O mărturie cu totul extraordinară a «călătoriei» unui neurochirurg materialist într-o dimensiune astrală paradiziacă (I)

„Eu susţin că misterul omului este extrem de mult diminuat prin viziunea greşită a reducţionismului ştiinţific materialist şi prin pretenţia sa de a explica lumea spiritului în termeni de simplă activitate neuronală. O astfel de convingere nu poate fi considerată decât o superstiţie. […] Noi trebuie să realizăm pe deplin că suntem atât fiinţe spirituale, înzestrate cu un suflet care există în lumea spirituală, cât şi fiinţe materiale care au un trup şi un creier, ce există în lumea materială.“

Sir John C. Eccles (1903-1997)

Pentru prima dată un om de ştiinţă strălucit, un neurochirurg, care predă la Universitatea din Virginia, ia poziţie în favoarea vieţii de după moarte. Aventura acestui tată a doi copii a început în noiembrie 2008, cu o simplă durere de cap, care de fapt a marcat declanşarea unei meningite bacteriene, care l-a adus rapid în stare de comă, şi după aceea în stare de moarte cerebrală. Partea din creier care controlează gândurile şi emoţiile, şi care ne caracterizează ca fiinţe umane, a încetat complet să funcţioneze la el. Atunci a început experienţa sa spirituală incredibilă.

Eben Alexander a trăit o experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte cu o rară intensitate. Totuşi, după 7 zile, când medicii se gândeau să întrerupă tratamentul, el a deschis ochii şi a revenit la viaţă. Mii de persoane au supravieţuit unei astfel de experienţe, chiar dacă majoritatea oamenilor de ştiinţă au negat realitatea acestui fenomen. Conform estimărilor, aproximativ 3% dintre americani, adică mai mult de 9 milioane de persoane, au trăit cel puţin o astfel de experienţă. Mulţi oameni de ştiinţă materialişti, dintre care făcea parte la un moment dat şi Eben Alexander, cred că, deşi experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte par reale pentru cei care le trăiesc, ele nu sunt decât simple fantezii produse de creierul aflat într-o stare de stres extrem.

Astfel, Dean Mobbs, psiholog la Universitatea din Columbia, care a studiat neurobiologia şi în particular starea de frică la subiecţii umani, nu neagă că Eben Alexander a trăit o astfel de experienţă, dar oferă o explicaţie aşa-zis raţională, spunând că „nu este nimic paranormal aici“. El susţine că experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte nu ar fi decât manifestarea disfuncţionalităţilor de la nivel cerebral, care apar în anumite circumstanţe particulare: „Creierul nostru poate produce experienţe intense ca aceasta, mai ales în situaţii de confuzie sau de traumă. El caută să reinterpreteze lumea şi mediul înconjurător“. Dean Mobbs a comentat că în astfel de situaţii trupul uman poate sintetiza, pentru a face faţă unui pericol extrem, „doze importante de opioide“, care generează o senzaţie de euforie asemănătoare celei descrise în experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte.

Scepticii sunt mulţi, şi aceştia au felurite reţineri – unele dintre ele conexe cu o anume abordare ştiinţifică, altele nu. Numeroşi sceptici afirmă non-existenţa fenomenului, dar în realitate ei nu l-au studiat deloc sau doar foarte puţin, cel mult dintr-un unghi distorsionat, adesea fără a ţine cont de mărturiile autentice ale subiecţilor şi de specificitatea lor, sau evitând să citească ceva despre acest subiect! Ei „ştiu“ că acest fenomen este imposibil – pur şi simplu pentru că ei l-au decretat aşa! Să ne amintim că în trecut, în virtutea aceluiaşi principiu, Terra era considerată ca fiind plată! Şi totuşi viziunea despre Terra s-a modificat odată cu trecerea timpului.

