Ne paște un cutremur economic

Cauzele profunde, remanente, ale insolvenței economiei sunt ratate sistematic, atât de autorități, cât și de main-stream-ul mediatic. Preocuparea obsesivă și cvasi-exclusivă este pușcăria. Dar ne paște un cutremur economic.

Companiile în insolvență încă dau de muncă unui număr de cca 200 de mii de angajați. Companiile care nu sunt încă în faliment păstrează în piață cca 100 de mii de contracte de muncă. Păcat că unele dintre ele – cum ar fi CFR Marfă, CFR Infrastructură și CEO – urmează să intre în insolvență curând, date fiind anchetele de concurență care se vor solda cu decizii de recuperare a unor ajutoare de stat de cca 400 de milioane de euro, respectiv, date fiind certificatele de CO2 lipsă, în valoare de cca 80 de milioane de euro.

În sectorul IMM, jalea este și mai deplină. Din cca 800 de mii de societăți câte sunt înregistrate în România, mai mult de 350 de mii sunt de mult în fază terminală, întrucât au capital negativ (legea societăților impune ca, în cazul unor pierderi care depășesc 50% din activul net contabil, societățile respective este necesar fie să își reîntregească, prin bani aduși „de acasă” de acționari, capitalul, fie să se lichideze).

Mult mai grav este că din acest noian de societăți, doar 2% sunt „bancabile”. Vorbim, deci, de maxim 16 mii de societăți care s-ar putea împrumuta la bănci, fie pentru a ieși din dificultate, fie pentru a se dezvolta. Numai că și în cazul acestora „șansa” de a se împrumuta la bănci este limitată. În anii care au trecut de la așa-zisa trecere a economiei României la statutul de economie de piață, acele companii sau IMM-uri care au lucrat cu băncile, s-au împovărat nu numai de datorii, ci și de ipoteci sau de garanții personale asumate de acționari (care și-au băgat în această găleată „selectă” și rudele, prietenii sau societățile afiliate). Creditul comercial în România este scump, invaziv (banca se interferează cu afacerea debitorului sau chiar o preia, pe propriile SPV-uri dedicate „managementului” garanțiilor executate) și îmbâcsit de reguli de prudențialitate bătrânești, impuse acum 20 de ani și menținute de o camarilă din banca centrală eternizată pe post și încremenită în proiect. De aceea, companiile și IMM-urile, deopotrivă, au preferat să se împrumute fie de pe piața externă, fie de la acționari, ceea ce a determinat reducerea sistemului bancar român la cea mai mică dimensiune din Europa. Cu un total al creditelor de cca 48 de miliarde de euro, din care mai mult de 44 de miliarde de euro sunt credite acordate populației sau statului, sistemul bancar al României se laudă, totuși, cu cea mai mare profitabilitate din Europa.

Nota bene: întrucât același sistem bancar stă cu fundul pe depozite de peste 73 de miliarde de euro, iar coeficientul de multiplicare (leverage) este de 1 la 7 în România, creditul bancar românesc ar fi putut fi lejer ridicat la 500 de miliarde de euro, dacă nu s-ar fi instaurat, după acordul de la Viena din 2009, păstorit de nimeni altul decât de guvernatorul de atunci și de acum al BNR, un model de business auto-destructiv, care presupune reducerea volumului creditării, dublată de ridicarea la cote inimaginabile a costurilor creditului (un model deplâns, de altfel, cu lacrimi de crocodil, chiar de BNR).

Un oficial al BNR, dl Fl. Georgescu, calcula prin 2015, un necesar de capital care să acopere pierderile societăților comerciale, mai sus enunțate, de cca 23 de miliarde de euro. În prezent, același domn Georgescu arăta, chiar la audierea din Senat, că acest necesar de capital a ajuns la 33 de miliarde de euro. Evident, nu există nici măcar iluzia că acest capital ar putea fi strâns de (la) acționari, pentru a fi injectat în niște companii sau IMM-uri cu pierderi, așa că, mai degrabă, cele 350 de mii de societăți cu capital negativ vor fi lichidate, iar odată cu dispariția lor vor dispărea și locuri de muncă. Încercați să faceți o proporție față de companiile care se află în insolvență, al căror număr se situează undeva în jurul cifrei de 30 de mii. O să sesizați ușor proporțiile dezastrului.

Intermediar, a se observa că, în Registrul comerțului sau la fisc, sunt înregistrate în jur de 450 de mii de întreprinderi individuale sau familiale, PFA și alte persoane care realizează venituri din activități independente, care dau de muncă la încă pe atâția salariați. Nu știm în ce stare se află aceste mici afaceri, căci nu există statistici, dar știm că o mare parte dintre titularii lor s-au împrumutat la bănci, fie pentru susținerea afacerii, fie pentru nevoi personale, iar acum sunt în stare de supra-îndatorare, ca și consumatorii captivi în menghina creditelor de consum.

