Citiți prima parte a articolului
Cum a devenit Europa o colonie a SUA în timpul războiului rece
Armatele secrete ale NATO e un documentar care arata modul în care NATO a fost şi e folosită ca poliţie politică, care planifică şi recurge la terorism pentru a menţine dominaţia SUA asupra Europei, şi pentru a elimina mişcările anticapitaliste. În Italia, o bază americană a fost locul unde s-a planificat un atentat terorist împotriva populaţiei civile, cu scopul de a acuza mişcarea anticapitalistă de terorism.
Deşi prezintă fapte care nu pot fi negate şi care au fost comise de NATO, documentarul îşi păstrează un discurs apologetic, justificând actele de terorism şi politica dusă de NATO, încercând să mascheze motivele ideologice ale alianţei – de menţinere a capitalismului, apelând inclusiv la trupe de şoc fasciste. Documentarul e în linie cu propaganda NATO referitoare la Războiul Rece, însă faptele pe care le prezintă au avut loc şi trebuie cunoscute şi înţelese în contextul motivului pentru care există NATO, care s-a dovedit a fi o alianţă de impunere, menţinere şi extindere a imperiului american.
Studii recente au scos la lumină faptul că în timpul războiului rece, în Europa, au existat armate secrete. Aceste grupări paramilitare au fost formate şi coordonate de NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord) şi au fost organizate şi conduse de serviciile secrete ale armatelor din ţările occidentale în strânsă colaborare cu serviciul secret al SUA, CIA (Agenţia Centrală de Informaţii) şi cu serviciile secrete britanice SIS şi MI6.
Mercenarii NATO au fost antrenaţi de Beretele Verzi din SUA şi de paraşutiştii britanici (SAS). Aceşti soldaţi clandestini ai NATO au dispus de depozite de arme, şi iniţial au fost antrenaţi pentru a preveni „o invazie” a Europei de către Uniunea Sovietică (acesta pare să fi fost mai degrabă un pretext la care a recurs SUA, pentru că nici azi nu e recunoscut faptul că Stalin a propus occidentalilor să lase Germania unificată dar să îşi retragă bazele militare din Europa de vest, propunerea sa fiind refuzată).
Extrase din Armatele secrete ale NATO, de Daniele Ganser
Reţeaua internaţională clandestină a NATO a funcţionat în ţările europene din NATO – Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania şi Turcia – dar şi în ţări neutre cum ar fi Austria, Finlanda, Suedia şi Elveţia. Existenţa acestor armate de mercenari ai NATO a rămas un secret bine păstrat în timpul războiului rece până în anii 1990, când o falangă a reţelei internaţionale a fost descoperită în Italia. Primise numele de cod Gladio, care în latină înseamnă pumnal cu dublu tăiş.
Deşi armatele secrete ale NATO au fost „cel mai bine ascuns şi cel mai incriminator secret militar şi politic după al doilea război mondial”, guvernul italian, criticat din toate părţile, a promis să dezmembreze armata secretă de pe teritoriul său.
Italia a insistat să spună că armate clandestine au existat şi în alte ţări din Europa occidentală. Această acuzaţie s-a dovedit a fi corectă şi investigaţii ulterioare au scos la iveală că, în Belgia, armata secretă a NATO avea numele de cod SDRA8, în Danemarca se numea Absalon, în Germania TD BDJ, în Grecia LOK, în Luxemburg Stay-Behind (armata din spatele frontului), în Olanda I&O, în Norvegia ROC, în Portugalia Aginter, în Elveţia P26, în Turcia Contra-gherila şi în Austria OWSGV. Armate secrete ale CIA şi NATO au existat şi în Franţa, Finlanda, Spania, Suedia, dar nu e cunoscut cum se numeau.
După al Doilea Război Mondial, ideea de a crea armate secrete s-a bazat pe teama de o „invazie comunistă”, sau de ajungerea partidelor comuniste la putere în Europa de vest. Reţeaua a fost concepută de serviciile secrete britanice (SOE), create de Winston Churchill în 1940.