Vindecarea doctorului Alexander este un miracol din punct de vedere medical. Dar adevăratul miracol rezidă, de fapt, în alt aspect. În perioada în care trupul său era în comă profundă, Eben Alexander a călătorit dincolo de această lume fizică, şi a întâlnit acolo, în dimensiunea subtilă astrală, o fiinţă angelică ce l-a ghidat către nivelurile mai profunde ale existenţei supra-fizice. Acolo el a intrat într-o stare de comuniune cu Sursa Divină a Universului, către care converge, în cele din urmă, tot Universul şi toate fiinţele care există. Călătoria astrală a doctorului Alexander nu este o ficţiune. El a demonstrat prin fapte precise că moartea trupului şi a creierului nu determină şi sfârşitul conştiinţei individuale şi că experienţa umană continuă, în ceea ce, de regulă, numim Lumea de Dincolo.

Dacă ar fi fost trăită de altcineva, această experienţă ar fi fost deja catalogată ca fantastică, însă faptul că a fost trăită chiar de un neurochirurg o face revoluţionară, şi pentru mulţi dintre cei sceptici ea devine astfel mai credibilă. Orice om de ştiinţă serios şi orice persoană responsabilă trebuie să o ia în considerare. Eben Alexander mărturisea: „Eram un medic tipic, binevoitor, deşi sceptic şi materialist. Vă pot spune că marea majoritate a «scepticilor» nu sunt de fapt sceptici în sensul real al cuvântului. Pentru a fi cu adevărat sceptic trebuie să examinezi critic câteva aspecte, deci să le iei în serios. Dar, ca mulţi alţi medici, nu am acordat niciodată timp analizei experienţelor la graniţa dintre viaţă şi moarte. Eu pur şi simplu «ştiam» dinainte că acestea erau imposibile. A descrie ce înseamnă o experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte este cel puţin o provocare, dar a face faţă celor din profesia medicală, care refuză la modul absolut să creadă că aceasta este posibilă, este o sarcină şi mai dificilă. Combinând cariera mea în neurologie şi propria mea experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte, aveam acum ocazia unică de a face ca aceste experienţe să fie luate în considerare şi în final acceptate.“

Eben Alexander este un neurochirurg strălucit. El a contribuit la dezvoltarea unor proceduri de neurochirurgie instrumentală pentru patologiile dificile, cum ar fi tumorile, a scris şi publicat în regim de colaborare mai mult de 150 de capitole şi articole pentru reviste medicale ştiinţifice prestigioase şi a prezentat lucrări de cercetare la mai mult de 100 de congrese medicale mondiale. După incredibila sa aventură în dimensiunea subtilă astrală, el este convins că, în realitate, creierul uman este un instrument extraordinar, mult mai preţios decât am putea noi presupune. Răsfăţat de viaţă şi fericit în dragoste, totul s-a transformat pentru el începând cu 10 noiembrie 2008, când, la vârsta de 54 de ani, acest strălucit cercetător a fost atins de o boală rară şi a intrat în comă timp de 7 zile, perioadă în care creierul său nu a mai funcţionat. El a trăit o experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte, exemplară prin intensitatea şi profunzimea sa. Experienţa pe care a trăit-o dovedeşte că moartea trupului şi a creierului nu reprezintă sfârşitul conştiinţei şi că experienţa umană se prelungeşte mult dincolo de mormânt.

Şi mai important este faptul că această existenţă continuă chiar sub privirea a ceea ce doctorul Alexander numeşte „…un Dumnezeu care ne iubeşte şi ne îndrăgeşte pe fiecare dintre noi şi la sânul căruia se întorc în final însuşi Universul şi toate fiinţele care există“. Nimic nu părea să îl predispună pe doctorul Eben Alexander la această experienţă bulversantă, prin care a luat contact cu realitatea unui plan de conştiinţă ce există independent de limitările creierului său: „În perioada exercitării profesiei de neurochirurg am auzit multe povestiri despre persoane care au trăit experienţe stranii, cel mai adesea ca urmare a unui infarct: povestiri de călătorie în ţinuturi misterioase, minunate, de reîntâlnire cu rudele decedate şi chiar de întâlniri cu Dumnezeu. Povestiri extraordinare, fără îndoială. Dar din punctul meu de vedere erau doar fantezii…“

