viziunea liderilor și experților naziști asupra Europei postbelice care, în ipoteza victoriei germane, urma să fie organizată ca un „imperiu prietenos” funcționând pe baze federale aparent liber consimțite dar sub conducerea Berlinului. (După ce, înfrântă în război, Germania a încercat să salveze proiectul transformându-se pe sine într-o Germanie europeană, recent ea a revenit la ideea inițială a Europei germane; desigur, într-o variantă actualizată și adaptată, revăzută și adăugită.)

Întorcându-ne la documentul din noiembrie 1940, trei observații generale sunt de natură a șoca:
1. faptul că strategia Germaniei față de România a rămas aceeași după trei sferturi de secol;
2. faptul că strategia românească a Germaniei din 1940 este asemănătoare cu strategia SUA față de România din 2016;
3. faptul că atunci ca și acum mulți români au aceeași analiză și simpatizează cu concluzia transformării țării lor într-o colonie.

În 1940 România era partenerul strategic al Germaniei. În 2016 România este partenerul strategic al SUA. Între timp România a făcut parte din același sistem de alianțe cu Rusia sovietică; cu mențiunea că la acesta a aderat sub presiunea directă a armelor iar nu sub aceea indirectă a împrejurărilor geostrategice. Oricum, este un loc comun că și URSS a dorit să folosească „metoda colonială” în relația cu România. Doctrina „suveranității limitate” – cunoscută și ca „Doctrina Brejnev” – este doar una dintre expresiile acestei dorințe.

De ce oare nu ne plac aliații?! Să vedem ce spune documentul german.

În primul rând, el spune că „România de pe cele două părți ale Carpaților reprezintă două entități diferite.” Dacă influența culturală a Occidentului (reprezentat de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană) a ajuns până la arcul carpatic (cel mai îndepărtat punct oriental de expansiune a culturii germane), „de cealaltă parte a Carpaților începe un spațiu colonial care nu este capabil să trăiască într-un mod propriu și este influențat de formele exterioare”. De aceea „«națiunea română» nu este nici în ziua de azi altceva decât o legendă a istoriografiei”. Vă place?

Regăsim această teză și la americanul Samuel Huntington care, în faimoasa sa lucrare Ciocnirea civilizațiilor, spune fix același lucru și de aceea consideră că granița naturală a Occidentului euroatlantic – catolic și protestant – se află pe linia Carpaților, urmând a îngloba Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, și a lăsa în afară Moldova, Valahia (Muntenia și Oltenia) și Dobrogea ca părți ale lumii euro-asiatice ortodoxe.

Nu este întâmplător că respectiva linie de demarcație este cea convenită – cel puțin tacit – de SUA și URSS la Malta în 1989. Tulburările din martie 1990 de la Târgul Mureș (urmărite cu mare atenție la Berlin) erau pe punctul de a o transforma dintr-o frontieră virtuală într-una reală.

Pentru ca Eurasia să nu devină prea puternică și să pună în discuție atotputernicia occidentală, SUA au fost încântate să alimenteze conflictul geopolitic al ortodoxiei ruse cu islamul. În acest scop, la începutul anilor 1990, au susținut albanizarea Balcanilor și secesiunea republicilor nord-caucaziene ale Federației Ruse. Atunci Bucureștiul s-a alăturat geopoliticii americane în speranța că împingerea frontierelor ruse spre est va antrena (pe principiul „groazei de vid”) o deplasare similară a frontierelor estice ale Occidentului, în spatele cărora se adăpostise deja vechea rivală Ungaria. Astfel, dintr-o lovitură, România și-ar fi asigurat atât accesul în familia euroatlantică, ieșirea de sub dominația rusă, păstrarea unității sale teritoriale (într-un moment în care Iugoslavia dar și Cehoslovacia erau supuse dezmembrării) și plasarea sub aceeași umbrelă de securitate cu Ungaria. Reușita doar parțială a acestei abordări (să o numim „regățene” deși ea a fost împărtășită și de mulți ardeleni) explică situația geostrategică dificilă în care se află națiunea română astăzi, cu un sfert de secol mai târziu: Rusia nu a putut fi împinsă decisiv spre est, dar România, odată intrată în structurile euroatlantice, a fost basculată către un statut semicolonial.

De remarcat este că ideea celor două Românii (europeană și asiatică, cvasinațională și pseudonațională, occidentalo-conformă și occidentalo-incompatibilă), precum și cea a caracterului iluzoriu al unei națiuni române unice și indivizibile, sunt calul de bătaie al multor curente de gândire românești. Despre asta este vorba în critica „miticismului” dâmbovițean și în afirmarea autonomismului transilvan, promovate de diverse grupări avându-și principalul sediu la Cluj și legături politico-economice strânse cu cercurile berlineze.

