Irakul nu a fost în mod real o ameninţare pentru SUA. James Bamford demască manipulările politice ale mass-mediei americane

de Kristina Bojersson
traducere de Lia Stoica

James Bamford (foto) este unul dintre acei puţini jurnalişti care au fost capabili să străbată apele tulburi ale serviciilor secrete şi să rămână totuşi  independenţi. Specialist în serviciile secrete de un sfert de secol, Bamford şi-a extins colaborările din presa scrisă precum şi cele cu televiziunea, fără a renunţa vreodată la libertatea sa de a critica, care este, din punctul său de vedere, un atu profesional şi totodată o datorie faţă de cititorii săi.

Înclinaţiile sale către jurnalismul de investigaţie s-au manifestat încă din 1983, când a început ceea ce avea să devină capodopera sa: The Puzzle Palace: A Report on the NSA, America’s Most Secret Agency (Palatul de puzzle: Raport despre NSA [Agenţia pentru Securitate Naţională], cea mai secretă dintre agenţiile americane). În acea vreme, Bamford făcea primii paşi în lumea presei. Decis să pătrundă misterele arcanelor extrem de opacei Agenţii pentru Securitatea Naţională (NSA), novicele a reuşit să clădească din zbor, după cum scria revista Washingtonian, un „monument al jurnalismului de investigaţie”. Iar New York Times Book Review plusa, neconvingător: „Singurul lucru pe care Dl. Bamfort nu l-a descoperit este combinaţia de acces la seifului directorului.” Majoritatea reporterilor îşi petrec întreaga viaţă visând la nivelul de impact pe care l-a atins Bamford încă de la primii săi paşi în această meserie.

Apel la integritatea jurnaliştilor

Penultima lucrare publicată de Bamford în 2004 este intitulată A Pretext For War: 9/11, Iraq, and the Abuse of America’s Intelligence Agencies (Un pretext pentru război: 9/11 septembrie, Irak şi abuzul serviciilor secrete americane). După cum va putea constata şi cititorul, Bamford nu se jenează să folosească în carte un limbaj direct şi nici să spună lucrurilor pe nume – mai ales când este vorba despre administraţia Bush (formată din persoane care „mint de îngheaţă apele”) sau despre fostul director al CIA, George Tenet, pe care îl acuză că a jucat un rol decisiv în declanşarea războiului din Irak. „Nu se poate decădea mai mult de atât”, afirmă Bamford, referindu-se la acest personaj mai puţin glorios, pomenit din plin în paginile cărţii…

Bamford se arată la fel de necruţător şi la adresa marilor grupuri de presă şi mai ales a confraţilor săi jurnalişti, care se justifică argumentând că fac tot ceea ce se poate face în cadrul sistemului actual: „Dacă lucraţi pentru vreuna dintre aceste administraţii, faceţi parte din problemă. Nu puteţi să vă spălaţi pe mâini, pretinzând că nu aveţi de ales. Întotdeauna există posibilitatea de a alege. Nu vă complaceţi în a spune că nu puteţi face nimic referitor la asta. Este ca şi în cazul de la Nürnberg: «Aveam ordine, trebuia să mă supun.» Un asemenea comportament este şi mai grav în cazul unui reprezentant al presei, pentru că lui nu îi dă nimeni ordine. El poate să plece oricând dacă ceva nu îi place.”

O gândire atât de tranşantă poate surprinde, venind din partea unui om care a evoluat printre cele mai importante personaje din mass-media din ţara sa, de la New York Times până la Washington Post, trecând prin USA Today sau pe la canalul ABC. Dar severitatea pe care o manifestă faţă de ceilalţi nu este decât reflexia exigenţei pe care o manifestă faţă de sine însuşi. Ea rezultă şi dintr-o viziune profund umanistă în ceea ce priveşte rolul pe care l-ar putea avea Statele Unite în lume: „Oare ne-ar mai ataca oamenii dacă ne-am preocupa puţin mai mult de soarta planetei? Câţi ar renunţa la terorism, dacă ne-am modifica politica privind afacerile externe legate de Orientul Apropiat? Câţi ne-ar mai urî dacă ne-am comporta onorabil?”
Cu aceste utopii în minte, James Bamford îşi desfăşoară furios rechizitoriul împotriva manipulărilor mediatice, comise în perioada cuprinsă între 11 septembrie şi începutul războiului din Irak:

James Bamford: Televiziunea şi presa scrisă au fost una mai lamentabilă decât cealaltă. Cei câţiva jurnalişti care încercau să-şi facă meseria corect înotau contra curentului, într-un mediu bolnav, care înghiţea, fără să protesteze, minciunile belicoase ale administraţiei. Când Walter Pincus analiza cu minuţiozitate propaganda oficială, articolele sale apăreau la pagina 17 în Washington Post, în timp ce, în paralel, informaţiile fără valoare ale lui Judith Miller ajungeau pe prima pagină a ziarului New York Times. Redacţiile acestor două cotidiene subscriau la toate poveştile preşedinţiei. Ai fi zis că principala lor preocupare era să urce cât mai mulţi jurnalişti în acelaşi avion şi să îi trimită în mijlocul deşertului. Mai bine îi trimiteau să ia interviuri celor care ştiau de ce intram în război. Cert este faptul că era mai comod să arate cu degetul dunele de nisip, decât să îi scoată în faţă pe Richard Perle, Paul Wolfowitz sau pe Donald Rumsfeld… (Richard Perle, care se afla la conducerea Défense Policy Board – un birou al Ministerului de Apărare, compus din înalţi foşti funcţionari, din ofiţeri în rezervă şi intelectuali neo-conservatori – este considerat unul dintre principalii instigatori ai politicii americane în Irak.) Publicând articolele lui Walter Pincus pe prima pagină, redactorul şef al ziarului l-ar fi încurajat pe acesta, alături de alţi colegi de-ai lui, să meargă să scotocească mai adânc. Mesajul pe care vroia să-l transmită era clar: „Vreţi să vi se publice şi vouă articolele? Nu criticaţi administraţia. Cereţi-i mai degrabă generalului Trucmuche să vă descrie ororile care ne aşteaptă dacă Irakul bombardează Statele Unite.”

Manipularea politică a mass-mediei

Iată ce ne-a oferit presa. Redactorii şefi luau deciziile asupra politicii editoriale şi reporterii se supuneau sensului de mers impus. Mereu a fost aşa şi nu era niciun motiv ca acest lucru să se schimbe. Reprezentanţii nu îşi doreau decât un lucru, şi anume, îmbarcarea reporterilor lor la bordul celei mai mici unităţi blindate şi, „cu atât mai rău dacă toţi adunau aceleaşi informaţii”. Ted Koppel, de la ABC, ascuns într-un tanc de asalt în Irak, ar fi făcut mai bine să rămână la Washington pentru a-l interoga pe Wolfowitz. Avea credibilitatea şi autoritatea necesare pentru a pune întrebările adecvate acestor domni.

Mă ocup de multă vreme de lumea serviciilor secrete şi am interogat multă lume în perioada care a precedat războiul. Dar niciodată n-am avut impresia că Irakul ar reprezenta o ameninţare. Toate persoanele cu care am vorbit despre asta îmi spuneau: „Nu avem decât foarte puţine informaţii, potrivit cărora Saddam Hussein ar deţine arme nucleare. Iar puţinele informaţii de care dispunem nu sunt credibile.”

Pentru a exista un pericol real pentru Statele Unite, sunt necesare două lucruri: pe de o parte, o bombă plină cu microbi, produse chimice sau material nuclear exploziv şi, pe de altă parte, un vector. Dacă bombele sunt uneori greu de detectat, vectorii sunt uşor de reperat. O rachetă cu trei etaje, capabilă să ajungă singură în Statele Unite, va fi văzută din satelit încă din momentul în care va începe construcţia ei. Şi, cum e nevoie de timp pentru testarea ei, Statele Unite vor avea la dispoziţie mai mulţi ani pentru a rezolva problema. În ceea ce priveşte Irakul, nu exista, deci, niciun pericol iminent. Inspectorii ONU spionau pentru noi, având permisiunea de a merge oriunde doreau. Dacă CIA avea cea mai mică îndoială cu privire la un loc sau altul, inspectorii puteau merge acolo pentru a verifica. Ar fi fost o situaţie unică în Istorie: o ţară ţintă, unde existau mai multe „cârtiţe” decât oriunde în lume. Saddam Hussein nu îi împiedica să-i viziteze palatele, nici să circule liber, după cum pofteau. Nimic nu era mai ilogic decât să-i dea afară pe aceşti spioni şi să trimită soldaţi în locul lor. Să spunem că preşedintele irakian a avut cu adevărat intenţia să ne atace: în acest caz, nu era în interesul nostru să avem armele necesare acolo, pentru ziua în care el avea să decidă să lanseze rachetele? Nu era mai bine pentru noi ca spionii noştri să fi rămas la post cât mai mult timp posibil? În plus, spionii fiind plătiţi de ONU, bugetul american nu cheltuia nimic cu ei. Acum, însă, trebuie să plătim patru miliarde şi jumătate pe lună…

Am publicat trei editoriale în USA Today, în august, septembrie şi în octombrie 2002, pentru a avertiza despre această curată nebunie. Funcţionarii de la Ministerul Industriei, cu care am vorbit, mi-au confirmat că povestea centrifugelor era absurdă, că tuburile descoperite, despre care se pretindea că erau folosite la construirea unei bombe A, nu aveau nimic de-a face cu cele folosite pentru focoasele nucleare sau chimice.