După crearea NATO în 1949, comitetul secret al ofiţerilor armatelor din vest, care au creat armatele de mercenari NATO, a fost integrat în NATO, în secret, şi începând din 1951, a funcţionat ca departament de planificări clandestine (CPC). Pe lângă CPC, un al doilea centru de comandă secret, numit comitetul clandestin aliat (ACC), a fost creat în 1957 la ordinele comandamentului suprem aliat al forţelor NATO din Europa (SACEUR). Această structură militară a fost de fapt o acoperire pentru coordonarea de către SUA a armatelor secrete de mercenari folosite în Europa de vest, întrucât SACEUR, de-a lungul istoriei NATO, a fost în mod tradiţional condus de un general american care răspundea doar în faţa Pentagonului şi care îşi avea biroul în sediul NATO din SHAPE, în Mons, Belgia.
ACC se ocupa inclusiv de elaborarea de directive pentru reţelele de mercenari, şi de organizarea bazelor secrete de antrenament în Marea Britanie şi Statele Unite. Pe timp de război, ACC urma să se coordoneze cu SHAPE. Potrivit fostului director al CIA, William Colby, „acesta a fost un program de maximă importanţă”.
Pentru a se asigura că nu vor recruta decât mercenari anticomunişti, CIA şi MI6 selectau oameni de dreapta şi conservatori. Foşti terorişti de dreapta au fost recrutaţi fără nicio reţinere.
Judecătorul italian Felice Casson a descoperit că o armată secretă a NATO opera în Italia chiar şi în vara lui 1990, coordonată din Roma. A făcut această descoperire când a dat peste documente în arhivele serviciilor secrete ale armatei care dovedeau că terorişti de dreapta au comis atentate teroriste, sub coordonarea NATO, în Italia. Concluzia sa a fost că „în Italia existau în mod evident legături între NATO şi operaţiuni teroriste.”
NATO a antrenat, sponsorizat şi comandat acte de terorism. Acestea au fost comise împotriva populaţiei civile din Italia de către terorişti de dreapta şi care lucrau pentru NATO. În acea vreme sediul NATO era în Paris, şi tot de acolo funcţiona şi CPC. Numai anumiţi ofiţeri NATO aveau voie în birourile CPC care era coordonat de MI6 şi de CIA.
Arthur Rowse spune într-un articol despre Gladio că „În tratatul iniţial al alianţei din 1949, există o clauză secretă care impune oricărei ţări ca, înainte de a fi primită în alianţă, să îşi stabilească deja o autoritate naţională de securitate pentru a lupta cu comunismul folosind clandestin cetăţeni-cadre.”
Preşedintele SUA Truman şi cancelarul german Adenauer au semnat un protocol secret între SUA şi Germania când Berlinul a intrat în NATO, în mai 1955, care obliga autorităţile din Germania de Vest să se abţină de la orice acţiune legală împotriva teroriştilor de dreapta sau fascişti.
CPC a fost format din ordinul comandantului suprem al forţelor NATO din Europa şi era interfaţa între comandamentul suprem al NATO al puterilor aliate în Europa (SHAPE) şi serviciile secrete ale ţărilor membre ale alianţei. Statele Unite împreună cu Marea Britanie şi Franţa au dominat CPC şi în interiorul unui aşa-zis comitet executiv şi lucrau împreună cu SACEUR, care a fost întotdeauna controlat de SUA. La întâlnirile acestor organizaţii însărcinate cu coordonarea armatelor secrete participau mereu oficiali de rang înalt din CIA şi de la Pentagon. Directiva SHAPE era denumită doctrina alianţei de formare, antrenare, înarmare şi coordonare a „gladiatorilor în Europa”, adică a mercenarilor nazişti ai NATO.