Deşi nu era ostil cu privire la existenţa fenomenelor paranormale, de-a lungul anilor viziunea sa aşa-zis ştiinţifică asupra lumii a erodat disponibilitatea sa de a crede în ceva mult mai măreţ. Acest medic consideră că lumea în care a fost proiectat este reală, atât de reală încât, prin comparaţie, viaţa terestră pare un simplu vis. El şi-a propus să vorbească despre această aventură extraordinară într-o carte destinată tuturor celor care mai au încă reticenţe în a crede în realitatea vieţii de după moarte.

Prezentăm în continuare relatarea doctorului Eben Alexander despre experienţa extraordinară pe care a avut-o. Fiind bolnav de meningită bacteriană, doctorul Eben a fost dus de urgenţă la Spitalul general din Lynchburg, Virginia. În acest gen de patologie, sunt atacate în primul rând partea exterioară a creierului, cortexul, zona responsabilă de memorie, limbaj, emoţii, sensibilitatea vizuală şi auditivă şi de raţionamentul logic. Medicul era într-o stare critică, cu şanse minime de supravieţuire. După două ore de dureri groaznice, Eben a strigat: „Doamne, ajută-mă!“, iar apoi a părut să cadă în inconştienţă timp de 7 zile. El plecase, sau de fapt era, în altă lume… Experienţa lui a început cu senzaţia că se afla într-o încăpere îngheţată, transparentă, îngustă şi sufocantă. Era conştient atunci de un sunet ritmic îndepărtat, asemenea unui metal care bate alt metal… „Eram conştient, dar aveam o conştiinţă fără memorie, fără identitate, asemenea unui vis în care ştim ce se petrece în jur, dar nu ştim cine suntem“. Doctorul, fără a avea impresia că are un trup, se afla acolo, în acel mediu neprimitor, în care singurătatea guverna totul. „Limbajul, emoţia, logica nu mai existau…“ Nu exista nici senzaţia de trecere a timpului. Eben nu-şi aminteşte durata şederii sale în acel mediu obscur. Avea doar impresia că era dintotdeauna acolo. Fără să-şi mai amintească nimic din viaţa lui anterioară, el nu resimţea nicio jenă şi nicio angoasă, şi apoi, dintr-o dată, a devenit conştient de prezenţa obiectelor din jurul lui, „ce păreau vase de sânge într-un abdomen mare, plin de noroi“, şi apoi l-a cuprins o senzaţie dezagreabilă, „sentimentul că nu aparţineam cu adevărat şi chiar deloc acestei lumi subterane, dar în care eram prins ca într-o capcană“. A perceput apoi chipuri groteşti de animale care urlau şi care apăreau brusc din acel noroi şi dispăreau la fel de repede. Uneori urletele se transformau în cântece ritmice, terifiante şi familiare în acelaşi timp. Uneori chipurile înfricoşătoare şi ameninţătoare ieşeau din obscuritate, dând o impresie dezagreabilă, susţinută de ritmul intensificat al ciocăniturilor. Trăind o frică extremă, doctorul a simţit o miasmă insuportabilă, comparabilă cu mirosul simultan de vomă şi de excremente. Atunci, o entitate foarte frumoasă şi-a făcut apariţia deasupra lui.