Apropo de creditele de consum. Minunatul model de business al sistemului bancar român a putut să inventeze credite de multe zeci de mii de euro (sau poate chiar de sute de mii de euro) acordate pe zeci de ani unor salariați care aveau salarii de 250 de euro pe lună, dar nu și-a pus osul la treabă pentru a inventa și credite acordate companiilor pentru a susține aceste locuri de muncă și, mai ales, pentru a susține creșterea salariilor în vederea fidelizării salariaților, creștere care ar fi dus la o mai mare solvabilitate a debitorilor persoane fizice. Când ratele s-au dublat ori s-au triplat (la un an sau doi de la finalul perioadei de grație), salariile nu au putut fi mărite din pix, iar salariații, rând pe rând, au plecat la muncă în străinătate, printre altele, pentru a plăti rate la bancă. Cei care nu au reușit să facă asta au ajuns în stare de supra-îndatorare sau de faliment și au fost vânduți pe doi lei colectorilor de creanțe. Între timp, companiile și IMM-urile românești au fost deșertificate sub raportul surselor de finanțare a activității și, mai ales, sub raportul resurselor umane.

Mai mult de 4 milioane de români plecați din țară nu înseamnă doar cea mai mare rată de imigrare din Europa, ci și pierderea unei treimi din forța de muncă a României. Cei rămași în țară, cu o calificare minimală, se cam pregătesc de ieșire la pensie, fără ca o nouă generație să fie pregătită pentru a-i înlocui. Pe toate canalele posibile, aceștia sunt îndemnați să plece, pentru a face PIB în Italia, Spania, Franța, Germania sau Marea Britanie. Iar acum, lumea bună a „biznisului” se plânge de lipsa forței de muncă, în timp ce înjură guvernanții pentru majorarea salariului minim.

Economia României este grav și malefic dezechilibrată, este ca malnutriția. Crește în ritmuri uluitoare pentru profeții crizelor și ai apocalipselor, dar creșterile anuale nu se văd în creșterea bunăstării medii a omului de rând. Motivația este concentrarea nesănătoasă a resurselor și a bogăției. Există câteva orașe mari care sunt ultra-bogate în raport cu restul țării (de exemplu, cifra de afaceri totală a județului Vaslui a fost, în 2018, de 5,5 mld lei, fiind realizată în proporție de 96% de companii și IMM-uri românești, în timp ce cifra de afaceri a județului Timiș, pe același an, a fost de 56 de mld lei, fiind realizată de firme românești doar în proporție de 38%).

Există, de asemenea, un club select al companiilor care realizează marea majoritate a cifrei de afaceri naționale. Un număr de 100 de companii (dintre care doar 5 sunt românești) realizează 75% din PIB-ul României. Plusvaloarea creată aici nu se impozitează decât în proporții infime aici, întrucât tehnicile de optimizare fiscală reușesc cu mare eficiență să exporte această plus-valoare. Iar această optimizare fiscală nu este nici măcar lucrul cel mai rău. De-a dreptul malign este modelul economic instaurat în urmă cu 28 de ani, un model economic care a presupus permanente facilități și ajutoare de stat pentru mitologicul investitor străin (purtătorul biciului cu care populația României trebuia să fie deprinsă să fie docilă, după savantele teorii ale academicianului M. Isărescu), același investitor care acum amenință că își ia bagajele și pleacă dacă nu se menține „competitivitatea” prin salarii de doi lei ale angajaților români sau care se panichează și își închide repede pozițiile speculative la bursă când mai apare câte o reglementare care încearcă (în stil de mămăligă, totuși) să repună lucrurile în matca lor firească, taxând lăcomia celor lacomi și degrabă panicați.

Mai e nevoie să spunem că nu se mai poate continua așa?
Era o certitudine că „nu se mai poate așa” încă din 2014, când Robor a fost lăsat în mod artificial la cel mai mic nivel din istorie, pentru a mai fi capturați încă o sută – două de mii de naivi în Programul Prima casă și, cu toate acestea, nimeni nu a luat măsuri.

Dar poate că insolvența ce va să vină (plus uriașul val de dizolvări pentru pierderi care depășesc de mult jumătate din activul net al companiilor) va obliga autoritățile, care or fi ele, să pună în practică un plan de reorganizare global, pentru România.

Citiți și:

Economia se sufocă şi la un moment dat va cădea 
Lucian Isar ne dezvăluie: BNR a păgubit statul român cu miliarde pentru a salva băncile 

yogaesoteric
25 martie 2019