Minciunile sfruntate însă profitabile ale ştiinţei: Moartea cerebrală şi frauda donării de organe (III)

Citiţi aici a doua parte a acestui articol

În „moarte cerebrală”  – dar cât de mort?

„Ca fiinţă unică şi irepetabilă, omul nu este reprezentat doar prin creierul său, ci şi prin trupul său, care trăieşte încă în proporţie de 97% după intrarea în «moarte cerebrală».” Prof. dr. med. Linus Geisler

Când este vorba de moartea unui om, ar trebui mai întâi să răspundem la întrebarea: ce este omul? Fiindcă deja de aici începe controversa, susţine autorul Rainer Beckmann. Printre suporterii ipotezei morţii cerebrale se află mulţi susţinători ai unei imagini biologic-materialiste despre om, care reduce existenţa umană la fenomenele măsurabile „ştiinţific” şi „explică” gândirea sau conştiinţa umană cu ajutorul proceselor biochimice, respectiv electrice, la nivelul creierului. Mda, din această perspectivă încheierea activităţii cerebrale ar putea însemna moartea omului. Dar oare aşa să stea lucrurile în realitate?

Definiţia „morţii cerebrale” este foarte controversată între neurologi: oare „linia zero”  în EEG dovedeşte cu adevărat încheierea oricărei activităţi electrice în creierul mare? Atunci de ce mai poate fi dovedit un rest de activitate când se face un EEG nazofaringian (se introduce un electrod prin nas până în apropiere de membrana creierului unde este situat simţul mirosului)? Şi ce semnifică faptul că şi creierul unui „mort cerebral” poate continua să producă hormoni?

À propos de ceea ce ne defineşte mai mult ca oameni, vă invit să vă gandiţi la un paradox: când încetează activitatea creierului, inima poate continua să bată. Când încetează activitatea inimii, în mai puţin de câteva minute încetează şi orice activitate a creierului!

Asociaţia germană Initiative KAO (Informare critică despre donarea de organe) a formulat următoarele idei cu privire la procedura dubioasă a declarării morţii cerebrale:

• Pierderea completă a funcţiilor cerebrale – „moartea cerebrală” – nu se poate constata cu certitudine. Viaţa şi moartea nu pot coexista într-un om. Poate un om să fie „mort” şi în acelaşi timp să aibă organe vitale de donat??

• „Moartea cerebrală” este o definiţie strict legală şi fără baze ştiinţifice, creată doar pentru a putea extrage oamenilor organe vitale fără pedeapsa legii.

• Oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” trebuie hrăniţi, îngrijiţi, supravegheaţi şi testaţi pentru compatibilitatea cu primitorii de organe. La nevoie sunt resuscitaţi.

• În perspectiva extragerii de organe, oamenii aflaţi conform definiţiei în moarte cerebrală primesc intravenos medicamente pentru îmbunătăţirea circulaţiei şi a activităţii inimii, precum şi antibiotice sau heparină (care poate duce la hemoragii cerebrale!). Ei sunt „condiţionaţi”, adică ţinuţi în viaţă prin toate mijloacele, deoarece e vorba de prelevarea de organe vitale.

• Oamenii definiţi ca fiind în „moarte cerebrală” sunt calzi, iar digestia, metabolismul şi respiraţia celulară funcţionează. De obicei sunt subfebrili, dar ocazional pot dezvolta şi febră. Tensiunea nu este constantă, ci creşte mai ales în timpul prelevării organelor.

• La oamenii aflaţi în „moarte cerebrală” au loc în continuare hematopoeza, diviziunea celulară şi chiar vindecarea rănilor.

• Sistemul renal este intact, se filtrează în continuare sângele, iar urina se formează şi se elimină. Sunt produşi în continuare hormoni, chiar şi cei produşi în creier, a căror prezenţă poate fi dovedită în fluxul sanguin.

• În „moartea cerebrală” sunt detectabile 17 reflexe la bărbati şi 14 reflexe la femei. Bărbaţii aflaţi în „moarte cerebrală” pot avea încă erecţii.