Întunericul a început să se disipe şi să se învolbureze în jurul său, sfera luminoasă, din care iradiau filamente de pură lumină albă, se apropia, făcând să se audă o muzică foarte frumoasă. Apoi în centrul acestei lumini a apărut o deschidere. Într-o clipă, el a trecut prin acea deschidere şi a intrat într-o lume superbă, strălucitoare, vibrantă. Dedesubt se vedea un peisaj luxuriant de câmpie, necunoscut şi în acelaşi timp foarte familiar, ca şi cum o parte din fiinţa sa şi-ar fi amintit şi s-ar fi bucurat că se află în acel loc. Eben a zburat pe deasupra arborilor şi a râurilor, a întâlnit grupuri de persoane care cântau sau dansau, însoţite de câini jucăuşi şi de copii care se amuzau fericiţi. Ei erau îmbrăcaţi în veşminte simple şi magnifice. Acest loc nu era deloc un vis: „Deşi nu ştiam unde mă aflu şi nici cine sunt, eram absolut sigur de un aspect: acel loc în care mă aflam era complet real“. Nu era singurul care contempla de la înălţime acel peisaj bucolic. O femeie tânără şi frumoasă, cu pomeţi înalţi şi ochi albaştri, magnifici, era alături de el. Împreună, ei zburau ca şi cum ar fi avut aripi de fluture. Fără să spună niciun cuvânt, femeia cu privire magnetică a început totuşi să-i vorbească, asigurându-l că în acel loc nimeni nu-i va face vreun rău. Eben era doar iubit în mod necondiţionat şi pentru totdeauna. Femeia i-a dat de înţeles că i se vor arăta multe aspecte, dar că în final se va întoarce de unde a venit.

Înconjurat de nori alb-rozalii mari, Eben putea să vadă mult mai sus colonii de sfere translucide, „fiinţe strălucitoare ca nişte puncte pe cer şi care lăsau în urma lor trene lungi, asemenea unor serpentine imense“. El nu ştia exact ce erau acele fiinţe, dar păreau incredibil de fericite. „Părea că nu puteai să priveşti sau să asculţi ceea ce era în acea lume fără să devii parte din ea, fără să participi la ea într-un mod misterios.“ Dezmierdat de un vânt cald, Eben s-a întrebat cine era el de fapt, de ce era acolo şi unde se afla. La fiecare întrebare pe care o formula, apărea instantaneu răspunsul, într-o explozie de culoare şi de frumuseţe, asemenea multor gânduri solide şi imediate, permiţând o înţelegere totală şi multiplă în raport cu viaţa terestră. Continuând să zboare, s-a regăsit într-o dimensiune imensă, sobră, dar infinit de reconfortantă.

„Deşi se afla în întuneric, acesta era plin de o lumină tainică şi foarte intensă. Lumina părea că vine de la o sferă strălucitoare pe care o simţeam acum aproape de mine. O sferă care era vie şi aproape solidă, cum erau cântecele fiinţelor angelice.“

Eben a avut senzaţia de a fi aproape de Creator, de Sursa a tot. El simţea imensitatea ei infinită. „Aum“ era sunetul pe care l-a asociat cu acest Dumnezeu, ce deborda de iubire şi de forţă. Jocul întrebărilor şi răspunsurilor a continuat. „Aum“, cu o voce caldă şi personală, îi răspundea lui Eben. Nu exista doar un singur Univers, ci foarte multe Universuri şi iubirea trona în centrul fiecăruia. Peste tot exista posibilitatea liberei alegeri, astfel încât liberul-arbitru era prezent în toate Universurile. Aceasta este ceva necesar pentru dezvoltarea şi evoluţia noastră, pentru formarea credinţei personale, pentru evoluţia individuală şi îndreptarea noastră către fiinţa divină care Dumnezeu vrea să devenim. Având posibilitatea de a alege liber, fiinţa umană se poate ancora totodată într-o stare predominantă de iubire şi totul se unifică astfel în iubire.

