Sfântul Serafim de Sarov

 

„Veniţi la mine, ca şi când aş fi viu. Eu trăiesc. Voi fi pururea.”

Dintre toţi sfinţii ruşi, Serafim de Sarov pare a avea o strălucire aparte, de o statură duhovnicească necomparabilă cu niciun altul. Ascet, apostol şi prooroc al neamului său, în 1902, când a fost canonizat, toată Rusia s-a adunat în Pustia Sarovului, la Diveevo, însoţind procesiunea celor 24 de arhimandriţi şi preoţi îmbrăcaţi în veşminte de aur şi nestemate, dăruite chiar de Împărat. Cei care au participat la procesiune povestesc că la miezul nopţii, din piepturile celor de faţă au izbucnit, pline de bucurie, în plină vară, imnurile Paştilor: „Hristos a înviat din morţi”. Sfântul însuşi proorocise toate acestea, cu 100 de ani în urmă. „În plină vară, se vor cânta imnurile de Paşti, spre pomenirea mea, dar această bucurie va fi de scurtă durată. Lacrimile şi prigoana vor fi pâinea voastră vreme de aproape un veac. Viaţa va fi scurtă atunci şi îngerii abia vor avea timp să adune sufletele din închisori şi războaie.”

Plin de nelinişte profetică, Sfântul prevăzuse desluşit, încă de la 1800, zilele înfricoşătoare care urmau să vină asupra ruşilor. „Va curge mult sânge, din cauză că unii se vor răscula împotriva Ţarului şi a familiei sale (…) Va trece mai mult de jumătate de veac şi atunci răufăcătorii îşi vor ridica sus capul. Asta se va petrece negreşit. Râuri de sânge vor înroşi pământul rusesc. Vor fi omorâţi mulţi nobili pentru Împărat, dar Domnul nu se va mânia până la capăt şi nu va îngădui ca pământul rusesc să fie nimicit cu desăvârşire.”

Unui apropiat, mireanul Motovilov, părintele Serafim i-a zis: „Cred, tătucule, că a opta mie de ani va trece. Cred că va trece! Şi iată ce-ţi voi mai spune: toate vor trece şi se vor sfârşi. Şi toate mânăstirile vor fi distruse, dar pentru sărmanul Serafim, la Diveevo, va continua să se săvârşească Jertfa cea fără de sânge şi imnurile Învierii”.

Blând şi smerit, Sfântul Serafim de Sarov nu voia să înspăimânte pe nimeni. Anunţa doar vremurile ce va să vină, pentru a da oamenilor timp de pocăinţă şi de îndreptare a păcatelor.

Copilul tămăduit de icoană

O anume ironie a întâmplării face ca Sfântul Serafim să fie astăzi cinstit, aşa cum se petrece la mânăstirea Rusicon din Athos, în icoane făţuite cu prea mult aur şi argint, migălite într-o puzderie de flori şi ornamente minuscule, stropite din belşug cu agate şi rubine purpurii. Pustnic şi ascet, părintele a trăit mult timp în singurătatea pădurii, la adăpostul unei case modeste din bârne, cu o icoană într-un colţ şi un trunchi de lemn retezat în loc de scaun.

Născut în 19 iulie 1759, într-o familie de negustori bogaţi din oraşul Kursk, Sfântul Serafim s-a apropiat de Dumnezeu prin câteva întâmplări care l-au salvat miraculos de la moarte. Prima s-a petrecut la 7 ani, când copilul de atunci a căzut de pe o schelă ce înconjura clopotniţa bisericii, fără să pățească nimic. La 10 ani, o boală necunoscută l-a adus la un pas de moarte. Rugându-se, mama Sfântului a primit în vis cuvintele Maicii Domnului. Şi într-adevăr, peste câteva zile, icoana Maicii Domnului a trecut într-o procesiune pe străzile oraşului Kursk. În momentul în care icoana a ajuns în dreptul casei, s-a dezlănţuit o ploaie torenţială şi procesiunea s-a oprit. Atunci mama a ieşit cu copilul bolnav, care, atingând icoana, s-a tămăduit pe loc.

Înclinația către credinţă s-a manifestat de timpuriu. Încă din anii adolescenţei, Prohor – cum îi era numele de botez – trăieşte mai mult retras, în singurătate, adâncit în lectura cărţilor sfinte. La 19 ani, cu binecuvântarea mamei sale, se duce la mânăstirea Sarov, unde intră în călugărie, fiind repede acceptat şi iubit de monahi, datorită blândeţii şi bunătăţii sale. La 28 de ani, este primit în obştea sihăstriei, iar un an mai târziu este sfinţit ierodiacon. Urmează şase ani de slujbe neîntrerupte, în cadrul cărora vedea adesea îngeri cântând.