Din moment ce lucram pentru presa cotidiană, îmi spuneam că un jurnalist trebuie să intre în opoziţie faţă de ceea ce i se spune. Dacă guvernarea spune „alb”, trebuie cercetat dacă nu cumva este şi puţin negru undeva dedesubt. Ziare ca New York Times se puneau la adăpost, încercând să găsească şi mai mult alb, pentru a face pe placul administraţiei. S-ar fi putut spune că administraţia era dirijorul, iar ziariştii violoniştii, căci cântau numai după cum li se spunea. Administraţia a dat lovitura de început, pretinzând că irakienii urmau să ne atace, iar Congresul a mers pe mâna ei. Mijloacele de informare în masă ar fi trebuit să tragă atunci toate semnalele de alarmă, însă în loc să facă aceasta, ele au apăsat pe acceleraţie.

Kristina Bojersson: Unii jurnalişti mi-au spus că era de datoria lor să sprijine declaraţiile oficiale. Au scos în evidenţă, de asemenea, faptul că nu există nicio dovadă că armele de distrugere în masă ar exista.

James Bamford: Este adevărat că trebuie să cităm declaraţiile autorităţilor publice, dar munca noastră nu se opreşte aici. Mai ales atunci când declaraţiile lor sunt cusute cu aţă albă. Povestea Nigeriei nu avea nici cap, nici coadă. Mai exact, la 28 ianuarie 2003, în discursul său privind starea naţiunii, preşedintele Bush declara: „Guvernul britanic a aflat că Saddam Hussein a căutat de curând să cumpere cantităţi importante de uraniu din Africa”, adică din Nigeria. Mulţi ştiau asta, inclusiv directorul CIA din acea vreme, George Tenet. Dacă ziariştii s-ar fi ostenit măcar să îi ia un interviu, ar fi înţeles rapid absurditatea situaţiei. Şi cu toate acestea, un element cheie a făcut să se clatine o parte din opinia administraţiei. După ce Bush înşirase povestea, timp de două luni nimeni nu a scos o vorbă, de parcă aceasta ar fi fost literă de lege. A fost nevoie ca directorul Agenţiei Naţionale pentru Energie Atomică (AIEA), Mohammed El Baradei, să declare la ONU că nu exista nicio dovadă referitoare la această poveste, pentru ca anumiţi ziarişti să înceapă să îşi pună întrebări. Totuşi, El Baradei, ca şi ei, nu mai avea acces la informaţiile secrete privind securitatea la Washington. El se adresa unor oameni cărora presa putea să le adreseze întrebări şi singură. Aş putea să vă citez câteva exemple de acest gen.

Un ziarist care se ambiţionează să se ocupe de chestiunile de securitate naţională trebuie mai întâi să găsească surse de încredere printre cei din serviciile secrete. Doar să se prezinte atunci când este chemat şi să adune comunicatele de presă nu este suficient. Richard Nixon şi-ar fi terminat fără nicio grijă mandatul, dacă Bob Woodward şi Carl Bernstein s-ar fi mulţumit doar să consulte Biroul de Presă al Casei Albe. La CIA, baza îi prevenise pe mahări că povestea Nigeriei era plină de absurdităţi. Era suficient să faci să vorbească persoanele care trebuie… Dar cine să vrea să depună acest efort?

Minciuni inventate la nivel înalt

Citiţi raportul comisiei senatoriale privind serviciile secrete, datat iulie 2004. Acolo scrie negru pe alb că CIA „a exagerat şi a deformat” informaţiile privind existenţa armelor de distrugere în masă. Comisia spunea că îşi fundamentează concluziile pe raportul efectuat de National Intelligence Estimate (NIE). Rapoartele NIE sunt produse ale National Intelligence Council (NIC), un grup alcătuit din analişti şi experţi în servicii secrete şi „reprezintă autoritatea la cel mai înalt nivel în probleme de securitate naţională”, conform site-ul de internet al Comunităţii SUA, privind serviciile secrete. Aceste rapoarte au drept scop detectarea pericolelor care ar putea reprezenta o ameninţare pentru securitatea naţională. În anumite cazuri, aceste rapoarte pot de asemenea să ajute la clarificarea şi departajarea diferenţelor de opinie dintre principalii reprezentanţi ai serviciilor secrete ale SUA. Rapoartele NIE sunt realizate pentru preşedinte, vicepreşedinte şi principalii şefi ai administraţiei.
Aceste rapoarte NIE nu ţinuseră deloc cont de rapoartele redactate de analiştii CIA şi afirmau exact contrariul, şi anume că Saddam Hussein era mai interesat de palatele sale luxoase decât de arme de distrugere în masă, că nu-şi declara nicio animozitate anume faţă de Statele Unite şi că nu lansase nicio ameninţare.