• Cei aflati în moarte cerebrală pot reacţiona la stimuli externi. De asemenea, uneori apar mişcări ale membrelor superioare şi inferioare.

• Conform Ministerului Sănătăţii din România, «protocolul de menţinere a potenţialului donator are ca deziderat: menţinerea în parametri optimi a funcţiilor organelor ce urmează a fi transplantate, implicit a cordului, în acest scop fiind necesară menţinerea homeostaziei generale.»

• Cel mai impresionant este faptul că femeile aflate în „moarte cerebrală” în unele cazuri pot aduce pe lume un copil sănătos. Cea mai lungă perioadă de sarcină cunoscută până acum a unei femei aflate în moarte cerebrală a durat 107 zile; ea a dat naştere prin cezariană unui băieţel, care ulterior s-a dezvoltat normal.

Poate că unii dintre voi nu vor dori să creadă realitatea sinistră pe care v-o prezint eu aici despre recoltarea de organe şi vor spune: „Ei, ce mă mai interesează ce se petrece cu mine, dacă sunt mort şi nu mai simt nimic!”. Dar sunteţi siguri că nu veţi mai simţi nimic? Chiar când se face EEG (electroencefalograma) şi aceasta arată un traseu plat în toate derivaţiile, nu avem nicio dovadă că organismul nostru nu ar mai simţi nimic sau conştiinţa noastră, spiritul nostru ar fi dispărut… Bănuim, dar nu putem fi siguri. De ce? Pentru că ştiinţa nu poate dovedi sau măsura starea de conştiinţă şi deci nu poate stabili când spiritul nostru moare sau părăseşte trupul. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu personal nu vreau ca dreptul meu la viaţă să fie anulat pe baza lipsei unor unde cerebrale.

Cât sunt de câstigaţi cei care primesc organe transplantate?

Scopul nu scuză întotdeauna mijloacele!

În primul rând, trebuie să ştiti că din cauza tulburărilor psihice şi sufleteşti grave cauzate de această constelaţie „donator-primitor”, a apărut prompt şi o ramură a psihiatriei (OTP, Organ Transplantation Psychiatry) care se ocupă de persoanele aflate pe lista de aşteptare pentru a primi organe, dar şi de persoanele care au primit deja un organ transplantat!

Pentru mulţi oameni nu este deloc simplu să trăiască cu un organ străin. Unii au o relaţie ciudată cu organul, îi dau un nume şi vorbesc cu el, alţii pur şi simplu nu-l pot accepta ca pe ceva care face parte din ei. Poate că există motive întemeiate pentru asta. Unii se luptă permanent cu remuşcările de a fi participat la moartea altor oameni. Mulţi îşi doresc să ştie al cui organ l-au primit, ziua în care ei l-au primit fiind ziua morţii altcuiva; acest lucru îi chinuie (aşa cum este şi normal, omenesc). În acelaşi timp, ei şi familiile lor sunt (trebuie să fie!) recunoscători donatorului! Există nenumărate relatări ale oamenilor care au primit organe şi a căror personalitate s-a modificat după transplantare, unii au căpătat de pildă alte gusturi în ceea ce priveşte mâncarea, alţii aveau coşmaruri permanente sau halucinaţii, alţii intrau în depresii prelungite cu dorinţa de moarte, majoritatea spuneau că nu reuşeau să integreze organul străin în corpul lor… De asemenea, cei mai mulţi oameni care au primit organe nu mai pot duce o viaţă normală după transplantare, de aceea nu rareori întâlnim oameni care au fost supuşi unor operaţii de transplant de organe de mai multe ori!