Creată în 1947, cu doi ani înainte de formarea NATO, principala misiune a CIA în timpul războiului rece a fost de a combate comunismul pe tot globul prin operaţiuni secrete şi de a promova influenţa şi interesele Statelor Unite.
Preşedintele SUA Richard Nixon a declarat „Prin operaţiuni secrete vreau să spun acele activităţi care, deşi implementează programele oficiale şi politicile SUA, sunt planificate în aşa mod şi executate în aşa manieră că mâna guvernului SUA nu este vizibilă iar persoanele care le execută par a fi neautorizate.”
CIA împreună cu forţele speciale ale SUA au participat la războaie silenţioase şi nedeclarate în America Latină pentru a influenţa evoluţiile politice şi militare de pe acest continent, precum şi din multe alte zeci de ţări, inlcusiv prin participarea directă în răsturnarea preşedintelui ales al Guatemalei, Jakobo Arbenz, în 1954 (care se opunea intereselor United Fruit), numeroasele tentative de lovituri de stat şi de asasinat împotriva lui Fidel Castro în Cuba, inclusiv la invazia din 1961, asasinarea lui Ernesto Che Guevara în Bolivia în 1967, răsturnarea şi asasinarea preşedintelui socialist, ales, al Chile, Salvador Allende, cu scopul instalării unui regim de teroare fascistă (numit „miracol al pieţelor” de către Hayek şi M. Friedman) condus de dictatorul Augusto Pinochet în 1973, sponsorizarea gherilelor Contras în Nicaragua după revoluţia sandinistă din 1979.
În afara Americilor, CIA a participat la numeroase operaţiuni secrete în Asia şi Africa, printre care cele mai răsunătoare au fost răsturnarea guvernului Mossadegh din Iran în 1953, sprijinirea terorii albe în Africa de Sud în operaţiunea de capturare a lui Nelson Mandela, încarcerat în 1962, sprijinirea reţelei teroriste Al Qaeda a lui Osama Bin Laden în Afghanistan în timpul invaziei sovietice din 1979 şi ulterior asasinarea sa, sprijinirea lui Pol Pot, liderul Kmerilor Roşii, din interiorul bazelor militare din Cambogia în urma înfrângerii SUA în Vietnam în 1975.
Între 1918 şi 1920, Londra şi Washington au participat la teroarea albă, de partea dreptei, şi au finanţat 10 intervenţii militare împotriva URSS. Războiul este văzut de cei mai mulţi din vest ca un război împotriva comunismului purtat de guvernele Occidentale. În timpul acestui război, Londra şi imperiul Statelor Unite dominau lumea cum niciun alt imperiu nu a mai făcut-o vreodată în istorie. Amiralul Stansfield Turner, directorul CIA din 1977 până în 1981, a refuzat în mod categoric să răspundă la întrebări legate de Gladio.
Anglia şi Green Berets din SUA au capturat şi torturat oameni timp de 30 de ani în fiecare operaţiune în care au fost implicate, din Kenya până în Irlanda de Nord (în Irlanda de Nord, MI5 au recurs inclusiv la violarea de minori pentru a distruge rezistenţa irlandezilor), Oman, Vietnam, Yemen, Cipru şi multe alte ţări.
Britanicii şi CIA au creat armate secrete inclusiv în Suedia, nu doar în ţările NATO. Unul dintre comandanţii Gladio, Reinhold Geijer, un fost militar care a fost recrutat în 1957 pentru Gladio. Allan Francovich a mai făcut un documentar despre CIA, în 1980, On Company Business care a dezvăluit activităţile criminale ale CIA. În alt documentar, The Maltese Double Cross, din 1995, Francovich a dezvăluit legătura dintre prăbuşirea în 1988 a avionului comercial Pan Am, zborul 103, deasupra Lockerbie şi doborârea accidentală a unui avion comercial iranian Iran Air 655 de către aviaţia SUA de pe portavionul USS Vincennes, tot în 1988.
