Neoatlantismul dintre mări

Nu știu cât de mult s-a amestecat Rusia în alegerea Președintelui Donald Trump. Probabil mai puțin decât S.U.A. în alegerea Președintelui Boris Elțin. Și cu siguranță mai puțin decât Germania în alegerea Președintelui Iohannis. Cert este însă că binecuvântarea Summit-ului celor trei mări, de la Varșovia, a fost dată de Președintele S.U.A. – „invitat de onoare” – în cel mai autentic interes american.

Formula „invitației” mi-a amintit de încercarea fostului ministru de externe grec, Theodoros Pangalos, de a crea un alt intermarium, și anume unul balcanic, cuprins între Marea Neagră, Marea Egee și Marea Ioniană, sub patronajul Rusiei; inițiativă zădărnicită atunci de o Românie cu vrednice ambiții de lider regional și opțiuni politice euro-atlantice. Inițiativa Pangalos, atent coordonată cu Moscova dar nu și cu Bucureștiul, a fost oficializată în vara lui 1997 (un Summit al șefilor de state și guverne din țările Europei de Sud-Est fusese convocat pentru toamnă în insula Creta), în timp ce, la începutul aceluiași an, România lansase la Varșovia, cu ocazia întâlnirii oficiale dintre președinții polonez și român, planul trilateralei România – Ucraina – Polonia, concretizată câteva luni mai târziu și extinsă prin includerea Republicii Moldova (prima întâlnire a celor patru șefi de state cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, a avut loc în același an la Ismail).

Tot în 1997 și tot din inițiativă românească a fost creată trilaterala România – Bulgaria – Turcia, care, după expresia Secretarului de Stat american Madeleine Albright, urma să funcționeze „spate în spate” cu trilaterala, deja născută (din impuls grecesc) România – Bulgaria – Grecia. România devenea astfel piesa de articulare a unor structuri de cooperare regională care uneau Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Egee, mergând pe urmele unei idei interbelice lansată de mareșalul Pilsudsky, Președintele de atunci al Poloniei.

În acest cadru se preconizau, printre altele, realizarea unui coridor de transport (o autostradă) care ar fi pornit de la Gdansk, pe malul Mării Baltice și s-ar fi terminat la Alexandropolis, pe malul Mării Egee, crearea unei rețele integrate de distribuție a energiei, profitând de existența conexiunilor deja existente de pe timpul CAER, și punerea la punct a unui sistem de consultări politice, incluzând domeniul apărării și securității.

De menționat este faptul că la data la care acest proiect geo-strategic începea să prindă viață, pe tronsonul nordic (Marea Baltică – Marea Neagră) niciunul dintre participanți nu era membru UE sau NATO, iar pe tronsonul sudic (Marea Neagră – Marea Egee) numai Grecia și Turcia erau membri NATO, și numai Grecia membru al UE.

Observatorii timpului au putut sesiza, în măsura în care aveau acuitatea și onestitatea necesare, pe de o parte, entuziasmul SUA față de aceste aranjamente, iar pe de altă parte, rezerva Rusiei și răceala Germaniei. Într-adevăr, un intermarium pe direcția nord-sud, sprijinit de SUA, era una, iar o uniune balcanică tutelată de Rusia, era alta.

Proiectul românesc s-a stins treptat, pierzându-și suflul, așa cum observa fostul ambasador polonez în România, Bogumil Luft, în cartea sa Românii în goană după happy-end, odată cu schimbarea conducerii MAE în 1998. (Domnul Luft susține că nici în Polonia nu a fost bine înțeles, cu excepția Președintelui Aleksander Kwasniewski). Paradoxal, România l-a neglijat cu atât mai mult cu cât parteneriatul ei strategic cu SUA se transforma (la început tot din inițiativă românească) în vasalitate. O altă dovadă că America nu se poate sprijini decât pe o Românie care i se opune; adică o Românie verticală.

La începutul secolului XXI, analiști politici americani de prim rang (a se vedea lucrările lui Stratfor) au readus în atenția publică nevoia unei cooperări structurate și instituționalizate între statele Europei Centrale și de Est cuprinse între Marea Baltică și Marea Neagră, mergând eventual până la Marea Mediterană. Acești analiști avertizau că țările din regiunea respectivă nu se pot baza pe sprijinul unei Americi prea implicate în rezolvarea problemelor globale, decât dacă vor ști să își apere singure interesele, și că atât Europa germană, cât și tandemul germano-rus nu au nici capacitatea, nici interesul, nici voința de a le garanta stabilitatea și progresul, decât dacă ele însele se vor constitui într-un bloc demn de luat în seamă.

În ceea ce mă privește, de ani buni, scriu despre nevoia unei inițiative politice românești menite să creeze o structură de securitate geopolitică fie în cadrul UE, fie în afara acesteia (total sau parțial), de-a lungul frontierei estice, între Marea Baltică și Marea Neagră, cu posibilă ieșire spre Marea Egee. Aceasta devenea cu atât mai urgent cu cât America se depărta de Europa, Europa devenea tot mai germană iar Eurasia (sau Ruso-Asia) își reafirma vocația de putere imperială. Într-o Europă germană România este condamnată să rămână la periferia politică, ca simplă piață de desfacere, iar, în perspectiva unui nou Pact Ribbentrop-Molotov ea riscă să fie iarăși strivită de cleștele geo-strategic ruso-german. Evident, toate au fost vorbe în vânt la București.

