Națiune și Naționalism

În loc de motto: În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ana Pauker, care era comunistă refugiată în URSS, era trimisă de sovietici prin diferite lagăre de prizonieri români să-i înroleze în divizia Tudor Vladimirescu. Ea le vorbea despre avantajele comunismului: fabrici şi uzine pentru muncitori, gospodării colective pentru ţărani, locuinţe construite de stat, asistență medicală gratuită, etc. Şi îi întreba arogant pe prizonierii naţionalişti: „Ce înseamnă naţionalismul vostru?”. Și i-a răspuns un ofiţer român: „Naționalism este ceea ce simt eu când privesc la Cetatea Neamțului și tu n-ai să simţi niciodată…….”.

Biblia vorbeşte despre seminţii; familii şi neamuri înrudite care vor fi chemate împreună la judecata din urmă.

Naţiunile moderne reprezintă vechile seminţii biblice adaptate la timpurile noastre. Pentru cei care cred în Biblie, şi mă refer în special la creştini, naţiunea devine o verigă crucială între pământ şi cer. Iubirea cristică prin care tindem spre eternitate înseamnă toleranţă şi acceptarea tuturor. Avem datoria să ne iubim familia, să ne ajutăm semenii şi să acceptăm străinii din mijlocul nostru care au gânduri curate faţă de noi. Înainte de a ajunge însă în eternitate, e necesar să ne organizăm aici pe pământ. Şi aşa cum se spune, „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”.

Neamurile biblice au devenit naţiunile moderne de azi şi acestea s-au organizat întotdeauna şi continuă să se organizeze teritorial, social şi politic. Ele avansează ştiinţific şi tehnologic, îşi explică raţiunea de a fi în mod filozofic şi îşi caută un loc propriu în lume. Dacă politica ne ţine împreună aici pe pământ, religia ne leagă de lumea de dincolo şi de conştiinţa supremă a universului. Şi conştiinţa supremă pe care noi o numim Dumnezeu s-a dezvăluit oamenilor prin revelaţii şi pentru creştini prin Iisus. Noi, românii, suntem majoritatea creștin-ortodocși şi valorile cristice reprezintă piatra de temelie a purtării noastre morale şi a credinţei noastre spirituale.

Pe de altă parte, naţiunile sunt comunităţi stabile şi de lungă durată, care ghidează popoarele spre împlinire materială şi intelectuală aici pe pământ. Este posibil ca naţiunile să se contopească cu timpul în grupări mai largi, aşa cum s-a petrecut în America. S-ar putea dori şi în Uniunea Europeană, dar probabilitatea e foarte mică. Este, de asemenea, posibil ca întreaga umanitate să ajungă la conştiinţa universală, dar ar fi o utopie care nu aparţine condiţiei telurice în care existăm. Toate aceste considerente mă determină să mă concentrez pe rolul naţiunilor în general şi pe soarta naţiunii noastre în mod special.

Strămoşii noştri proto-români au locuit pe o arie vastă, care în Antichitate se întindea din Balcani până în Polonia şi din Italia până în munţii Caucaz. Există documente şi vestigii în acest sens. Unele asemenea mici comunităţi care fac parte din latinitatea est-europeană încă mai există, dar fiind separate de matca principală a naţiunii, sunt în curs de dispariţie. Aceste comunităţi ar fi cazul să fie studiate şi sprijinite înainte de a fi prea târziu.

România interbelică a făcut aceasta înfiinţând şcoli şi licee româneşti în Grecia şi în Albania pentru verii noştri aromâni. Ţara comunizată de sovietici a întors însă spatele minorităţilor româneşti şi armânești din Balcani. Pentru macedo-români suntem singurele lor rude apropiate şi au nevoie de sprijinul nostru. Noi i-am abandonat!

Este foarte util să reamintim generaţiei tinere de azi că România modernă a fost înfăptuită după Primul Război Mondial în urma Tratatului de Pace de la Paris. Tratativele şi deciziile finale s-au bazat pe documente şi dovezi de netăgăduit asupra teritoriilor locuite predominant de români. Noile hotare adunau la un loc majoritatea conaţionalilor noştri. Numeroşi confraţi au fost lăsaţi însă în afara României, ceea ce l-a determinat pe marele savant Nicolae Iorga să afirme că România este o ţară înconjurată de români.

Într-adevăr, în ţările vecine, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria şi Ucraina, au rămas sute de mii de etnici români. Şi cum i-au tratat vecinii noştri pe acei confraţi? Cu răutate! Şi, practic, aşa îi tratează şi în ziua de azi.