CIA a încercat să infiltreze o armată secretă în China. După războiul din Korea, CIA a încercat să obţină controlul asupra unor ţări din Estul Europei şi în acest sens a folosit armatele secrete ale NATO.
În minţile războinicilor de la Casa Albă, prin urmare, al Doilea Război Mondial nu s-a terminat în 1945, ci a continuat în surdină, în secret, pe măsură ce serviciile secrete au devenit instrumentul dominant al puterii în stat.
CIA a fost creată în 1947 pentru a fi braţul secret al Casei Albe, odată cu Consiliul Naţional de Securitate (NSC), care era un fel de Gestapo american, format din preşedinte, ministrul de externe, cel al apărării, directorul CIA, şeful trupelor armate. NSC era cea mai puternică organizaţie din Washington. Cum tendinţa era să concentreze toată puterea, au urmat abuzurile. NSC acţiona adesea în afara oricăror legi. NSC a oferit bază „legală” pentru operaţiunile secrete ale SUA şi pentru războaiele secrete ale CIA împotriva altor ţări, stabilind că asta era datoria CIA.
Operaţiunile secrete înseamnă activităţi legate de propagandă, război economic, atacuri preventive, sabotaj, atacuri cu bombe, extrageri de personal, acţiuni ostile împotriva unor state, inclusiv asistenţă şi antrenarea unor mişcări clandestine subversive, trupe paramilitare, trupe de şoc, de gherilă, şi mai ales sprijin.
În primii 5 ani după al Doilea Război Mondial, în SUA deja începuse să se extindă un puternic complex al serviciilor secrete care opera legal atât în SUA cât şi în afara SUA. În acest scop, George Kennan l-a ales pe Frank Wisner să fie primul comandant al departamentului de operaţiuni secrete al CIA. Wisner era un avocat care lucra pe Wall Street, crescut în Mississippi şi care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat trupele de şoc ale precursorilor serviciilor secrete americane în Bucureşti şi Istanbul. Wisner şi alţi ofiţeri de rang înalt din aceste structuri erau „bărbaţi albi, care proveneau din familii aristocrate şi foarte bogate… şi care moşteniseră mentalitatea tradiţională britanică cu privire la oamenii de culoare sau la alte popoare din lume” adică erau autoritari.
Spiritul pe care l-au impus celor care erau selectaţi pentru aceste operaţiuni secrete era agresiv, entuziast, secretos şi lipsit de orice moralitate. Wisner a devenit arhitectul principal al reţelelor de armate secrete din Europa de Vest. Wisner a deprins prima dată ce înseamnă operaţiuni secrete în timpul celui de-al doilea război, în Iugoslavia, unde a fost implicat în subminarea comuniştilor. În primul an, Wisner avea deja 300 de oameni trimişi în şapte baze în Europa de Vest, care participau la numeroase operaţiuni clandestine. Trei ani mai târziu, în 1951, numărul lor era de 10 ori mai mare, aveau 47 de baze în afara SUA, 3.142 de agenţi în alte ţări şi un buget care a sărit de la 4,7 milioane de dolari la 82 de milioane de dolari pe an.
Allen Dulles, care a devenit şeful CIA în 1953, era convins că operaţiunile secrete erau „un instrument formidabil” de a combate comunismul şi de a promova clandestin interesele SUA în alte ţări. Aceste operaţiuni erau planificate, coordonate şi executate prin NATO. Pentagonul participa cu forţe speciale în războiul secret împotriva comuniştilor din Europa de Vest.
În America Latină, sediul operaţiunilor secrete era în Panama, iar în Asia de Sud Est sediul acestor forţe speciale a fost stabilit pe insula Okinawa, pe teritoriul Japoniei. După ce scandalul Gladio din Italia a izbucnit în 1990 s-a aflat că Gladiatorii au fost antrenaţi în tabere de antrenament ale Grupului 10 al forţelor speciale în Bad Tolz din Germania şi că Gladiatori europeni din numeroase ţări au făcut parte din programe de antrenament speciale pe care le-au primit din partea US Green Berets, la Fort Bragg în State. Aici erau antrenaţi şi de CIA.