Lui Eben i s-a permis să vadă formele multiple de viaţă din alte Universuri, dintre care unele aveau o inteligenţă mult superioară fiinţelor umane. Existau şi numeroase alte dimensiuni. „Lumea timpului şi a spaţiului în care noi ne deplasăm la nivel terestru este ferm şi strâns întreţesută cu lumile superioare. Cu alte cuvinte, aceste lumi nu sunt complet separate de noi, deoarece toate lumile fac parte din aceeaşi Realitate divină globală.“ După această întâlnire cu Sursa a tot şi a toate, Eben s-a îndepărtat pentru a regăsi peisajele fascinante văzute anterior şi şi-a întâlnit din nou tovarăşa de călătorie. Era momentul ca Eben să se reîntoarcă. A trecut din nou, de data aceasta fără frică, prin acel loc sumbru unde a început călătoria sa. A revenit la viaţă îmbogăţit cu cunoştinţele extraordinare dobândite cu privire la lumile subtile invizibile şi la aspectul spiritual al existenţei. A realizat că de atunci înainte el putea să înţeleagă mult mai bine realitatea tainică a dimensiunii subtile astrale, tocmai datorită experienţei minunate pe care o trăise: „În lumile subtile superioare, deşi am descoperit, deocamdată, doar foarte puţin din ele, faptul de a cunoaşte şi de a te gândi la ceva este suficient pentru a te deplasa în direcţia respectivă.“ De multe ori, Eben a avut posibilitatea, prin exercitarea voinţei şi a conştienţei, să treacă de locul sumbru în care se afla iniţial către lumile subtile superioare elevate. De multe ori, el s-a apropiat chiar prin intermediul orientării sale interioare benefice şi datorită aspiraţiei lui lăuntrice pure şi sincere, de Sursa Divină tainică a tot ceea ce există şi de Inima ei Spirituală plină de iubire, descoperind astfel Realitatea tainică a lui Dumnezeu, în multitudinea de ipostaze minunate în care El se manifestă în dimensiunile subtile astrale. Cu acest prilej, Eben a aflat cu mult mai multe despre viaţă, despre diferitele Universuri subtile paralele, care toate sunt întreţesute într-un mod tainic.

Însă, mai presus de toate, Eben a revenit în această lume cu învăţătura cea mai importantă pentru el, cea care i-a fost dată de la început, şi anume, certitudinea că era iubit: „Iubirea este, fără nicio îndoială, fundamentul a tot şi a toate. Nu este o iubire abstractă, dificil de înţeles, ci iubirea cotidiană pe care toată lumea o cunoaşte, acel gen de iubire pe care o trăim atunci când privim fiinţa iubită, pe cei apropiaţi sau chiar animalele pe care le îndrăgim. În forma sa cea mai pură şi mai puternică, această iubire nu este nici geloasă, nici egoistă, ci este o iubire necondiţionată, infinită şi fără măsură. Această iubire dumnezeiească este Realitatea Realităţilor. Ea este adevărul glorios şi insondabil ce trăieşte şi respiră în intimitatea şi în inima a tot ce există, şi nicio înţelegere, chiar aproximativă, cu privire la ceea ce suntem sau la apartenenţa noastră nu poate fi obţinută de cel care o ignoră şi nu o exprimă în niciuna din acţiunile sale.“ Pentru Eben această certitudine cu privire la puterea şi importanţa iubirii a devenit cel mai mare adevăr emoţional al Universului, cel mai mare adevăr ştiinţific. Dar este aceasta cu adevărat o surpriză, o revelaţie?

Fiecare ştie în străfundul fiinţei sale, fie că se îndoieşte, fie că iubeşte, că este astfel, deoarece această realitate este atât de simplă şi de „firească“, încât majoritatea copiilor o acceptă fără cea mai mică ezitare. Şi totuşi, pe Pământ, cea mai mare parte a oamenilor au uitat această conexiune cu Adevărul Divin pe care iubirea o face cu putinţă. Convingerea eronată că existenţa se bazează doar pe creierul nostru este cea care ne împiedică să percepem substratul cosmic şi spiritual al existenţei. El acţionează ca o prismă reducătoare, iar noi percepem atunci doar o infimă parte a Realităţii, doar ceea ce creierul nostru lasă să treacă, mai precis, ceea ce emisfera noastră stângă, lingvistică, analitică, logică şi discursivă, care este originea raţionamentului nostru limitat, ne permite să percepem.

De când a trăit acea experienţă, Eben a dobândit o certitudine, şi anume, aceea că fiecare dintre noi trebuie să regăsim cât mai mult din această cunoaştere vastă, chiar din timpul vieţii noastre pe Pământ. Iată, deci, în ce constă provocarea pe care el ne-o lansează. El nu vine în întâmpinarea ştiinţei, ci ne cere o mai mare deschidere a spiritului, pentru a accepta că ştiinţa şi spiritualitatea pot coexista! Cu prilejul acestor experienţe astrale sublime, doctorul Alexander Eben a dobândit certitudinea că nimic nu ne poate separa de Dumnezeu Tatăl.