Iată că acum proiectul intermarium se redeșteaptă sub impulsul politicii neoatlantiste a Președintelui Donald Trump; dar nu la București, ci la Varșovia. Nici așa nu este rău, atâta vreme cât și România se află acolo.

Noutatea principală se referă la mările vizate și spațiul cuprins între ele. Noul intermarium este ușor deplasat spre Vest, în așa fel încât să lase în afară fostele teritorii sovietice (inclusiv Moldova și exclusiv Ţările Baltice) și totodată să coincidă aproximativ cu aria fostului Imperiu Habsburgic (la care se adaugă Vechiul Regat al României și Bulgaria, probabil, ca substitut al Turciei cu rolul de avanpost atlanticist la Marea Neagră).

Marea Egee este înlocuită cu Marea Adriatică, lăsând astfel în afară Turcia neo-otomană, împreună cu partea Balcanilor de Vest locuită de ortodocși și musulmani. Totul sugerează refacerea echilibrului de putere existent în Europa antebelică printr-o combinație a soluțiilor convenite la Congresele de la Viena (1815), Paris (1856) și Berlin (1878), sub monitorizarea și în profitul Washington-ului.

Să fie acesta preambulul unui conflict transatlantic sau al unuia ruso-american ? Câtuși de puțin. Deși lipsită de căldură, reacția Berlinului și Moscovei față de Summit-ul celor trei mări de la Varșovia a fost mai degrabă calmă.

Frontiera estică a acestui intermarium este aproape sigur agreată de Casa Albă și Kremlin. Rusia rămâne practic cu teritoriile fostului imperiu (inclusiv Ucraina), valoarea geostrategică a statelor baltice, nerecuperate, fiind pentru ea aproape zero, atât timp cât păstrează Kaliningradul, și cât proximitatea uriașei piețe rusești are o putere de atracție pentru economia lor mai mare decât piața europeană germanizată.

Dacă nu vor fi formal ridicate, sancțiunile economice occidentale aplicate Rusiei după anexarea Crimeii vor fi cel puțin lăsate să cadă în desuetudine cât de curând. În fine, un bonus: Serbia și Macedonia rămân în afara unor aranjamente de securitate și deci disponibile pentru „protecția” rusă. Pe o atare bază, cooperarea ruso-americană în Orientul Mijlociu și în Pacific capătă perspective optimiste.

În ceea ce o privește, Germania înțelege, desigur, că „blocul celor trei mări” se interpune în calea unei antante ruso-germane (inacceptabilă pentru SUA) de care ar fi depins profilarea Europei germane ca putere globală, dar, la ora actuală, Berlinul este mai preocupat de realizarea Europei politice (Statele Unite ale Europei Mici) în cadrul UE cu mai multe viteze. Prin urmare, atât timp cât „statele dintre mări” rămân piața pe care exporturile germane nu se întâlnesc cu concurența americană (ceea ce nu este nici în interesul Americii), cât nu se revoltă împotriva apariției unui „nucleu dur” european și cât își rezolvă problemele de securitate cu banii SUA, Berlinul se poate acomoda cu realitatea geopolitică edificată în Mittteleuropa de neoatlanticismul american sau, mai bine-spus, trumpist.

Dacă această analiză este corectă, deocamdată România cade iarăși, oarecum, în picioare, dovedind, după cum observa P.P. Carp, că are atât de mult noroc încât nu îi mai trebuie și o politică bună. (Facem abstracție, desigur, de faptul că prin aranjamentul descris, prăpastia de destin dintre România, Basarabia și Bucovina de Nord se cască din nou).

Chiar și așa, mai rămân două probleme de remarcat. Pe de o parte, se pune întrebarea: cât de durabilă este o comunitate de națiuni cu tradiții de rivalitate atât de solide precum cele (parcă prea multe) care intră în triunghiul geograficește destul de contorsionat al celor trei mări amintite? Cât timp vor fi capabile și doritoare SUA să le țină împreună, făcându-le insensibile la cântecele de sirenă național-populiste intonate la Moscova și la Berlin?

Pe de altă parte, securitatea geopolitică face posibilă bunăstarea, adică securitatea socio-economică, dar nu o și garantează. Or, securitate fără bunăstare (ca, de altfel, și fără libertate) este zadarnică; tot așa cum bunăstarea fără securitate (și fără libertate) este neviabilă. Pentru a le avea pe toate este nevoie de o politică românească autentică. Altminteri vom supraviețui dar nu vom … viețui. Căci de la supraviețuire la subviețuire nu este decât un pas.

de Adrian Severin

P.S. În perioada scursă între redactarea acestui text și trimiterea lui spre publicare (aproximativ 10 zile), am primit informația că pe culoarele reuniunii de la Varșovia au circulat și niște hărți. Pe una dintre ele frontiera estică a teritoriului dintre cele trei mări trece pe undeva pe la Oradea (sic !!!). Măi să fie…! Deja? Din nou?

Citiţi şi:
O fantomă bântuie prin România – Stafia antipatriotismului deşănţat şi a trădării naţionale
Ce înseamnă acum alegerea lui Trump pentru România

yogaesoteric
13 noiembrie 2016