Împreună cu Wisner, directorul CIA Dulles a organizat răsturnarea preşedintelui iranian Mossadegh în 1953, şi lovitura de stat pentru răsturnarea preşedintelui socialist al Guatemalei din 1954.
După ce a format armate de mercenari ai NATO în Scandinavia Gladio Networks, William Colby a fost transferat în 1953 la staţia CIA din Roma pentru a combate comunismul în Italia şi pentru a promova Gladio. În 1959, Colby a fost trimis din Italia în Saigon şi de acolo a condus operaţiuni secrete împotriva Vietnamului. Printre ele, şi operaţiunea Phoenix a CIA, care avea scopul de a distruge organizaţiile clandestine ale Vietcong şi de a lichida fizic pe cei care făceau parte din ele. În 1974, Colby a fost promovat de Nixon şef al CIA, dar a fost obligat să demisioneze în 1976 în urma scandalului Watergate, care mediatic a fost folosit pentru a acoperi represiunea sângeroasă şi teroristă dusă de FBI, de poliţie şi de guvernul SUA.
Colby a fost urmat la şefia CIA de George Bush Senior, numit de Ford.
Bush a continuat războaiele secrete, şi în mandatul lui Reagan a fost promovat vicepreşedinte SUA. Din această poziţie a sponsorizat trupele morţii Contras în Nicaragua. Pentru „a vinde” atacarea Irakului, a fost fabricată o operaţiune de propagandă pentru a stârni ura şi dorinţa de răzbunare din partea americanilor. O fată de 15 ani prezentată ca „Nayirah” a depus mărturie, plângând, în faţa comisiei pentru drepturile omului din Congresul SUA, pe 10 octombrie 1990 şi a povestit cum atunci când s-a oferit să fie asistentă medicală într-un spital din Kuweit a fost martora atrocităţilor comise de soldaţii irakieni. A spus că după invadarea Kuweitului, soldaţii irakieni au atacat un spital şi au luat bebeluşi din incubatoare „aruncându-i pe podeaua rece să moară de frig”.
Această poveste a creat un val de furie în opinia publică din SUA, iar preşedintele Bush a repetat-o în fiecare discurs despre Irak, minţind că 312 bebeluşi au murit în acest mod. Amnesty International a dus o campanie de popularizare şi credibilizare a acestei minciuni. Abia după război s-a aflat că totul a fost inventat. Fata nu a muncit niciodată în Kuweit, şi de fapt era fiica ambasadorului Kuweitului în Statele Unite.
În 2003, SUA au invadat din nou Irakul sub pretextul „războiului împotriva terorii”, Irakul e şters de pe hartă acum, sistematic. În 2001, Bush jr. a minţit că Saddam ar fi fost implicat în atentatele din 11 septembrie din SUA.
Mafia siciliană, aliata CIA
Agentul CIA Victor Marchetti a explicat că „mafia este unul dintre elementele pe care CIA le foloseşte pentru a controla Italia şi face asta pentru că natura mafiei este anticomunistă.”
Încă din al doilea război deja, Earl Brennan, şeful biroului din Italia al serviciului secret al marinei SUA, OSS, a sfătuit ministerul de justiţie din SUA să reducă pedeapsa de 50 de ani pentru şeful mafiei Charles „Lucky” Luciano ca să poată stabili o colaborare cu el: în schimbul eliberării sale, Luciano a oferit armatei SUA o listă cu toţi mafioţii importanţi din Sicilia, care au sprijinit ulterior Statele Unite când armata SUA a acostat în Sicilia în 1943.
Aceşti fascişti nu au fost folosiţi de CIA doar ca să strângă informaţii, aşa cum a minţit directorul adjunct al CIA, Ray Cline, într-un documentar despre Gladio. Aceşti fascişti au fost susţinuţi şi promovaţi de SUA în posturi cheie de putere în statul italian.