Într-o zi, în timpul unei liturghii, după ce a binecuvântat asistenţa şi a rostit „şi-n vecii vecilor”, în loc de a se retrage aşa cum cerea rânduiala slujbei, părintele Serafim a rămas ţintuit pe loc, nemişcat, cu totul absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au apucat de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Serafim a rămas nemişcat trei ore. Revenindu-şi i-a explicat duhovnicului: „M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii către această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Cât despre mine, am primit o binecuvântare specială”.

Setea de Dumnezeu îl îndeamnă însă să se retragă în pustie, pentru a fi singur cu rugăciunile lui. Cu aprobarea stareţului, pleacă într-o pădure apropiată, unde va trăi ca sihastru mulţi ani. Dar cu cât se adâncea în inima pădurii, cu atât credincioşii veneau mai mulți peste el. Nimic nu-i era de folos, nici măcar gestul de a acoperi cu ramuri de copac urmele cărării ce ducea la coliba sa. Oamenii recurgeau la un vicleșug: îi puneau în faţă pe copii, care strigau: „Părinte Serafim, miluieşte-ne!”. Auzind glas de copil, părintele nu rezista şi, ieşind din mărăcinişurile dese ale pădurii, se arăta oamenilor.

Urşii, lupii şi iarba-caprei

A trăit mulţi ani în pădure, în nesfârşita Siberie, printre brazi groşi de câţiva metri şi înalţi precum catargele celor mai mari corăbii. Cum scrie cărturarul bisericesc şi biograful său, prof. Serghei Nil, Sfântul Îl găsea pe Dumnezeu în simplitatea florilor, în animalele şi în păsăretul pădurii, cu care ştia să discute în limba lor. Blând şi răbdător, îmblânzea lupi şi urşi, şerpi şi jivine, iepuri şi vulpi, toate adunate în jurul colibei, ca în vremurile cele adamice, după cum dau mărturie cei care l-au vizitat pe anahoret. „La miezul nopţii”, povesteşte părintele Iosif, „vedeai la uşa lui tot felul de urşi şi alte animale. Terminându-şi rugăciunile, nevoitorul ieşea din chilie şi începea să le hrănească.”

Părintele Alexandru, un alt martor ocular, l-a întrebat din curiozitate cum se poate ca acea bucată de pâine uscată, ce se afla mereu în traista părintelui Serafim, să sature atâta mulţime de animale. Zâmbind, părintele i-a răspuns că tot ce e de preţ e puţin şi tot ce e puţin e mult, moment în care s-a apropiat de el, ca o confirmare, un urs imens care ţinea în labe un fagure cu miere. Părintele i-a mulţumit, după care a întins fagurele musafirului, aşa cum cere legea ospitalităţii ţărăneşti.

Ca Isaac Sirul, Sfântul Serafim credea cu toată forţa lui că dragostea nu poate fi rânduită şi măsurată. „O inimă adevărată se aprinde de dragoste pentru toată făptura, pentru oameni, pentru păsări, pentru animale şi chiar pentru demoni. Cu alte cuvinte, pentru toate făpturile.” Ca orice sfânt, nimic rău nu-l atingea. Nici viperele care dădeau ocol casei, nici colţii sălbăticiunilor.

Mare postitor, Sfântul Serafim se hrănea doar cu pâine uscată. Cu timpul, a renunţat şi la ea, cultivând în grădina din spatele chiliei sfeclă şi cartofi pentru animale, iar pentru sine o iarbă numită iarba-caprei. „O culeg şi o pun într-o oală mică”, zice el zâmbind, „adaug puţină apă şi o aşez pe plită. Dintr-însa se face ciorbiţă bună. O usuc apoi şi iarna mă hrănesc cu ea, iar fraţii se întreabă ce bunătăţi mănânc. Eu îmi bucur trupul cu iarba-caprei, dar nu spun nimănui de mâncarea mea.”

Canonul tăcerii

Întărit de rugăciune şi post, Sfântul Serafim a petrecut trei ani precum stâlpnicii de odinioară. Timp de o mie de zile s-a rugat în genunchi pe o piatră de granit, iar când, spre sfârşitul vieţii, cineva a găsit piatra şi i-a adus-o, Sfântul a zis: „Simeon Stâlpnicul a stat 47 de ani în picioare pe un stâlp. În comparaţie cu el, ce-am făcut eu?”.

Nimeni nu va şti vreodată cum a trăit el ani de zile în postul mâncării şi, mai ales, al tăcerii. Îşi tăiase cu bună ştiinţă orice legătură cu lumea. Când se petrecea să întâlnească pe cineva în pădure, cădea în genunchi, cu faţa la pământ, şi rămânea aşa, în această poziţie, până când trecătorul se îndepărta. O dată pe săptămână, duminica, un călugăr aducea puţină hrană. Atunci, părintele deschidea uşa şi, cu ochii plecaţi, scotea o tavă pe care pustnicul aşezase o bucăţică de pâine sau puţină varză, pentru a-i arăta călugărului ce să aducă duminica următoare.

