Munca este dragostea scoasă la lumină

Fragment din „Profetul” de Kahlil Gibran

„Munciţi spre a vă ţine pasul cu ritmul pământului şi cu sufletul său,
Fiindcă a trândăvi înseamnă să rămâneţi străini anotimpurilor, să ieşiţi din alaiul vieţii care înaintează majestuos şi în nobilă supunere spre infinit.

Când munciţi deveniţi un fluier, prin care murmurul orelor se schimbă în cântece.
Care dintre voi ar dori să fie o trestie mută şi liniştită, atunci când totul cântă la unison?

Totdeauna vi s-a spus că munca este un blestem şi truda o nenorocire,
Ci eu vă asigur că, muncind, transpuneţi în faptă o părticică din cel mai îndepărtat vis al pământului, care v-a fost hărăzit când acest vis s-a născut.
Şi rămânând uniţi în muncă, iubiţi viaţa cu adevărat.
Şi iubind viaţa prin muncă, înseamnă că aţi fost iniţiaţi în cea mai lăuntrică taină a trăirii.
Dar dacă, în durere fiind, vă veţi blestema ceasul naşterii, iar povara cărnii o veţi simţi ca un stigmat pe fruntea voastră, atunci, vă asigur, numai sudoarea vă va spăla păcatul de pe chip.

Vi s-a mai spus, cum că viaţa-i doar întuneric şi în slăbiciunea voastră repetaţi mereu spusele celor sleiţi de puteri,
Ci eu vă spun că viaţa-i într-adevăr un întuneric numai atunci când e lipsită de dăruire,
Că orice dăruire este oarbă când nu există ştiinţă,
Că orice ştiinţă este zadarnică dacă-i lipsită de muncă,
Că orice muncă este goală fără de dragoste,
Iar când munciţi cu dragoste vă legaţi de voi înşivă, unul de altul şi, împreună, faţă de Creator.

Dar ce înseamnă să munceşti cu dragoste?
Înseamnă să ţeşi stofa cu fire toarse din sufletul tău, ca şi când iubita-ţi ar trebui să o poarte,
Înseamnă să clădeşti o casă cu tragere de inimă, ca şi când iubita-ţi ar trebui să o locuiască,
Înseamnă să semeni boabele cu duioşie, iar spicele să le seceri cu bucurie, ca şi când iubita-ţi ar trebui să mănânce pâinea caldă,
Înseamnă să pui în toate lucrurile pe care le faci o  fărâmă din sufletul tău
Şi să ştii că toţi morţii fericiţi se ţin în preajma ta, veghindu-te.

Adesea v-am auzit zicând, ca şi când aţi fi vorbit în somn: „Cel ce taie marmura şi care află în aceasta însuşi chipul sufletului său, e mai presus decât cel ce trudeşte pe ogor,
Iar cel care prinde curcubeul şi îl aşterne pe pânză spre a reda imaginea omului, e mai presus decât cel ce croieşte sandale pentru picioarele noastre”.
Ci, eu vă vorbesc, nu însă în somn, ci treaz, în plină zi, că vântul nu grăieşte mai melodios bătrânului stejar decât celui mai nezărit fir de iarbă;
Şi doar acela este mare care ştie să transforme vocea vântului într-un cântec ce se aude şi mai alinător datorită dragostei sale.
Munca este dragostea scoasă la lumină.

Şi dacă nu poţi să munceşti cu dragoste, ci cu scârbă, atunci mai bine părăseşte lucrul tău şi aşează-te la poarta templului spre a primi pomană de la cei care cu bucurie muncesc.
Iar dacă, cu nepăsare, vei face pâinea, va fi o pâine amară, care nu va potoli decât pe jumătate foamea omului.
Deoarece dacă, fără tragere de inimă, vei stoarce mustul din struguri, atunci nepăsarea ta ca o otravă se va răspândi în acel vin.
Şi chiar dacă vei cânta asemeni îngerilor, dar nu vei iubi cântecul, auzul oamenilor va rămâne surd la glasul zilei ca şi la acel al nopţii”.

Citiţi şi:
Karma Yoga şi simţul responsabilităţii  
Despre adevărata Libertate  

yogaesoteric
30 noiembrie 2009

Also available in: Français