SUA au format Partidul Dreptei creştine DCI, „format din colaboratori, monarhişti şi fascişti declaraţi”. Alice de Gasperi din acest partid al dreptei a fost făcut premier şi din 1945 până în 1953 a condus opt guverne. „N-a avut loc niciun proces de îndepărtare a fasciştilor, după al Doilea Război, prin urmare vechea birocraţie fascistă a supravieţuit.” Prinţul Valerio Borghese, poreclit „Prinţul Întunericului”, a fost printre cei mai infami fascişti recrutaţi de Statele Unite.
Prin urmare, CIA a format armate secrete de mercenari, împreună cu britanicii, şi a pompat milioane de dolari în partidul de dreapta. În acelaşi timp, socialiştii au fost ţintele unor campanii de denigrare sinistre. CIA a folosit cele mai murdare „şmecherii” împotriva lor. Această tactică de a alege ţinte specifice pentru a fi distruse cu scopul de a-i promova pe candidaţii dreptei a dat roade, dreapta a obţinut 200 de locuri în Parlament, adică 48%.
Preşedintele Statelor Unite Harry Truman a fost deosebit de încântat şi s-a convins că armatele secrete sunt indispensabile politicii externe a SUA. În mult discutata Doctrină Truman din martie 1947, a susţinut că „SUA vor refuza să recunoască orice guvern impus asupra unei naţiuni prin forţă de către o putere străină”, şi a declarat că politica externă a SUA se baza pe „dreptate şi pe justiţie” fără a face „vreun compromis cu forţele răului”.
Este clar că dacă SUA nu puteau impune partidul dreptei, armatele secrete ar fi declanşat un război civil, la fel cum au făcut în Grecia în aceeaşi perioadă.
Crearea NATO a fost precedată de formarea cu numai câteva zile înainte, pe 30 martie 1949, a primului serviciu miliar în Italia, în strânsă colaborare cu CIA. Unitatea clandestină a fost plasată în ministerul apărării şi a fost numită SIFAR, generalul Giovanni Carlo a fost numit primul ei director. În timpul primei republici, SIFAR în mod repetat a manipulat politica italiană prin departamentul său Biroul R, şi a fost cea care a condus armată secretă Gladio în Italia.
Philipp Willan, un expert în servicii secrete, a declarat că SIFAR de la bun început a fost organizat pe baza unui protocol strict secret impus de SUA care a însemnat în realitate „o reală şi totală renunţare la suveranitatea Italiei.”
Potrivit acestui protocol, întocmit de NATO, SIFAR avea obligaţia să dea CIA orice informaţie iar CIA avea dreptul de a superviza, aproba şi respinge selectarea personalului SIFAR. De fapt SIFAR funcţiona ca departament extern al CIA. Paulo Taviani, ministrul italian al apărării între 1955 şi 1958, a spus în timpul investigaţiilor Gladio că „serviciile secrete italiene erau conduse şi finanţate de «băieţii» din Via Veneto”, adică de agenţii CIA staţionaţi în ambasada SUA din Roma.
Gladio au fost antrenaţi de CIA în Marea Britanie şi în preajma alegerilor din 1958. În 1966, Generalul Allavena a fost înlocuit la şefia SID de generalul Eugenio Henke. În 1967, Allavena s-a alăturat grupării Propaganda Due, pe scurt P2, iar şefului ei Licio Gelli i-a trimis în dar alte copii ale celor 157.000 de dosare secrete. Gelli a făcut parte din cămăşile negre ale lui Mussolini. Când Ronald Reagan a devenit preşedinte al SUA în 1981, Gelli a fost mândru când i s-a rezervat un loc în primul rând al ceremoniei de inaugurare de la Washington. Era omul Washington-ului în Italia.