Întotdeauna am respectat CIA, mai ales pentru personalul său de bază. Oamenii care lucrează acolo nu au decât un singur obiectiv: să facă analize de calitate, oricare ar fi subiectul de studiat. Nu sunt interesaţi de politică şi supravieţuiesc majorităţii guvernelor care se află la putere. Acesta este, de altfel, motivul pentru care Preşedintele Truman (1945-1953) a creat acest organism: vroia o agenţie de informaţii centralizată, care să fie protejată de rivalităţile politice. Nu este o întâmplare faptul că administraţia Bush le reproşa angajaţilor CIA că îi furnizau informaţii ce nu se potriveau cu tabloul pe care el făcea eforturi să îl prezinte.

Am să vă dau un exemplu de minciuni inventate la nivel înalt, pentru o cauză bună. Vicepreşedintele Cheney a vorbit des despre o întâlnire la Praga, între Mohammad Atta, piratul aerului din 11 septembrie şi un reprezentant al lui Saddam Hussein. El vroia cu orice preţ să facă legătura între Irak şi atentatele asupra Turnurilor Gemene. CIA şi FBI ajunseseră amândouă la concluzia că nu exista nici cea mai mică dovadă că această întâlnire avusese vreodată loc. CIA şi FBI nu vor convoca niciodată o conferinţă de presă pentru a declara că vicepreşedintele este un mincinos notoriu! În cel mai fericit caz, acestea ar putea doar să ofere câteva indicii, dar cam atât.

Pe scurt, administraţia vroia să lase să se creadă că Irakul reprezenta un mare pericol, că Saddam Hussein avea legături cu Al-Qaida şi că era pe punctul să ne atace. Ori, nu asta era ceea ce raporta CIA, ci exact contrariul!
Printre principalele personalităţi care se înverşunau să propage aceste minciuni se afla şi Ministrul Apărării, Donald Rumsfeld şi acoliţii săi: Douglas Feith, subsecretar în Ministerul Apărării în acea perioadă, însărcinat cu chestiuni politice şi Paul Wolfowitz, vice-ministru al Apărării pe atunci. Pentru a contracara informaţiile CIA, aceştia şi-au infiltrat oameni de-ai lor în Grupul de evaluare a politicii antiteroriste, alcătuit dintr-o mână de fideli ai lui David Wurmser, consilierul lui Dick Cheney pentru Orientul Apropiat. Wurmser este un neo-conservator de cea mai aleasă teapă, asociat de lungă durată al lui Douglas Feith.
Toţi aceşti oameni militau în favoarea unui război în Orientul Apropiat, încă de pe la mijlocul anilor 1990. Visul lor era ca SUA să dea lovitura în Irak. Grupul de politică antiteroristă recupera cu grijă informaţiile pe care CIA le considera puţin credibile sau eronate, precum raportul fals cu privire la Nigeria, după ce administraţia divulga aceste informaţii, fapt care le conferea un fel veridicitate. Partea cea mai periculoasă din toată această poveste este clasificarea partidară a informaţiilor, într-un scop politic precis.

Arhitecţii războiului din Irak

Kristina Bojersson: De ce Wurmser şi Feith vroiau să atace Irakul?

James Bamford: Este una din componentele ideologiei neo-conservatoare. Şi-au fixat drept obiectiv să refacă harta Orientului Apropiat. Israelul îi are la inimă într-un mod aparte. În 1996, Feith, Wurmser şi fostul director al Defense Policy Board, Richard Perle (foto mai sus) – toţi trei arhitecţi ai războiului din Irak – făceau parte dintr-un grup mic, care a redactat un document intitulat „Ruptura netă: o nouă strategie pentru securizarea regatului”. Era vorba de un program de politică externă pentru Israel. Richard Perle i l-a trimis lui Benjamin Netanyahou, care tocmai fusese ales prim-ministru. În „Ruptura netă”, ei recomandau ca Israelul să invadeze Irakul, să îl alunge pe Saddam Hussein, să instaleze o paiaţă în locul său, apoi să continue cu Siria, Iranul şi toate celelalte ţări considerate o ameninţare.