Cam pe aici vin unii cu obiecţii de genul „Păi, săracii oameni, dacă nu primesc organe noi vor muri!”  Tot ce se poate. Un lucru însă să va fie clar – din cauza transplantării un om moare întotdeauna: donatorul sau recipientul! Ştiu că sună dur, dar asta e viaţa… Mi se pare îngrozitor de manipulativ (şi e o strategie!!) să se facă afirmaţii de genul „Anual mor 14.000 de oameni din cauză că nu sunt suficiente organe de transplantat”!! Este o minciună sfruntată. Acei oameni mor din CAUZA unei boli care le distruge un organ sau uneori chiar din cauza „tratamentelor” alopate care la rândul lor distrug consecvent organele! Nimeni nu moare din cauză că nu i se transplantează un organ! Se încearcă aici aceeaşi strategie divide et impera aplicată şi la vaccinare (cu imunitatea turmei), în ideea că oamenii se vor sfâşia între ei într-o controversă eternă, fiecare cu interesele şi cu adevărul lui, iar în acest timp afacerea miliardelor câştigate din afacerea donării de organe merge mai departe, în lipsa unei dezbateri publice informate.

Nu mai vorbim că foarte mulţi recipienţi mor din cauza complicaţiilor apărute în urma transplantului – asta se uită foarte repede. Posibilele complicaţii încep cu respingerea organului de către organismul recipientului, efectele secundare ale terapiei, infecţii, sângerări, insuficienţa organului sau tumori canceroase apărute în special după „tratamentul” intensiv cu imunosupresive.

Trebuie menţionat aici şi faptul că un transplant nu înseamnă vindecare!! Când un organ nu mai funcţionează cum ar trebui, acest lucru are o cauză profundă, care de multe ori are un sens biologic. Înlocuirea organului nu va rezolva cauza, ci doar va oferi cel mult o bucăţică în plus de viaţă, în nişte condiţii calitative îndoielnice.

Un pacient care a primit un organ nou (de ex. ficat) va plăti anual pentru medicamente o sumă de cca. 150.000 de euro!

După 5 ani de la transplantare, statistica ne spune că mai funcţionează doar 71% dintre rinichi, 67% dintre pancreasuri, 70% dintre inimi, 50% dintre ficaţi şi 55% dintre plămâni. Dar ce se petrece după 5 ani şi cu restul de 39%, 73%, 30%, 50% respectiv 45% dintre pacienţi? O parte dintre aceştia sunt din nou pe listele de aşteptare pentru un al doilea organ, iar alţii au decedat. Statisticile nu oferă nicio informaţie despre ei.

Dr. J. Loibner: „În realitate, transplantarea de organe nu mai reprezintă o senzaţie în medicină şi mulţi oameni au reuşit astfel să supravieţuiască. Pe de altă parte, succesele reale în ce priveşte durata vieţii câştigate astfel şi mai ales calitatea acestei vieţi sunt prezentate public într-un mod mult prea optimist. Aşteptările faţă de fezabilitatea tehnică a vieţii sunt prea mari. Se vorbeşte de „vindecare” prin transplantare de organe, care de fapt nu este niciodată vindecare, ci doar o supravieţuire în condiţii reduse de sănătate şi în dependenţă de medicamente”.

In dubio pro vita

Un alt aspect care nu e deloc de neglijat: între anii 2000-2005, dr. Deutschmann (pe atunci directorul unei echipe de transplant) a analizat şi studiat 224 de protocoale de moarte cerebrală semnate de doctori. La 70 de cazuri (deci o treime!!), protocoalele erau greşite sau incomplete.

Medicii trebuie să raporteze posibilii donatori de organe (deci încă de aici se încalcă legea confidenţialităţii datelor medicale!!!). Raportarea se face fără înştiinţarea şi permisiunea aparţinătorilor. În 2012, în Germania au fost raportaţi de către secţiile de urgenţă 2594 de potenţiali morţi cerebrali (deci reţineţi, potenţiali, adică nici nu se diagnosticase moartea cerebrală, dar ei erau deja raportaţi!!!), la care au fost chemaţi coordonatorii de transplant („agenţii autorizaţi”  sau „contabilii morţii cerebrale” ), iar „moartea cerebrală” a putut fi diagnosticată doar la 1584 (61%), dintre care 1046 au fost transformaţi în donatori de organe (66% dintre cei cu eticheta de „moarte cerebrală” şi 40% din numărul total!).