Practic, P2 era un guvern paralel al Italiei, finanţat şi susţinut de Statele Unite, şi avea armata sa personală şi secretă, finanţată tot de SUA – mercenari din Gladio. Tragedia Italiei a atins punctul culminant în timpul mandatului lui Nixon când dreapta politică a răspândit atentatele teroriste, vărsarea de sânge şi panica în Italia, aducând ţara pe marginea războiului civil.
Teroriştii de dreapta au pus bombe în spaţii publice. Bomba care a explodat în gara din Bologna a provenit de la o unitate Gladio a mercenarilor NATO şi aceasta a fost cea mai vizibilă legătură dintre terorismul de dreapta, CIA şi NATO.
Vărsarea de sânge sponsorizată de CIA între 1969 şi 1987 a dus la asasinarea a 491 de civili şi la rănirea şi mutilarea pe viaţă a alte 1.181 de oameni doar în Italia.
Ambasadorul SUA în Franţa, Jefferson Caffrey, îi trimitea telegrame panicate în fiecare săptămână preşedintelui SUA Truman. La iniţiativa SUA, trupele de şoc din Londra, SAS, au format o armată secretă care urma să obţină controlul asupra Franţei într-o operaţiune care se numea Plan Bleu (Planul Albastru). SAS a conlucrat în acest scop cu nou creatul serviciu secret al Franţei Direction Generale des Etudes et Recherches, DGER, şi împreună au format o armată secretă de mercenari în nordul Franţei.
Această armată a răspândit apoi celule în toată Franţa. Când scandalul Gladio a izbucnit în 1990, s-a aflat că gladiatorii francezi s-au antrenat în Anglia şi în Spania, în Munţii Pirinei, în Corsica şi pe insula Sardinia. Cele mai brutale unităţi ale Gladio francez au fost folosite în războaiele coloniale din Vietnam şi Algeria. În Algeria au dus un război secret între 1954 şi 1962, cei trimişi acolo făcând parte din trupele de şoc ale paraşutiştilor, 300 în total, cei mai mulţi trimişi în Algeria direct din Vietnam după ce Franţa a pierdut colonia în urma bătăliei de la Dien Bien Phu.
Unul dintre cei mai cunoscuţi mercenari Gladio era Yves Guerain-Serac, din trupele de şoc ale paraşutiştilor, unitatea a 11-a, care fusese şi în războaiele din Corea şi Vietnam şi mai târziu a fost implicat şi în operaţiunile împotriva comuniştilor din Portugalia. Vincenzo Vinciguerra a declarat că Serac era un strateg al terorii.
Spre anii ’60, mercenarii NATO deveniseră un fel de stat în stat în Franţa. Armatele secrete ale CIA şi NATO fost implicate şi în loviturile de stat din Grecia din 1967 şi din Turcia în 1980. CIA şi directorul ei, Allen Dulles, împreună cu soldaţii mercenari ai NATO din Franţa şi cu Pentagonul din Washington au susţinut lovitura de stat împotriva lui de Gaulle.
Generalul Challe executa ordinele CIA. Înainte de lovitura de stat, pe 12 aprilie 1961, în Madrid a avut loc o întâlnire clandestină la care au participat agenţi ai CIA şi conspiratorii din Algeria. În timpul acestei întâlniri, americanii şi-au exprimat furia împotriva politicii lui de Gaulle. Agenţii CIA le-au dat asigurări generalilor pucişti că dacă îl îndepărtează pe de Gaulle de la putere, Washingtonul va recunoaşte noul guvern algerian în 48 de ore.
De Gaulle, într-adevăr încerca în diverse moduri şi strategii să facă Franţa şi Europa mai puţin dependentă de SUA şi de NATO, şi a fost furios când a aflat de josnicia CIA. În noiembrie 1961 soldaţii OAS omorau în voie în Algeria. OAS era susţinut puternic de serviciile secrete şi de armată şi aşa a putut să extindă războiul secret din Algeria în Franţa: l-au asasinat pe primarul din localitatea din sudul Franţei exact când acolo aveau loc negocieri între guvernul Franţei şi FLN (Frontul de Eliberare Naţională) din Algeria.