Planul avea în spate o susţinere de neclintit din partea Statelor Unite. Acesta propunea chiar un pretext de aur: eliminarea infrastructurii siriene de contrafacere şi de trafic de droguri în Liban. Dar cum nu mai erau la putere, nimeni nu le-a acordat atenţie. Doi ani mai târziu, în 1998, 18 dintre neo-conservatorii cei mai la vedere, inclusiv Wolfowitz, Perle şi Rumsfeld, i-au adresat o scrisoare lui Bill Clinton în care îi explicau că refuzând să atace Irakul, compromitea securitatea Statelor Unite.

Dar iată că în ianuarie 2001, se trecea în sfârşit la treabă. După ce George Bush este ales preşedinte, Wurmser redactează un articol prin care recomandă Statelor Unite şi Israelului să declanşeze un război în Orientul Apropiat şi să atace Bagdadul, Damascul şi Teheranul. În acest text, scris pentru American Enterprise Institute, un grup de presiune neo-conservator, putem citi o idee forţă aplicată cu succes: „crizele prezintă oportunităţi”…
Pe acest fond apar evenimentele de la 11 septembrie. Feith îl cheamă pe Wurmser şi îl pune în fruntea micii sale celule însărcinate cu trierea informaţiilor secrete care le parveneau despre Irak, pentru a promova războiul. Chiar în după-amiaza zilei de 11 septembrie 2001, în timp ce Pentagonul era încă în flăcări, acolo unde se afla, Rumsfeld le explică colaboratorilor săi că responsabilul pentru atentate este cel mai probabil Osama Ben Laden, conform informaţiilor primite de la CIA şi de la NSA (Agenţia Naţională pentru Securitate). Dar el le cere „informaţii mai bune rapid; evaluate aşa de bine încât să îl poată ataca şi pe Saddam Hussein. Nu numai pe Osama Ben Laden” (Declaraţie citată la 4 septembrie 2002 de David Martin, specialist al CBS în materie de securitate naţională şi culeasă „din gura unui asistent” care se afla lângă Donald Rumsfeld în Centrul Naţional al Comandamentului Militar la 11 septembrie 2001).

În timpul primei întâlniri de la Camp David, după 11 septembrie, toată lumea vorbeşte despre Afganistan şi despre Ben Laden. Wolfowitz vorbeşte despre Irak. Puţin câte puţin, administraţia promovează o mentalitate „patriotică”, afirmând că nu mai avem dreptul să o criticăm. Câştigă astfel o marjă de manevră care îi permite să lase situaţia să putrezească. Conform unei declaraţii recente a directorului CIA, Peter Goss, războiul nostru din Irak este pe punctul de a crea mai mult terorism decât a existat vreodată. Tocmai de aceea este cu adevărat ridicol să afirmăm că patriotismul constă în urmarea oarbă a unor lideri şi nu în afirmarea adevărului. Membrii administraţiei Bush mint de îngheaţă apele.

Au fost realizate multe reportaje pe această temă. De fiecare dată când Cheney deschidea gura pentru a vorbi despre falsa întâlnire de la Praga, ziarele publicau articole dezminţind faptul că ea ar fi avut loc, citând surse din interiorul CIA sau al FBI. Dar credeţi sincer că americanul de rând va sta să descifreze cel de-al patrulea paragraf al unui articol din Washington Post? Nu reţinem mai degrabă titlurile mari privind discursul lui Cheney în faţa naţiunii americane?

Kristina Bojersson: Atâta timp cât conducătorii noştri vor fi singurii care vor avea acces direct şi permanent la principalele mijloace de informare în masă, mai ales la cele care participă masiv la construirea conştiinţei colective, vor putea continua să ascundă adevărul prin retuşări şi minciuni de fiecare dată când vor dori acest lucru.

James Bamford: Exact. Ei ocupă primul rând şi ne servesc tot ce poftesc.

Rolul directorul CIA, George Tenet, în declanşarea războiului din Irak

Kristina Bojersson: În penultima carte publicată explicaţi cum a fost creată o birocraţie a cărei activitate constă în răspândirea şi perpetuarea mesajelor administraţiei.

