«Normal» versus firesc
de A. Norma Lazărescu
“Suntem normali pentru că respectăm normele, ne conformăm lor, acţionăm în spiritul lor. În fond, noi corespundem expectaţiilor comune, conduita noastră fiind în general previzibilă. Altfel spus, noi cei consideraţi normali suntem de fapt nişte banali (cel puţin prin prisma conduitei dar şi a existenţei noastre care se desfăşoară pe făgaşuri pregătite, legiferate şi penibil de previzibile)”. Dr. George Ionescu
Am început cu cuvintele unui bine cunoscut psiholog şi psihiatru român, domnul George Ionescu. Lucrarea din care am citat, „Tulburările de personalitate” a fost şi poate mai este şi acum după ce autorul a murit, materie de curs obligatorie pentru generaţiile de psihologi ce au studiat la Universitatea Bucureşti din 1990 încoace. Iată cum din punctul de vedere al unui psihiatru, ca şi din punct de vedere etimologic normal înseamnă ceea ce corespunde normei, ceea ce este cel mai aproape de media statistică. Cine stabileşte norma şi în ce scop, rămâne de văzut. Dacă am privi lucrurile din acest punct de vedere noi, cei din M.I.S.A., am putea fi foarte uşor consideraţi paranoici de psihiatrii de astăzi şi acuzaţi că suntem obsedaţi de ideea conspiraţiei masonice planetare, în ciuda evidenţelor zdrobitoare care atestă această conspiraţiei satanică şi uneltirile ei mârşave. Domnul profesor George Ionescu este însă o personalitate recunoscută în domeniul psihiatriei, are o experienţă şi o cultură profesională deosebite din moment ce i s-a încredinţat formarea viitorilor psihologi şi psihiatrii dintr-un centru universitar atât de important al României.
Prin nisipurile mişcătoare ale psihiatriei
Poate pentru a nu fi catalogat ca şi noi drept paranoic, deşi ajunge la concluzia că normalul este o convenţie (am numi-o poate mai bine construcţie în lumina articolului „Masonii: constructori şi gardieni ai iluziei planetare”) prin care oamenii pot fi menţinuţi pe făgaşurile pregătite, domnul Ionescu nu îşi pune o întrebare de bun simţ: cine pregăteşte aceste făgaşuri, cine face aceste norme, cine spune că este normal să fie aşa şi în ce scop?
Psihiatria şi psihopatologia se bazează, ca şi o parte considerabilă din medicina convenţională, pe ceva ce nu pot defini, căci nici până în prezent nu au reuşit să dea un răspuns la întrebarea: Ce este normalul şi unde este graniţa dintre normal şi anormal? Şi totuşi, toţi aceşti specialişti şi experţi pun diagnostice, prescriu tratamente, intervin în viaţa unor fiinţe umane. Dând la o parte cazurile clare de posedare demoniacă, “nisipurile mişcătoare” (termenul îi aparţine tot lui G. Ionescu) din psihiatria de astăzi permit ca orice deschizător de drumuri să fie catalogat drept nebun şi să poată fi izolat într-un spital de psihiatrie. Iar aici nu ne poate acuza nimeni de paranoia căci în jurul nostru această practică este frecvent utilizată.
Este de ajuns ca părinţilor să li se pară că fiul sau fiica lor, mai matur(ă) emoţional şi mental decât ei are idei care lor nu le plac. Nu e vorba aici doar de cursanţii MISA (majori) care au fost internaţi cu forţa de părinţii lor la psihiatrie şi despre care presa a scris că sunt victime ale “sectei” care i-a făcut să înnebunească. Este vorba de numeroase cazuri deja celebre de pesoane care, de exemplu dorind să intre într-o mânăstire ortodoxă au fost internate cu forţa de propriile rude la psihiatrie sau cel puţin supuse umilinţei unei examinări psihiatrice. Ca să nu mai vorbim despre cazurile în care părinţi care au început să frecventeze cursurile de Yoga au fost trataţi ca nişte nebuni chiar de către copiii pe care îi crescuseră.
Astfel de practici nu au fost posibile doar pe vremea comunismului când oricine deranja regimul se putea trezi luat pe sus de „băieţii” de la Securitate şi internat sub supraveghere la Poiana Mare. În prezent sunt cunoscute numeroase cazuri de oameni de ştiinţă care au făcut descoperiri geniale privind tratarea unor boli considerate incurabile, cum ar fi SIDA sau cancerul şi care au fost reduşi la tăcere prin internarea într-un spital de psihiatrie. După ce au fost intoxicaţi cu medicamente au ieşit de acolo cu adevărat bolnavi atât din punct de vedere fizic cât şi emoţional, dar mai ales social, purtând în continuare pe nedrept eticheta mult temută de bolnav psihic.