Bulgaria, de exemplu, nu recunoaşte minoritatea etnică de români de la sud de Dunăre; Serbia nu-i recunoaşte pe valahii din Timoc; Ungaria recunoaşte doar unele mici comunităţi; iar Ucraina face eforturi răutăcioase să-i deznaţionalizeze. De ce atâta duşmănie?

Pentru că vecinii se tem de adevăr: au năvălit peste localnici şi le-au luat pământurile, le-au interzis limba, le-au mutilat identitatea. Adevărul doare, dar fără să-l admitem e foarte greu să realizăm o reconciliere etnică reală şi solidă. E ca şi cum am construi o casă pe nisipuri mişcătoare.

Altfel, când românul e mai catolic decât papa devine mai prost decât mutul satului. De fapt, mutul nu e deloc prost, el nu poate vorbi. Ce scuze au actualii noştri guvernanţi? Chiar şi unii foşti comunişti s-au trezit din somn şi şi-au adus aminte că sunt români. Ce se petrece cu guvernanţii post-decembriști? Eh, aici e buba, şi buba are rădăcini adânci!

Aşa cum am mai scris, la scurt timp după ocuparea ţării de către trupele sovietice, KGB-ul a trimis nou-înființatei Securităţi din ţară instrucţiuni secrete şi concrete prin care îi indica cum să distrugă vechea societate şi să preia conducerea României.

Eminescu a încondeiat perfect acest tip de inși lacomi şi săraci în cuget:

„Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!
Prea v-ați arătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!”
(Mihai Eminescu – Scrisoarea a III-a, fragment)

La ce ne mai putem aştepta? Să sperăm că societatea se va regenera de la sine şi că următoarea generaţie de români îşi va aduce aminte de dragostea de ţară, de etica umană, de morala creştină. Altfel, numai o catastrofă mondială mai poate salva şi ţara şi lumea de azi……. ce ar mai rămâne din ele.

Până atunci, vecinii noştri ucraineni continuă să-i persecute şi să-i deznaţionalizeze pe românii din Bucovina de Nord şi din Bugeac, iar ungurii, mai versaţi decât ucrainenii, fac eforturi vizibile să-i deznaţionalizeze pe românii din Transilvania. Aici e necesar să fie făcut însă un studiu special, deoarece altfel riscăm să redevenim iobagi în Transilvania şi să ne pierdem ţara.

Stimaţi cititori, eu admit că sunt ancorat în valorile trecutului, dar ce mai rămâne din noi dacă pe zi ce trece devenim şi mai obsedaţi de interese materiale şi uităm de rădăcinile noastre umane, creştine şi româneşti?

Suntem creştini, dar suntem şi români. Naţionalitatea este o cămaşă frumoasă care ne îmbracă sufletul, şi naţionalismul creştin este ceea ce menţine naţionalitatea şi frumoasă, şi curată. Să ne îngrijim şi să ne respectăm naţiunea!

Suntem români şi punct! Ne-a spus-o Eminescu.

Şi în încheiere îmi amintesc câteva versuri dintr-o poezie scrisă de un poet aflat în detenţie. Am învăţat poezia la Aiud prin 1957, când aveam 21 de ani. Cum poţi să uiţi asemenea versuri?

„Cred într-unul Dumnezeu Tatăl Ziditorul, dar mai cred și’n neamul meu înfrăţit cu dorul.
Cred într-unul Duhul Sfânt Martor al zidirii, Domn în cer iar pe pământ, candela iubirii.
Cred în cel Crucificat, Simbol al iertării, dar și’n cei care’au jurat dezrobire ţării…….”

Cu varianta:

„Cred într-unul Dumnezeu,

Tatăl ziditorul,
dar mai cred și-n neamul meu,
înfrățit cu dorul.

Cred în sfinți, dar și-n voinici,
cred în flori și-n cremeni,
căci tăcuții mucenici
cu haiducii-s gemeni.

Dar mai cred că într-o zi,
aspru, din furtună,
neamul meu se va trezi
cu securea-n mână.

Și-atunci ierte Cel din cer
liftele spurcate,
căci prin sânge și prin fier
ne-om croi dreptate.

Cred într-unul Dumnezeu,
Tatăl ziditorul,
ce-a-nfrățit în neamul meu
sfântul crez cu dorul!”

Autor: prof. dr. Nicolae Dima, SUA, Iulie 2025

Citiți și:
Naționalismul creștin, soluție la fragilitatea liberalismului
Nota de patriotism

 

yogaesoteric
3 noiembrie 2025