O altă asemănare șocantă între documentul german din 1940 și geopolitica contemporană rezidă în afirmarea neîncrederii în liderii autohtoni. Deși în România există „substanța unei rase vrednice”, spune textul german, aceasta nu este „destul de puternică pentru a crea un stat și a transforma o populație într-un popor”. „În primul rând nu există un conducător și o clasă conducătoare” și de aceea orice încercare internă de crea o „nouă Românie” se lovește de rezistența aparatului de stat format din „ofițeri, funcționari și intelectuali aproape fără excepție obișnuiți să trăiască din trădare” – adică, s-ar zice astăzi, din corupție. Se înțelege că toți aceștia trebuie înlăturați căci liderul care le „pretinde cinste se confruntă imediat cu o dușmănie crescândă”.

Asemănătoare sunt și referirile la „noua Românie”. De remarcat este împrejurarea că în istoriografia occidentală, atunci când se face distincția între două perioade din istoria aceleiași țări, separate printr-o revoluție, se vorbește despre „vechiul regim” și „noul regim”. (Este cazul Angliei de dinaintea și de după revoluția din 1642 sau al Franței de dinaintea și de după revoluția din 1789.) Când separarea se face printr-o reformă constituțională adoptată în cadrul aceluiași sistem de guvernare, se menționează tipul de guvernare urmat de indicativul său cronologic. (De exemplu, în Franța se vorbește despre prima, a doua, a treia Republică etc.) Când adjectivul „nou” este asociat cu numele unei țări, al unui oraș sau al unui ținut, ceea ce rezultă este apelativul unei colonii (Noua Spanie, Noua Scoție, Noul Orleans, Noul York etc.).

La origine, Lumea Nouă nu a fost decât un transfer al Lumii Vechi pe un teritoriu nou, de pe care civilizațiile băștinașe au fost izgonite. Că știu aceasta sau nu, atât autorii documentului german din 1940 cât și mai recent ambasadorul american Hans Klemm, referindu-se la „Noua Românie”, implicit și poate involuntar dar fără echivoc, i-au definit și statutul – acela de colonie. O colonie sui generis organizată în propriul spațiu geografic. Drumul României către un posibil mare viitor ar trece prin certitudinea unui asemenea statut.

În 1940 ca și acum se pare că aliații noștri nu sunt deloc mulțumiți de partenerul lor român și de aceea vor nu să strice parteneriatul ci să îl folosească pentru a transforma România în altceva; evident potrivit concepției și intereselor lor. Un altceva care nu este capabil de opoziție.

Experții germani din 1940 o spun cu claritate: „Noua Românie trăiește de la început pe baza atotputernicei bunăvoințe a Axei, chiar și din punctul de vedere al politicii interne”. Liderii români de nădejde au făcut apel la ajutorul extern „nu împotriva unor puteri străine… ci împotriva propriei lor armate și împotriva rezistenței din cadrul aparatului de stat, pentru că nu aveau la îndemână forțe proprii care să le fie alături”. (Parcă se vorbește despre doamnele Kovesi sau Macovei, ori parcă le auzim pe ele însele vorbind.) Nici poporul din care se recrutează elitele nu este, însă, mai bun: „…populația României nu este una ambițioasă și în mod oriental-slav se mulțumește cu astâmpărarea foamei în loc să se străduiască să își asigure singură toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe o întărește în această atitudine”. În concluzie, „Noua Românie va avea nevoie pentru totdeauna din punct de vedere al politicii externe de sprijinul trupelor germane, iar din punctul de vedere al politicii interne, pentru cel puțin câteva decenii.”

Dacă înlocuim din text cuvinte sau sintagme precum „axă” sau „trupe germane” cu „SUA” sau „Germania”, precum și referirile la generalul Antonescu (care a fost, totuși, un patriot român) cu altele amintind conducători români de azi propulsați, susținuți și lăudați de străinătate chiar în pofida impopularității lor domestice (de exemplu, Traian Băsescu), avem impresia că ascultăm discursurile ori citim telegramele ambasadorului SUA sau ale celui al Germaniei la București. (Mesajele ambasadorilor Marii Britanii sau Olandei se îndreaptă și ele în aceeași direcție.)

Asemănările depășesc, însă, sfera analizei pentru a merge în zona proiectului. S-ar putea zice că identitatea de rațiune reclamă o identitate de soluție. „Dacă se dorește ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin, acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale.” „Trebuie ca forța de lucru care acum lenevește să fie ocupată intensiv, pe model colonial… Trebuie alcătuite mari armate de muncitori care să refacă sistemul de drumuri extrem de înapoiat. Industriile care necesită forță de muncă intensivă trebuie transferate… în România.” Greu de găsit vreo diferență între aceste citate datând din 1940 și cele ce se spun și se petrec astăzi în România. Atunci ca și acum sunt și români convinși că infrastructurile noastre nu se pot dezvolta decât sub biciul disciplinei străine și că economia română nu poate progresa decât preluând tehnologii occidentale.