James Bamford: E o muncă în lanţ. Era vorba de a contracara acţiunile CIA, până în octombrie 2002, înainte ca directorul CIA, George Tenet, să cedeze. Până în octombrie 2002, a ţinut piept Casei Albe în chestiunea privind Nigeria. „Preşedintele nu poate vorbi despre Nigeria în discursul său din Cincinnati, nici în primul său discurs privind Irakul, pentru că informaţiile nu sunt de încredere”, repeta el. Acesta a intervenit personal pentru ca Consiliul Naţional de Securitate (NSC) să retragă această minciună din discursul preşedintelui. A trebuit să se lupte pentru asta şi dacă îl cunoaşteţi măcar puţin, ştiţi că detestă certurile interne. Ceea ce îi place este să meargă în fiecare dimineaţă la Casa Albă, pentru a primi o palmă pe umăr şi a arăta că are spirit de echipă… De această dată, Tenet s-a opus şi cel care a avut de suportat consecinţele a fost el însuşi. Aluzia la Nigeria a dispărut efectiv din discursul de la Cincinnati. Dar după asta s-a terminat: nu a mai aruncat niciodată mănuşa. A devenit unul din tovarăşii din cadrul bandei, după cum s-a putut constata din discursul referitor la starea naţiunii.

Imaginaţi-vă scena: suntem în pragul unui război care are la bază informaţii recoltate de serviciile secrete, discursul privind starea naţiunii este în curs de redactare şi directorul CIA nu se osteneşte nici măcar să îl citească înainte! Nu ridică nicio obiecţie, nici măcar atunci când povestea Nigeriei revine în prim-plan.

După câştigarea primei bătălii în octombrie, Tenet (foto), care vedea foarte clar că roţile s-au pus în mişcare, s-a aflat înaintea următoarei alternative: fie prindea trenul din mers, fie îşi făcea din nou curaj pentru a ridica noi obiecţii. În ultima ipoteză, ar fi putut să se facă invitat în emisiunea „Meet the Press” şi să declare: „Ştiţi, am încercat să le spun că nu cred, că analiştii noştri nu  acordă nicio  importanţă aiurelilor lor…” Eu sunt de părere că el, mai mult decât oricine altcineva, ar fi putut modifica cursul evenimentelor. Tenet ocupa o poziţie unică în cadrul administraţiei. El conducea singura instituţie care era cu adevărat la curent cu totul, dar a preferat să dea dovadă mai degrabă de docilitate decât să le spună adevărul concetăţenilor săi. Prin urmare, dacă vrem să ştim cui datorăm faptul că luăm parte la război din cauza indiciilor greşite, aş spune că Tenet poartă o mare parte din responsabilitate. Atunci când a demisionat şi-a primit recompensa: medalia Libertăţii şi un contract de cinci milioane de dolari pentru o carte. După asta, nu a mai adresat niciun cuvânt mijloacelor de informare în masă, nu a mai scos un cuvânt în public, când ne este dator cu explicaţii serioase. Niciodată nu dezvăluie nimic, nici măcar atunci când este plătit cu sume cuprinse între douăzeci şi cincizeci de mii de dolari pentru o conferinţă. De altfel, atunci când susţine una, este foarte atent să nu fie prezent niciun jurnalist. După câte ştiu eu, George Tenet este singurul conferenţiar din lume în al cărui contract este stipulat faptul că presa nu este autorizată să îi asculte discursurile….

Kristina Bojersson: Oare publicul nu este îndreptăţit să ceară adevărul? Un înalt responsabil precum directorul CIA nu trebuie să dea socoteală când trece cu vederea o minciună atât de mare? Mai ales atunci când această minciună permite altor oficiali să cheltuiască banii publici cu miliardele şi să-şi trimită concetăţenii la moarte într-un război pornit din pretexte false?

James Bamford: Trebuie să credem că nu. Singurii care pot să îi ceară socoteală sunt aleşii noştri. Ori, de fiecare dată când Congresul l-a convocat, de la începerea războiului, aceasta s-a petrecut în faţa unei comisii speciale şi mereu cu uşile închise. Dacă vrem să ştim ce are de zis, trebuie să fie plătit pentru a veni să ţină un discurs sau să întindem treizeci de dolari pentru a-i cumpăra cartea atunci când va ieşi. Pe scurt, Tenet îşi umple buzunarele în loc să se scuze public pentru idioţeniile sale. Ar fi greu de atins un nivel mai decăzut decât acesta.

Minciunile afirmate public de Colin Powell au trasat cursul evenimentelor

Kristina Bojersson: Nu credeţi oare că secretarul de stat Colin Powell este mai mult sau mai puţin în aceeaşi situaţie? În februarie 2001, prin urmare înainte de 11 septembrie, acesta  declara: „Saddam Hussein nu a dezvoltat forţe semnificative în domeniul armelor de distrugere în masă.”

James Bamford: Foarte corect. A făcut această remarcă încă de la intrarea în funcţie. Tot repeta: „Este încolţit, nu avem de ce să ne îngrijorăm.” Ocupam jumătate din Irak, în acea perioadă. Survolam zilnic ţara, care era şi sub embargo. Singura diferenţă între Powell şi Tenet este faptul că primul avea informaţii de la al doilea. Tenet l-a asigurat pe Bush că CIA deţinea dovezi „de beton” că existau arme de distrugere în masă în Irak. Mi-e puţin milă de Powell pentru faptul că depindea de Tenet. Acesta din urmă ar fi putut să impună cursul evenimentelor.