Lucrurile sunt cu atât mai evidente în cazul unor conducători de şcoli spirituale care ajută la trezirea şi elevarea conştiinţelor pentru a se rupe de pe aceste făgaşuri construite cu grijă de puterea din umbră. Nu numai domnul Gregorian Bivolaru şi MISA se află în această situaţie. Am scris recent despre Lalit Mohan, liderul unei şcoli spirituale din Polonia care a fost ţinut închis în mod abuziv o lungă perioadă de timp sub pretextul observaţiei psihiatrice, deşi nu i se putea pune un astfel de diagnostic. Şi ca el mai sunt şi alţii despre care vom mai scrie.
Viaţa la normă şi recunoaşterea masonică
Cei care se lasă „normaţi” stau cuminţi la locul lor, nu îşi pun întrebări şi iau lucrurile aşa cum sunt, au parte de o viaţă călduţă, comodă, liniştită, dar se limitează la atât. Pot avea o slujbă bună, casă şi maşină, îşi plătesc la zi întreţinerea şi impozitele, îşi plimbă seara şi dimineaţa la oră fixă câinele şi merg la medic regulat. În general au o reputaţie de „om de bine”, ca să utilizăm clişeul lui Ion Iliescu din timpul revoluţiei. Sunt cei care merg cu turma, iar cei care mână oile pe făgaşul ştiut îi lasă în pace atâta vreme cât se menţin pe cărare.
Istoria demonstrează în schimb că toţi cei care au depăşit cadrul conceptual şi practic al epocii în care au trăit au fost izolaţi, respinşi, contestaţi, discreditaţi, anatemizaţi, expulzaţi de toate organizaţiile şi structurile oficiale, unii dintre ei chiar omorâţi pentru ideile lor care răsturnau valorile recunoscute ale vremii. A fi recunoscut este una dintre amprentele puterii din umbră, care stabileşte „norma” în falsa realitate pe care a construit-o cu ajutorul masoneriei. Pe măsură ce timpul a trecut, adevărul şi valoarea unor ideilor geniale, novatoare, au ieşit la iveală şi astfel cei care erau odinioară consideraţi oile negre, sperietoarea femeilor şi copiilor, au ajuns să fie consideraţi nişte genii şi să fie studiaţi (după o atentă cenzurare a ideilor lor) în şcolile din întreaga lume. Pitagora a fost omorât la vremea lui şi blamat ca un pericol social pentru că „pervertea” tinerii, iar acum teorema lui (dar doar teorema, nimic din gândirea lui filozofică îndrăzneaţă) este studiată în şcoală. Galileo Galilei a fost obligat de Inchiziţie să îşi „retracteze” teoriile ştiinţifice, pentru ca apoi să se descopere că avea dreptate. Aşa cum arată Charles Rycroft în biografia lui Wielhelm Reich, din punct de vedere al psihiatrilor de astăzi Isus Christos este diagnosticat ca fiind schizofren, Beethoven paranoic iar Leonardo da Vinci schizoid obsesional. Şi exemplele pot continua.
De ce “nebunii” continuă să lupte pentru ideile lor?
Cele de mai sus ne îndreptăţesc să credem, păstrându-ne totuşi discernământul, că de multe ori exact ceea ce este contestat cel mai vehement de către autorităţi este cel mai valoros, fiind sursa celor mai mari transformări şi a evoluţiei. A rămâne pe făgaşele cunoscute este în mod sigur comod, dar nu face decât să menţină o stare de fapt falsă, iluzorie, de care profită cei care au interes. O vorbă înţeleaptă spune că prostul este cel care după ce a greşit procedează la fel, persistând în greşeală. Şi totuşi mulţi oameni procedează ca nişte proşti. Ba, mai mult se lasă păcăliţi şi contribuie la condamnarea şi îndepărtarea celor care susţin altceva decât majoritatea. Cei mai mulţi însă nu o fac cu rea-voinţă ci din ignoranţă. Problema apare în cazul celor care deşi cunosc adevărul, acţionează în acest fel în mod intenţionat.
Pentru un om care a fost obişnuit să creadă că viaţa sa înseamnă să acumuleze material cât mai mult şi să îşi păstreze o bună imagine în ochii lumii este de neînţeles cum cineva poate să susţină o idee (chiar cu preţul libertăţii, reputaţiei, averii sau vieţii sale) atunci când toţi cei din jur susţin contrariul. Chiar dacă după ce îşi dă seama că s-a înşelat dintr-un anumit punct de vedere, un om obişnuit ar dori să procedeze altfel, teama de a fi exclus şi de a-şi pierde imaginea (de a nu mai fi recunoscut din punct de vedere social), îl împiedică.