Ca și planificatorii politici de astăzi, documentul german din 1940 se arătă grijuliu cu aparențele. Iată cum vede el colonizarea României: „Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranității oricum îi lipsesc acestui stat) și fără ca să fie blocate posibilitățile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populației românești (atunci lăudat era Horia Sima, azi Codruța Kovesi etc. – n.n.). Modalitatea de acțiune trebuie să fie o impunere pașnică… Nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcțiilor de drumuri și canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială. Printr-o politică românească bazată pe realități… fiecare va primi ceea ce i se cuvine: masele… o mai bună supraveghere și alimentare ca până acum, germanii vor primi conducerea în ceea ce privește interesele Reich-ului și foloasele cuvenite pentru contribuția și asumarea responsabilității politico-militare (vezi astăzi bazele de la Deveselu și Kogălniceanu – n.n.), forțele vrednice de origine românească vor primi participarea la guvernare și administrare, conducerea producției și comerțului. … Germania nu trebuie să lase să îi scape posibilitățile coloniale care se găsesc la ușa sa.”

Această „ofertă” este valabilă și azi. Nu se poate spune că este cu totul irațională sau lipsită de abordări pozitive. Ca să știm cum ne poziționăm față de ea trebuie să știm dacă îi acceptăm sau nu premisele.

Putem fi noi de acord că națiunea română este o alcătuire artificială iar statul român exclusiv un proiect politic? Dacă suntem de acord cu asta înseamnă că oricând un alt proiect politic – presupus mai bun – îi poate lua locul. Ceea ce a fost montat „greșit” poate fi demontat și remontat „corect” prin voința unui alt inginer.

Putem fi noi de acord că proiectul național românesc este unul cu totul eșuat și că românii (în special liderii lor) care doresc perpetuarea „eșecului” apărând o identitate națională iluzorie, sunt niște retrograzi corupți care trebuie eliminați? După cum, dimpotrivă, cei care vor o „Nouă Românie” anațională, reprezintă „forțele sănătoase” ale unei comunități lipsită de alcătuire organică și de identitate culturală? Dacă suntem de acord cu asta înseamnă că eliminarea actualelor elite românești este necesară și legitimă.

Putem fi noi de acord că, astfel cum a fost ea construită, națiunea română este incapabilă de autoguvernare și că are caracteristici incompatibile cu civilizația occidentală euroatlantică? Dacă da, atunci nu avem altă posibilitate decât să acceptăm o tutelă străină, singura noastră libertate fiind eventual aceea de a opta între un stăpân sau altul. Aceasta cu conștiința că alegerea stăpânului este ultimul drept de care dispune omul liber înainte de a deveni slugă.

Dacă tăcerea ar însemna acceptare, s-ar zice că majoritatea românilor răspunde afirmativ acestor întrebări.
Cei care însă nu sunt de acord cu ipotezele din care s-au născut întrebările anterioare, trebuie să respingă „oferta” și să se pregătească de rezistență; atât în plan intern cât și în plan extern.
Să nu ne facem iluzii. Libertatea și sclavia nu pot sta împreună; așa cum două săbii nu pot sta în aceeași teacă. Între cele două nu poate exista compromis. Nu poți fi puțin liber și puțin vasal; așa cum o femeie nu poate fi puțin virgină și puțin gravidă.

Bătălia în care suntem deja implicați este una pe viață și pe moarte. Soarta ei depinde de cel care obține victoria pe frontul intern. Este limpede că puterile globale sau regionale ale căror aliați suntem – indiferent care ar fi ele – nu se simt confortabil cu o Românie suverană, potentă și rezistentă. Întrucât, totuși, nu ne pot nici ignora, ne vor accepta și așa, de îndată ce semnele că există destui români gata să facă act de supunere se vor stinge. Nu defectele noastre ci trădările noastre explică de ce aliații noștri cred că este mai profitabil pentru ei ca noi să pierim ca neam, lăsând în urmă o națiune vidă asemenea unei cochilii goale, decât să ne păstreze ca partener pe care se pot sprijini tocmai întrucât le opunem rezistență.

A mers vorba că românii obișnuiesc să își trădeze aliații. Adevărul este exact invers. Aliații i-au trădat într-una. Românii se trădează doar pe ei înșiși. Deșteaptă-te române!

de Adrian Severin

Citiţi şi:

Sistemul care controlează România. Adevăraţii păpuşari

Iluzii anesteziante în care cred românii şi care blochează evoluţia şi dezvoltarea poporului român, a societăţii româneşti, a României

 

yogaesoteric
12 octombrie 2016