În altă ordine de idei, se cunosc deja mii şi mii de cazuri când oameni diagnosticaţi cu moarte cerebrală şi-au revenit după ce au fost îngrijiţi corespunzător şi trăiesc în continuare, bine sănătoşi. Deci cum poate o metodă de diagnosticare să fie „sigură”  când „morţii cerebrali” se trezesc?? La fel cum şi vaccinarea ne „protejează” fiindcă asta ne spune propaganda medicală??

Şi ce efecte subtile are simpla existenţă a acestui diagnostic de „moarte cerebrală”  asupra atitudinii medicilor, asupra modului cum este privit şi îngrijit un pacient, asupra implicării cu care personalul medical ar trebui să lupte pentru supravieţuirea unui pacient?

Cine are dreptul să decidă momentul când măsurile de terapie se transformă din „centrate pe pacient” în „centrate pe primitorul de organe”?? Ce-o fi în sufletul asistentelor medicale de la terapie intensivă când se ocupă cu dăruire de un pacient, până când este exprimată suspiciunea de „moarte cerebrală”? O soră medicală relatează: „De pe o clipă pe alta se schimbă nu numai statutul «obiectiv» al pacientului din grav rănit în mort cerebral, «cadavru viu», ci se schimbă şi dispoziţiile cu privire la îngrijirea lui: în locul măsurilor care să-l ajute pe pacient, se aplică alte măsuri, menite să păstreze cu orice preţ funcţiile vitale ale organelor, în scopul prelevării acestora. Această aşa-numită «condiţionare» a donatorului îi aruncă pe asistenţii medicali într-o situaţie emoţională greu de suportat.” Oare se gândeşte cineva şi la problemele sufleteşti pe care le creează industria de transplantare personalului medical implicat?

Nimeni nu poate să spună cu certitudine dacă pacientul/muribundul nu simte această schimbare în „tratamentul” primit. Comunicarea între oameni nu are loc doar prin limbaj, ci mai ales prin sentimente, prin vibraţii şi prin energia cardiacă (prea puţin studiată!). În plus, pacientul nu arată a „mort”, sângele îi circulă, e cald, respiră şi nu se deosebeşte practic cu nimic de pacienţii care sunt îngrijiţi ca să se însănătoşească. Şi pentru aparţinătorii pacienţilor imaginea vie a celor dragi se contrazice flagrant cu orice diagnostic de moarte.

Dacă aveţi încredere atât de mare – ca şi la vaccinare – în opiniile „experţilor” şi în integritatea personalului medical (şi numai dacă aveţi nervi de oţel), vă recomand să urmăriţi prezentarea psihologului german Roberto Rotondo (care a fost ani de zile asistent medical!), unde începând cu minutul 5:00 puteti urmări pe viu cum începe testarea unui pacient în vederea diagnosticului de moarte cerebrală.

Zach Dunlop, de exemplu, este un tânăr care a avut norocul să aibă un văr care era asistent medical la terapie intensivă şi care nu s-a mulţumit cu diagnosticul de „moarte cerebrală” primit de la medicii care deja se pregăteau să recolteze organele, ci şi-a scos briceagul şi l-a zgâriat pe talpă pe Zach, astfel obţinând o reacţie care i-a dovedit că Zach era încă în viaţă!! Zach şi-a revenit şi trăieşte şi acum bine mersi. Ah, iar la interviu a povestit cum îi auzise pe medici diagnosticându-l cu moarte cerebrală!!

Aspectele etice, morale şi concepţia personală despre viaţă

În contextul donării de organe, este foarte interesantă concepţia fiecăruia dintre noi despre viaţă. Reacţia personală la acest subiect poate fi un barometru care ne arată cum gândim cu adevărat despre viaţă, despre oameni, despre noi înşine în final. Ca atare, dacă suntem de acord cu perspectiva dictată de industria transplantului, cum că viaţa noastră ar depinde exclusiv de funcţiile cerebrale, atunci într-adevăr viaţa ia sfârşit prin dispariţia funcţiilor cerebrale măsurabile tehnic – aşa-zisa moarte cerebrală. După motto-ul «scos ştecherul din priză – stins televizorul» se poate atunci utiliza restul «maşinăriei» fără remuşcări.