Răbdarea de care a dat dovadă şi puterea cutremurătoare a aspiraţiei sale nesfârşite către Dumnezeu i-a făcut pe unii din fraţii săi să afirme că fapta sa întrece puterile omeneşti. El a atins acea stare de îndumnezeire pe care puţini sihaştri au dobândit-o în întreaga istorie a Bisericii creştine. În timpul rugăciunii, concentrarea sa devenea atât de intensă, încât rămânea timp îndelungat nemişcat în faţa icoanelor şi cărţilor duhovniceşti, doar contemplând extaziat slava lui Dumnezeu.

De ce şi în ce împrejurare a întrerupt Sfântul acest canon al tăcerii, asta nu vom afla niciodată. Trebuie să fi avut poruncă de Sus. Oamenii aveau nevoie de cuvânt şi de întărire. Proorocirile lui trebuia să ajungă la urechile şi sufletul celor încercaţi. Trebuia să străbată veacurile şi să anunţe vremea cea din urmă a îndreptării, a lacrimilor şi a mântuirii. Ostenit pe din afară de post şi rugăciune, părintele arăta la 50 de ani ca un bătrân gârbovit. Nevrând să se fălească, a ascultat îndemnul călugărului tânăr, care îi aducea mâncarea. Nu a vrut să-l lase fără răspuns. Sprijinindu-se în toiag, târându-şi cu greu picioarele bolnave de varice, părintele mergea în întâmpinarea unei nevoinţe din cele mai împovărătoare – să revină în lume şi să renunţe la liniştea pădurii, la aerul îmbălsămat de răşină, la vietăţile cele mărunte şi cântătoare din sălaşul copacilor, în schimbul misiunii divine de îndrumare spirituală a oamenilor pe calea mântuirii.

La 60 de ani, Serafim e numit stareţ. Încărcat cu darurile sfinte ale marilor puteri dumnezeieşti, numele său se răspândeşte cu repeziciune în întreaga Rusie şi astfel mii de pelerini încep să-l viziteze, căutând sfatul înţelept al sfântului. Puterea înţelegerii sale pătrundea până în adâncul inimii celor care-l vizitau, care primeau răspunsul înainte de a-i mărturisi nevoinţa. Toţi plecau cu o mare bucurie şi uşurare sufletească după întrevederea cu Sfântul Serafim, care mărturisea cu umilinţă: „Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să se folosească. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie.”

Mort, în genunchi

Pe mulţi, Sfântul îi vindeca prin puterile sale spirituale, aşa cum istoriseşte principesa Sahaeva despre fiul ei grav bolnav. Părintele Serafim, înainte de a începe să se roage pentru sănătatea lui, i-a spus: „Tu, bucuria mea, roagă-te şi mă voi ruga şi eu pentru tine, însă stai aşa, fără să te întorci şi să te uiţi în altă parte”. Bolnavul a stat aşa mult timp, dar după o bucată de vreme n-a mai putut răbda şi s-a uitat să vadă ce face părintele. Uitându-se, l-a văzut pe Părintele Serafim stând în văzduh, rugându-se şi, speriindu-se de neobişnuita vedere, a strigat. După ce şi-a terminat rugăciunea, Părintele Serafim s-a apropiat de copil şi i-a spus: „Iată, acum tu vei spune tuturor că Părintele Serafim se roagă în văzduh. Domnul te va milui, dar tu să nu spui despre aceasta nimănui, până în ziua morţii mele”.

Părintele Serafim cunoştea ceasul morţii sale şi se pregătea pentru marea trecere. „Viaţa mea se scurtează. Trupul meu este mort în toate, dar duhul meu e ca şi cum s-ar fi născut ieri”, spunea el. Încă o dată, Sfântul se va învrednici de vizita Fecioarei Maria, care a fost o prevestire a fericitului său sfârşit: „În curând, alesule al Meu, vei fi cu noi”. Bucuros peste fire că i s-a ridicat ascultarea, şi-a părăsit închisoarea benevolă a chiliei şi a plecat în pădure, raiul şi viaţa lui. Într-o dimineaţă, în jurul orei şase, Părintele Serafim a fost găsit în chilia sa în genunchi, în faţa icoanei Maicii Domnului, cu capul descoperit şi cu Evanghelia, pe care obişnuia s-o citească, în faţa lui. Îşi avea mâinile încrucişate pe piept, iar faţa lui era liniştită şi senină. Dormea? Încetişor, fraţii au vrut să-l trezească. Dar ochii lui nu s-au mai deschis. În genunchi, în faţa Împărătesei sale din ceruri, adormise pentru totdeauna.

Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar petrece, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi”.

Citiţi şi:

Din învăţăturile Sfântului Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov – făclie dătătoare de lumină divină

 

yogaesoteric
1 aprilie 2018