Kristina Bojersson: Cu siguranţă, dar Tenet jurase mai înainte de toate pe tot ce avea mai scump că nu exista nimic acolo. Când a afirmat ulterior că deţinea dovezi „de beton”, nu credeţi că secretarul de stat, care nu s-a născut ieri, ar fi putut să meargă să vadă cum stau lucrurile mai îndeaproape?

James Bamford: Sunt de acord 100%. Dacă şi-ar fi dat demisia pentru a-şi marca dezacordul, Powell ar fi fost un erou în prezent. Momentul ideal pentru a-şi prezenta demisia era chiar după pledoaria sa de la ONU. Nu a zis nimic adevărat în timpul prezentării sale în faţa Consiliului de securitate. Am vorbit cu câţiva dintre apropiaţii săi. Powell ştia că ceea ce expunea era o minciună în mare parte. Înainte de alocuţiunea sa de la Consiliul de securitate, neo-conservatorii din cabinetul Cheney îi aduseseră textul pe care trebuia să îl citească, şi care conţinea aluzii la reuniunea de la Praga. Era prea mult, chiar şi pentru Powell, şi a refuzat. A scos toate referinţele la pretinsele legături dintre Saddam Hussein şi Al-Qaida, în afara unei aluzii la iordanianul Abou Moussad Al-Zarkaoui, considerat ca fiind principala verigă de legătură între Al-Qaida în Irak, unde grupul său a comis numeroase atentate, răpiri şi asasinate. În schimb, a înghiţit povestea cu laboratoarele mobile de arme biologice. În decursul prezentării sale în faţa Consiliului de securitate al ONU, din 5 februarie 2003, Colin Powell a declarat: „Avem descrieri de primă mână despre uzinele de armament construite pe roţi şi pe şine pentru a evita ca acestea să fie detectate de inspectori. Acestea sunt capabile să producă în câteva luni o cantitate de otrăvuri biologice, egală cu cantitatea totală pe care Irakul pretinde că a produs-o în timpul anilor care au precedat războiul din Golf.” Tenet i-a suflat mare parte din ce a zis în acea zi. Din acest motiv a cerut ca acesta din urmă să stea chiar pe scaunul din spatele lui în timpul Consiliului de securitate al ONU. Vroia să se înţeleagă bine faptul că are informaţiile de la el.

Kristina Bojersson: Insinuaţi că Tenet l-a indus intenţionat în eroare pe Powell în ceea ce priveşte problema laboratoarelor mobile de arme biologice?

James Bamford: Nu. Ceea ce vreau să spun este că Tenet devenise valetul administraţiei, o marionetă care înghiţea toate fabulele acesteia.

Kristina Bojersson: Cine a pregătit proiecţiile pe care le-a folosit Powell?

James Bamford: Trei grupuri cu care a colaborat pentru a-l ajuta să-şi pregătească alocuţiunea: CIA, cabinetul Cheney şi Casa Albă. Era în interesul lor să o facă cât mai spectaculoasă. Mare parte din informaţii au fost furnizate de cabinetul Cheney. Şeful cabinetului său din acea vreme, Lewis „Scooter” Libby, este cel care a scris discursul. Libby este un personaj cheie, el este cel care făcea să circule informaţiile între mica celulă a lui Wurmser, Pentagon şi cabinetul şefului său. Libby şi Wurmser au jucat un rol crucial pentru că discursurile pe care le ţinea Cheney erau înţesate de absurdităţi furnizate de aceşti doi acoliţi.
Libby este avocat şi face parte dintotdeauna din gruparea neo-conservatoare de extremă dreaptă. Dacă Karl Rove era creierul lui Bush, Libby era cel al lui Cheney. Le-am luat interviuri unor apropiaţi ai lui Colin Powell. Aceştia mormăiau că acesta din urmă intrase într-o mare încurcătură şi arunca responsabilitatea pe umerii lui Scooter Libby şi a altora, care îi vânduseră aceste informaţii importante. Sincer, nu prea îmi pare rău pentru Powell, căci nu a ţinut cont de un număr destul de mare de semnale de alarmă care au apărut în această perioadă. A mai încetinit puţin doar atunci când a refuzat să menţioneze anumite elemente în discursul său, dar a păstrat altele care erau, de asemenea, absurdităţi. Îl compătimesc puţin căci a mers să vorbească cu cei de la CIA, a încercat să se limiteze la informaţiile pentru care avea dovezi, dar Tenet dăduse la o parte orice prudenţă.