În cazul MISA de exemplu, au existat în mod cert multe persoane care până acum şi-au dat seama care este realitatea, că acesta este un caz inventat, construit pe nimic. Unele dintre ele, puţine la număr, şi-au asumat răspunderea de a vorbi sau a scrie în sprijinul nostru, dar alţii au preferat să tacă, să se facă că nu observă, pentru a nu le fi afectată reputaţia. Adică s-au spălat pe mâini exact ca şi Pilat din Pont. Sau au fost voci care au cerut public să fie respectate drepturile omului în cazul MISA şi Gregorian Bivolaru, dar au precizat în paranteză că ei nu au nimic de a face cu MISA, că nu cunosc ideile spirituale propagate de cursurile MISA sau nu sunt de acord cu anumite „practici” (?!) ale yoghinilor.
Între cei care ştiu din auzite, bazându-se pe zvonuri şi pe presă, şi cei care ştiu pentru că au studiat anumite surse de informare corecte este o mare diferenţă. Dar între cei care cunosc şi cei care trăiesc-experimentează un lucru există o diferenţă uriaşă. Căci a experimenta, a trăi („pe propria piele” cum se spune popular) îţi dă o forţă uriaşă de a merge până la capăt pe calea pe care ai pornit. Iar cei care nu au experimentat vreodată nu vor putea înţelege şi vor căuta explicaţii pe care le pot accepta: vor spune că X este nebun pentru că merge în continuare la cursul de Yoga deşi toate ziarele scriu despre ce grozăvii se practică acolo sau vor spune că i s-a spălat creierul şi că este manipulat. Ei nu realizează că X ştie foarte bine că la cursurile de yoga nu se petrec grozăvii. Nu se gândesc nici o clipă că X nu poate să şteargă cu buretele toate lucrurile pozitive pe care le-a trăit practicând Yoga, pentru a se încrede orbeşte în cuvintele unor ziarişti care nu au fost niciodată la aceste cursuri. Dacă un copil de clasa I ar veni la dumneavoastră şi v-ar spune că România este în Africa, deşi dumneavoastră ca adult aţi călătorit mult şi aţi studiat geografia mai mulţi ani, ce aţi face? Aţi spune, m-am înşelat până acum, România este în Africa, nu în Europa?!
Ce s-ar petrece dacă vreuna dintre ziaristele care scriu cu atâta înverşunare împotriva lui Gegorian Bivolaru s-ar vindeca de chisturile pe care le are la ovare sau de durerile menstruale, făcând amor cu continenţă şi transfigurare cu soţul său? Sau dacă vreunul din procurorii care au permis jaful din martie 2004 s-ar îmbolnăvi de o boală gravă şi s-ar vindeca practicând asane şi, de ce nu, urinoterapie? Oare atunci ar înţelege?! Noi le dorim din toată inima să înţeleagă fără a fi nevoie să ajungă la astfel de suferinţe. Poate într-o zi vor avea şansa de a experimenta Yoga aşa cum este ea şi cum se practică la cursurile MISA, adică reprezentând o revenire la firesc. Ca o revenire la făgaşul divin integrat al existenţei, făgaş pe care nu poţi fi decât fericit, armonios, vital, sănătos, împlinit aşa cum este firesc să trăiască orice fiinţă umană! Căci dacă este să socotim la normă, după media socială de sănătate, fericire, armonie, se pare că societatea consideră normal să fii bolnav, stresat, dizarmonios, frustrat…
Bibliografie:
David Icke, The Biggest Secret, The Book That Will Change the World, Bridge of Love Publications UK, 1999
David Icke, And the Truth Shall Set You Free: The 21st Century Edition, Bridge of Love (September 2004)
Michael A. Hoffman, Secret Societies and Psychological Warfare, Independent History and Research (July 7, 2001)
Tony Brown, Empower the People: Overthrow The Conspiracy That Is Stealing Your Money And Freedom, Harper Paperbacks,1999
Robert Gaylon, Sr. Ross, The Elite Don’t Dare Let Us Tell the People, RIE (December 20, 2004)
John Coleman, One World Order: Socialist Dictatorship, Bridger House Pub (October 1998)
Alan B. Jones, How The World Really Works, ABJ Press (January 1997)
8 februarie 2005
yogaesoteric
