Prefaţă
Fragment din lucrarea „Balayogi: alchimia tainică a tăcerii”
o traducere de Gregorian Bivolaru
Cum poate să rămână o fiinţă umană complet nemişcată fără să mănânce sau să bea absolut nimic ani de zile, strălucind totuşi nu numai de sănătate, ci şi de o misterioasă luminozitate interioară, intensă şi sublimă?
India este patria în care acest gen de fenomene poate fi întâlnit pe alocuri. În Franţa, se cunoaşte cazul lui Marthe Robin, născută la data de 13 martie 1902 la Chateauneuf-de-Galaure, un sătuc la nord de Drome şi decedată, fără să fi părăsit vreodată ferma familiei, la data de 6 februarie 1981.
În copilărie, nimic nu o distingea de celelalte fetiţe din sat; a obţinut certificatul de studii, a urmat catehismul, a lucrat la câmp, şi-a îndeplinit îndatoririle gospodăreşti. La fel ca şi Balayogi, ea a încetat încă din adolescenţă să mai mănânce, după care a rămas astfel, imobilă, fără să mai doarmă vreodată, timp de 50 de ani.
Vom cita de asemenea cazul deja faimos al Thérèsei Neumann, din Konnersenth, în Bavaria (Germania), care a încetat să se mai hrănească în ziua de Crăciun a anului 1922. Atât în istoria misticii, cât şi în aceea a clinicii sunt cunoscute numeroase cazuri de persoane considerate „sfinte” – ori „bolnave” – de către cei din anturajul lor, persoane care „sufereau” de o anorexie gravă sau chiar totală.
„Pomul se recunoaşte după fructe”: în cazul lui Balayogi, la fel ca şi în acela al lui Marthe Robin, criteriile psihiatriei clasice şi etichetele clinice contemporane nu intră deloc în discuţie…Cei care au cunoscut mari psihotici ştiu că aceştia nu emană nici un fel de energie sau de compasiune, aşa cum se produce în cazul unor fiinţe excepţionale precum Balayogi şi Marthe Robin. Sănătatea uimitoare a acestora nu face decât să pună sub semnul îndoielii etiologiile noastre, conceptele clasice referitoare la corp şi normalitate…Cine este în fond mai normal, sfântul, yoghinul avansat, sau omul mediocru? Cel care se dăruieşte lui Dumnezeu în întregime sau acela care are o grijă excesivă de el însuşi, fără ca prin aceasta să reuşească să scape de înlănţuirea imuabilă a legii cauzelor şi efectelor (legea karma-ei)? Nu este mai puţin adevărat că dacă Balayogi şi Marthe Robin sunt surse de constantă uimire şi inspiraţie, ei nu sunt neapărat nişte modele de urmat pentru marea masă a oamenilor de rând. De altfel, cine dintre oameni obişnuiţi i-ar putea urma pe Balayogi sau pe Marthe Robin?
„Marthe se afla aproape într-o imposibilitate fizică de a mânca; de fiecare dată când ea încerca să se hrănească ea voma şi îşi pierduse chiar reflexul înghiţirii. Pentru a încerca să o facă să bea, părintele Finet îi umezea limba cu puţin lichid: vin alb amestecat cu apă, cafea…Lichidul cădea însă imediat pe un mic platou care era plasat sub bărbia Marthei şi în cele din urmă sfârşea în chiuvetă. Marthe nu bea niciodată nimic. Am putea crede că ea îşi extrăgea întreaga energie vitală de la Dumnezeu, aşa cum se spune în Evanghelia după Sfântul Ioan:
„Eu sunt pâinea cea tainică a vieţii; cel care vine la Mine nu va mai flămânzi, şi acela care vine la Mine nu va mai înseta”. (VI-35)
Din clipa în care a realizat fuziunea extatică cu Dumnezeu, Marthe şi-a extras întreaga energie numai din această comuniune.
„Când îmi era foame, El (Dumnezeu) mi-a dăruit lucruri atât de bune şi atât de frumoase, încât pot spune că ele depăşesc orice imaginaţie”. (Marthe, 1930)
Această stare divină, misterioasă este de fapt o dimensiune simbolică incontestabilă, căci credinciosul percepe în Euharistie un semn a ceea ce Françoise Dolto descrie astfel:
„Imaginea unei altfel de hrane, de data aceasta nepieritoare este iubirea pe care le-o poartă Iisus tuturor oamenilor şi cuvintele vieţii care ne hrănesc inima şi mintea…”
Însă dincolo de metaforă, punerea în practica de zi cu zi a unui post prelungit reprezintă pentru oamenii obişnuiţi o imposibilitate fiziologică. Două ipoteze apar atunci, care urmăresc să explice ceea ce pare imposibil din punct de vedere medical: mistificarea şi miracolul, ambele fiind însă extremiste şi la fel de nesatisfăcătoare. Miracolul este un mod de credinţă în faţa inexplicabilului, o credinţă personală. El nu poate fi acceptat drept cauză explicativă într-o activitate care se doreşte înainte de toate medicală, şi deci ştiinţifică. Mistificarea nu poate fi acceptată nici ea decât cu mari ezitări, căci ea nu corespunde faptelor pe care le cunoaştem în legătură cu Martha: marea sa integritate morală, respectul ei faţă de ceilalţi, iubirea ei imensă faţă de oameni.”
Dincolo de mistificare sau de miracol, dincolo de minunat sau de patologic, broşura aceasta ne reaminteşte că, de fapt, fiinţa umană nu este niciodată limitată în acţiune. Înainte de toate, ea este chemată să-şi exploreze adânc fiinţa. Imobilitatea şi tăcerea fascinant strălucitoare a lui Balayogi ne invită deopotrivă pe fiecare dintre noi în această direcţie.
Iisus spunea: „Fericit va fi mereu acela care a descoperit că este înainte de a exista…” (Evanghelia după Toma).
Prin urmare, noi trebuie să realizăm că suntem înainte de a exista…Potrivit etimologiei sale, însuşi verbul a exista indică exprimarea unei esenţe, manifestarea şi obiectivarea acesteia. Dansul exprimă astfel cântecul interior. „Înainte ca Avraam să fi fost, Eu eram”, spunea Iisus. Maestrul Eckhart, Ramana Maharishi, toţi marii sfinţi şi înţelepţi ai Orientului şi ai Occidentului au reluat mereu această temă:
„Înainte de a mă naşte am realizat că în realitate „Eu sunt” în eternitate, iar după aşa-zisa moarte, eu ştiu că voi merge acolo unde voi exista în eternitate.”
Prin imobilitatea şi tăcerea lui tainică, Balayogi ne reaminteşte fiecăruia dintre noi de această eternitate pe care, oricare dintre noi oamenii o avem în noi, şi ne revelează cu forţă şi Lumină misterul libertăţii noastre…El „recentrează” astfel dansul nebun al lumilor, al inimii umane şi al celorlalte stele.
yogaesoteric