Mult mai dificil este să susţinem aşa ceva dacă noi considerăm trupul nostru ca un cadou, ca un templu divin, sau dacă mergem şi mai departe şi avem convingerea că există o viaţă înainte de naştere şi o viaţă după moarte, iar trupul este de fapt un instrument al sufletului, construit de suflet în mod individual în viaţa de dinainte de concepţie, cum descrie de ex. pedagogul Rudolf Steiner în prelegerile lui despre karma. În acest punct ne-am putea întreba, în funcţie de convingerile personale şi de nivelul de evoluţie spirituală la care am ajuns, oare cum trăieşte spiritul donatorului donarea de organe şi ce fel de legătură va uni destinul donatorului cu ale celor care primesc organele (ştiut fiind din statistici că aprox. 95% dintre donatori nu au luat ei înşişi decizia de a-şi dona organele!!).

Dacă punem sub semnul întrebării conceptul de moarte cerebrală, singura consecinţă logică este punerea sub semnul întrebării a întregii industrii a transplantului.

Următorul exemplu este menit să ne demonstreze cât de îndreptăţite sunt aceste semne de întrebare: Renumitul neurochirurg şi docent la Harvard dr. Eben Alexander a avut ocazia să se convingă pe propria piele că starea de conştienţă nu este neapărat legată de creier. Cu cuvintele lui: „Am pătruns în lumea conştiinţei care există dincolo de limitele creierului fizic”. Neurochirurgul s-a îmbolnăvit în 2008 şi a intrat în comă, pierzându-şi funcţiile cerebrale care controlează gândurile şi emoţiile. După 7 zile de comă, când medicii îl abandonaseră şi discutau despre debranşarea aparatelor, neurochirurgul s-a trezit brusc, şi-a revenit şi şi-a reluat viaţa normală. În cartea Proof of heaven (Dovada că Raiul există), el relatează trăirile fascinante pe care le-a avut în experienţa lui şi cum acestea i-au transformat cu totul perspectiva asupra vieţii şi morţii. Întrucât dr. Alexander este o capacitate în domeniul lui, e de sperat că şi colegii lui vor citi cartea şi mai ales să sperăm că acest consens actual despre aşa-zisa „moarte cerebrală” va fi supus unei dezbateri oficiale. Dr. Alexander a constatat din proprie experienţă că viaţa nu se sfârşeşte cu moartea clinică şi că există o stare de conştienţă care nu e legată de creier. Citiţi cartea, nu veţi regreta!

Prelevarea de organe

Pentru a putea lua o hotărâre responsabilă pro sau contra donării de organe, trebuie să cunoaştem în detaliu procedura unei prelevări de organe, nu să citim o broşură colorată şi să ne agăţăm de iluziile vândute de mafia medicală. Pe undeva e o situaţie asemănătoare cu propaganda agresivă pentru vaccinare, asezonată cu mustrările de conştiinţă care ţi se impun dacă nu vrei să-ţi injectezi copilul cu substanţe neurotoxice ca să nu periclitezi „imunitatea de turmă”. La donarea de organe se insinuează că nu eşti generos, nu eşti un bun membru al societăţii, eşti asocial etc. dacă nu semnezi pentru a fi spintecat şi ciopârţit de viu! Dar dacă e ceva bun şi nobil, de ce se manipulează, prezentând publicului larg doar o singură faţetă a problematicii??

Pauline W. Chen, chirurg care lucrează în industria transplantării şi pare convinsă de diagnosticul de moarte cerebrală (!!), îşi descrie sentimentele astfel: „În ciuda a tot ceea ce ştiu despre moartea cerebrală, tot mai am momente de nesiguranţă. De multe ori, când tai cu scalpelul pielea caldă şi moale a unui donator şi văd roşul debordant de sânge bine oxigenat, vechile îndoieli ale mamei mele se furişează în creierul meu. M-am surprins gândindu-mă la vieţile donatorilor şi le-am întrebat pe asistentele care au stat de vorbă cu familiile acestora ce impresie şi-au făcut. În timp ce dau la o parte intestinele care încă se contractă şi trec din greşeală cu mâna peste ce a mai rămas din digestia lor, nu mă pot împiedica să mă întreb oare ce au mâncat ultima oară şi dacă atunci, la acea masă, au avut vreo premoniţie despre ceea ce li se va întâmpla. În timp ce privesc ultimele picături de energie frenetică a inimilor lor cum se disipează în nefiinţă, simt un regret că eu sunt singurul martor la sosirea tăcerii eterne şi că membrii familiei s-au despărţit de cei dragi cu sunetul inimii bătând în monitor. Nu numai o dată, în timp ce recoltam organe, am avut îndoieli. Dar nu aşa cum se temea mama, din cauză că donatorii nu erau suficient de morţi; ce simţeam era regretul că trebuia să-i ţin în viaţă în acest fel.”