Kristina Bojersson: Mi se pare ciudat faptul ca o persoană care este general…

James Bamford: Nu numai general, dar şi fost şef de stat major interimar…

Kristina Bojersson: …ca o astfel de persoană să meargă la Naţiunile Unite şi să ţină un discurs fără măcar să verifice că tot ce spune are o bază solidă! Nu are niciun sens.

James Bamford: Sunt de acord. Nu ştiu ce avea Powell în cap în acea zi şi ce ar fi putut să gândească în acel moment, dar fi trebuit să reacţioneze în consecinţă. Totuşi, la ONU a scos la înaintare artileria grea! De exemplu, atunci când a citat interceptările NSA. I-am luat interviu directorului acestei agenţii, locotenentul-general Michael Hayden, care a fost de atunci numit în funcţia de director adjunct al CIA. Mi-a explicat că aceste faimoase interceptări erau cel puţin ambigue. Însă Powell nu a lăsat să planeze nicio îndoială. După discursul său, era normal ca ziarele să titreze numai faptul că interceptările NSA demonstrau că ceva era în neregulă, din moment ce erau foarte îndoielnice.
Exemplul cel mai frapant este camionul care era folosit drept aşa-zis laborator pentru arme biologice. Powell a arătat o grămadă de grafice. El a citat cele trei sau patru surse pe care le avea din documentaţia privind camioanele, dar niciuna nu era credibilă, toate s-au dovedit a fi nişte piste false. Unul dintre informatori era un mitoman cunoscut de mult timp de CIA. Plecând de aici, singura atitudine onorabilă pentru secretarul de Stat ar fi fost să demisioneze, dat fiind faptul că tocmai începuse să profereze în faţa lumii o minciună, care urma să permită Statelor Unite să declanşeze un război şi să încerce să convingă restul lumii să le urmeze în această aventură.

Responsabilitatea mass-mediei

Kristina Bojersson: Cum evaluaţi responsabilitatea presei în această manipulare? Fără să vreau să o exonerez, trebuie să recunoaştem că era scufundată într-o incredibilă fervoare patriotică: Casa Albă îşi crease Grupul său de evaluare a politicii antiteroriste, plus un Birou special pentru planificare, plus altă celulă pentru Irak… Cum ar fi putut presa să treacă de acest zid atât de redutabil şi să descopere faptele înaintea declanşării războiului?

James Bamford: După părerea mea, ar fi trebuit ca direcţia diverselor organe de presă să fie recompensarea copoilor care încercau să descopere informaţii care ar fi putut să dezmintă cele spuse de administraţie. Să o luăm de exemplu pe Judy Miller: ea a scris reportaje fondate pe interviuri cu transfugi. Cunosc comunitatea informaţiilor de un sfert de secol. Niciodată sau aproape niciodată nu m-am bazat pe spusele transfugilor. În timpul războiului rece, emigranţii ruşi ar fi spus orice pentru a intra în Statele Unite. Ei lăsau să se înţeleagă că ştiu mult mai multe despre asta decât ştiau în realitate, pentru că depindeau de CIA sau de organismele pe lângă care căutau ajutor. Dacă ajungeau să spună: „Uniunea sovietică nu are decât părţi proaste”, ce ar fi putut aştepta în schimb de la CIA  sau de la celelalte agenţii? S-a întâmplat acelaşi lucru şi cu emigranţii irakieni. Ei spuneau ce vroiam noi să auzim: „Da, ştiu că Saddam produce arme chimice.” Din acest motiv, în general, comunitatea informaţiilor nu dă un ban pe poveştile transfugilor.

Kristina Bojersson: Ce s-a petrecut cu Judy Miller?

James Bamford: Ea i-a crezut. În primul rând, sursele ei au fost nişte indivizi pe care ar fi fost mai bine să îi intervieveze atent în prealabil, ca James Woolsey, fostul director al CIA. Woolsey este un partizan înverşunat al războiului. El este unul dintre primii care a militat în favoarea războiului din Irak. Am putea oare să îl considerăm ca o sursă de încredere? Şi în plus, ea ar fi trebui să îi menţioneze numele. Nu avea de-a face cu un oarecare analist care lucrează în umbră, ci cu fostul director al CIA!

Citiţi continuarea articolului aici

Citiţi şi:
40 de argumente care arată că autorităţile SUA ştiau despre atacurile  teroriste din 11 septembrie, dar nu au făcut nimic să le oprească
Masoneria şi lumea în care trăim

yogaesoteric
21 iulie 2009