1.000 de atentate comise de teroriştii NATO în Spania
În Spania, atacurile dreptei au luat forma unui război brutal, care a durat 3 ani şi care a dus la 600.000 de morţi. În Spania, pe 19 iulie 1936, un grup de conspiratori din armată, conduşi de generalul fascist Franco au dat o lovitură de stat pentru a îndepărta de la putere guvernul lui Manuel Azana.
Washingtonul l-a răsplătit pe Franco permiţându-i să devină un oligarh clasic. Dictatorul spaniol şi-a mărit averea, şi-a consolidat puterea personală şi a transformat Spania într-o piramidă de privilegii şi corupţie. Generalii săi aveau averi de milioane din afaceri dubioase, ofiţerii îşi primeau şi ei partea, şi tot aşa până la cei de jos din sistemul ierarhic.
Întreaga structură a puterii militare a fost cooptată de Caudillo iar supravieţuirea ei depindea de el.
Aparatul serviciului secret al armatei s-a extins masiv fără ca cineva să-l mai poată controla şi a participat la trafic de arme, trafic de droguri, a torturat.
Dictatura lui Franco a avut nu doar un singur ministru al apărării, ci trei: unul pentru armată, unul pentru aviaţie şi unul pentru marină. Fiecare dintre ei avea propriul său serviciu secret. Comandantul forţelor armate unite avea şi el propriul său serviciu secret care era condus direct de Franco. Ministerul de interne avea două servicii secrete, Direction General De Seguridad (DGS) şi Guardia Civil.
În 1990 s-a aflat că numeroase segmente din serviciile secrete spaniole lucrau direct cu CIA şi au coordonat şi condus o armată secretă Gladio, situată în Las Palmas în insulele Canare. Această bază a fost creată în 1948, şi a fost operaţională inclusiv în anii 1970. Instructori SUA, diplomaţi britanici şi consulul Olandei au fost implicaţi în conducerea acestei armate.
Armata secretă din Spania a colaborat cu cea din Franţa şi Belgia. Amiralul Carrero Blanco, a coordonat aceste operaţiuni împreună cu CIA, şi în octombrie 1968 a creat o nouă unitate specială pentru a duce războaie secrete, numită OCN, în interiorul SIAEM. Această armată secretă avea misiunea de a face poliţie politică. Dictatura lui Franco a fost un paradis pentru mulţi terorişti de dreapta care participau la războaiele secrete în Europa.
CONCLUZIE
Strategia pusă în aplicare de Washington şi Londra împotriva Europei pentru a bloca accesul socialiştilor la guvernare a dus la de teroare şi umilire şi la abuz. Gladio şi reţelele secrete ale NATO aruncă o lumină diferită asupra chestiunii suveranităţii Europei. E clar că în Europa divizată de războiul rece, brutalitatea şi teroarea a fost folosită pentru a controla populaţiile de ambele părţi ale „cortinei de fier”.
Aceste armate secrete împreună cu serviciile secrete ale armatelor statelor NATO au monitorizat şi au spionat şi au răspândit propaganda anticomunistă.
Cele mai violente operaţiuni ale sale au dus la masacre, comise de terorişti de dreapta, la lovituri de stat şi atentate teroriste, în Belgia, Italia, Franţa, Portugalia, Spania, Grecia, Turcia. Cele mai multe dintre aceste operaţiuni teroriste sponsorizate de state s-au bucurat de încurajare şi protecţie din partea înalţilor oficiali guvernamentali şi ofiţeri din Europa şi din SUA.
Documentar Terrorstorm – manipularea teroristă globală!
Citiţi şi:
Armatele secrete ale NATO
Malefica lojă masonică P2 conduce din umbră Italia
«Vestul promovează minciuna agresiunii ruse pentru a întări forțele NATO în Europa»
yogaesoteric
9 iunie 2017