Putem remarca faptul că pe parcursul experienţei sale la graniţa dintre viaţă şi moarte, Eben nu şi-a rememorat viaţa, aşa cum menţionează adesea cei care au astfel de experienţe – când acţiunile lor bune şi rele le apar pe ecranul vederii interioare. El a trăit o experienţă neobişnuită, în decursul căreia, timp de o clipă, şi-a uitat identitatea muritoare. Această amnezie pasageră a permis ca el să aibă acces total la Fiinţa Cosmică. El consideră că a fost, într-un fel, „autorizat să moară într-un mod radical şi să călătorească mai în profunzime decât mulţi dintre cei care au trăit experienţe la graniţa dintre viaţă şi moarte, înaintea lui“.

Majoritatea oamenilor de ştiinţă materialişti consideră că, în cazul fiinţei umane, conştiinţa este alcătuită din informaţie numerică, comparabilă cu cea utilizată de computere. Creierele noastre modelează realitatea exterioară, primind informaţie prin intermediul simţurilor şi transformând-o într-o „ţesătură“ numerică bogată. Totuşi, este necesar să înţelegem că percepţiile noastre nu sunt decât un model senzorial şi nu realitatea însăşi. Specialiştii partizani ai tezei materialiste estimează că mai toate stările de conştiinţă pe care le avem nu sunt decât un sui generis program informatic de o complexitate extraordinară, şi nimic mai mult. Pentru doctorul Alexander Eben însă, perspectiva a devenit alta. El spune: „Pentru a înţelege cum ar putea creierul să blocheze cunoaşterea planurilor superioare ale existenţei, noi trebuie să acceptăm realitatea că creierul nu este nicidecum cel care produce conştiinţa. Cel mult putem spune că pentru noi creierul este un fel de valvă de reducţie sau un fel de filtru, care reduce conştiinţa vastă, non-fizică, ce se manifestă ca şi cum ar fi a noastră atunci când experimentăm lumile non-fizice, la una mult mai limitată, pe parcursul existenţelor noastre fizice“.

Prin urmare, nici gândirea superioară nu este un rezultat al activităţii creierului fizic, ci are o natură trans-fizică, supramentală, care nu se reduce la deducţia logică sau raţională, ea fiind cea care inspiră poeţii, compozitorii şi oamenii de ştiinţă geniali. Această gândire superioară este cea în care îşi au originea intuiţiile, premoniţiile, străfulgerările intelectuale, ea fiind cea care ne ghidează atunci când avem cu adevărat nevoie. Blocajul cerebral care ne limitează este fără îndoială determinant, deoarece în absenţa lui nu am putea experimenta liberul-arbitru. Dacă fiecare fiinţă umană şi-ar aminti potenţialul său şi originea sa reală, ar fi determinată să ia numai decizii bune. Graţie acestei uitări trecătoare a grandorii noastre originare, noi avem posibilitatea să alegem, să testăm, să evoluăm, sau poate să ne înşelăm şi să dăm greş. Creierul acţionează asemenea unei bariere, pentru a ne face să uităm natura şi structura reală a Universului, spre a ne lăsa să acţionăm liber, fără să ne amintim de frumuseţea şi măreţia care ne aşteaptă după părăsirea planului fizic şi odată cu reintegrarea noastră în lumea invizibilă, superioară.
 
Citiți a doua parte a acestui articol
 
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță – Herculane 2013, publicat la Editura Shambala, tipărit la Ganesha Publishing House.

Citiți și:

Experienţa morţii şi lumea de dincolo

La hotarul dintre viaţă şi moarte. Copiii povestesc despre lumea de dincolo

Călătorie astrală prin metode yoghine

yogaesoteric
7 noiembrie 2014