Medicul şi parlamentarul german Dr. Wolfgang Wodarg a făcut o cerere de a participa la o şedinţă de recoltare de organe şi a fost refuzat cu explicaţia că „scena” arată ca un câmp de bătălie şi nu poate fi suportată de niciun spectator. În timpul explantării, se ajunge la pierdere totală de sânge, în timp ce pe podea se întind prosoape şi preşuri pentru ca medicii „recoltatori” să nu stea în amestecul de apă şi sânge care se adună pe jos. Când se recoltează şi ţesuturi şi oasele mari, restul de cadavru trebuie apoi să fie mai întâi „stabilizat” pentru îmbălsămare (de ex. cu cozi de mătură), împăiat şi cusut. Ochii scoşi sunt lipiţi cu pansamente sau înlocuiţi cu ochi de sticlă.

Ştiaţi că…?

• Prelevarea de organe se face de regulă noaptea, după ce asistentele îl aduc pe „donatorul”  ventilat din sala de terapie intensivă în blocul operator. „Donatorul” este poziţionat pe masa de operaţie. Acest lucru poate provoca mişcări ale corpului „donatorului” care pot nelinişti personalul medical prezent. De asemenea, pot apărea căderi de tensiune la „donator” care să „necesite” prevenirea morţii cardiace, cu alte cuvinte resuscitarea „mortului”.
  
• Donatorul este legat de mâini şi de picioare, pentru a se evita mişcările; la un mort nu este nevoie de asemenea măsuri; de asemenea, este dezinfectat şi acoperit cu pansamente sterile.
  

• Donatorului i se administrează medicamente relaxante şi adesea cu efect anesteziant, care conţin analgezice. Mulţi anestezişti renunţă însă, la sfatul anumitor organizaţii medicale, la utilizarea anesteziilor şi analgezicelor. Problema Asociaţiei Medicilor este că aplicarea procedurilor de anestezie confirmă faptul că la persoanele aflate în „moarte cerebrală” este vorba de fapt de oamenii încă vii. Cu alte cuvinte, se ia în calcul cu bună ştiinţă probabilitatea ca „donatorii” să simtă durerea în timpul prelevării organelor.
  

• La o prelevare multiviscerală, care poate dura mai multe ore, „donatorul” branşat la aparatul de ventilaţie este „prelucrat” de diverse echipe coordonatoare de transplant, alcătuite din până la 20 de medici.
  
• În timpul prelevării de organe, medicii anestezişti sunt obligaţi să menţină funcţiile vitale ale donatorului până când ultimul organ a fost înlăturat. Dacă e nevoie, trebuie să administreze medicamente, lichide, în unele cazuri chiar sânge proaspăt sau plasmă pentru a asigura echilibrul metabolic al donatorului.
  
• Pacienţii aflaţi în „moarte cerebrală” rămân conectaţi la aparatele de ventilaţie şi la monitoare până la inducerea stopului cardiac.

Articol preluat de pe: http://piersicuta.blogspot.de/2014/01/minciunile-profitabile-ale-stiintei.html
 
Citiți partea a patra a acestui articol
 

Citiţi şi:

Oamenii de ştiinţă şi-au propus să transforme fiinţa umană într-un cyborg?

Fiinţa umană îşi poate controla stările psiho-mentale controlându-şi undele cerebrale

yogaesoteric
9 iulie 2014