Nota de patriotism

Cred că foarte puțini dintre cei care se ocupă de istoria naționalităților europene și de originea „conștiinței naționale” pe continent știu că abatele Gioacchino da Fiore (sfârșitul secolului al XII-lea, începutul secolului al XlII-lea) a fost primul patriot italian. El cel dintâi își mărturisește nădejdea în unitatea Italiei. Pentru el, dușmanii națiunii italiene, ai lui populus latinus, sunt dușmanii „poporului ales”. Toți năvălitorii barbari de la nord – lombarzii, francii, normanzii, germanii – joacă același rol pe care l-au avut asirienii în istoria celuilalt „popor ales”, evreii.

Ei vin să „pedepsească”, să împlinească porunca Domnului; italienii suferă de pe urma năvălirilor barbare întocmai așa cum au suferit și evreii de la babilonieni și asirieni: pentru că n-au fost vrednici să păstreze curată Legea Nouă pe care Dumnezeu le-o dăduse prin Iisus Cristos. Italienii sunt cel din urmă „popor ales” – după evrei și după greci – și sunt cu atât mai venerabili; căci nu s-a spus: „Cei de pe urmă vor fi cei dintâi”? […].

Este drept că la originea oricărei „conștiințe naționale” se află un anumit profetism. Să ne amintim cum am dobândit noi, românii, conștiința națională – și vom înțelege cât de organic este legat „profetismul” de „patriotism”. Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au cunoscut însă o „conștiință socială” luminată și fructificată mai ales de profetisme sociale, cu structura laică, iluministă. În Apus, și mai cu seama în Franța și Italia, acest „profetism”, social și patriotic în același timp, atacă vehement Biserica romano-catolică. Pe de o parte, pentru rolul ei secular – pe de altă parte, pentru „universalismul” ei, pentru ecumenicitatea ei.

Revoluția Franceză – izvorul tuturor „patriotismelor” – a fost cea dintâi mișcare care a pus în circulație ideea de „rasă” (nobilii erau urâți pentru că erau „germani”, „năvălitori”, „străini”) și ideea de „valori naționale”, de „creații etnice” (Zeița Rațiunii este zeiță franceză etc.) […].

Profesorul Nae Ionescu, în două articole din revista de critică teologică Predania, arată că ortodoxiile pot fi naționale – dar catolicismul nu poate fi decât supranațional. Și este firesc ca cel mai original mistic și profet al catolicismului, Gioacchino, pe care Roma nu l-a putut sanctifica, este firesc ca starețul calabrez alimentat de idei și viziuni răsăritene să aibă, cel dintâi, intuiția patriotismului.

Dar observați bine că un asemenea „patriotism”, crescut din conștiința apartenenței la un „popor ales”, străbătut de idei mesianice și fructificat de cea mai ferventă mistică, nu se mai întâlnește în istoria modernă decât la ruși, popor prin excelență „ortodox”. Celelalte patriotisme s-au născut în afara creștinismului. Patriotismul-tip – cel francez – este laic și anticlerical prin excelență.

La noi, pașoptiștii au introdus un patriotism profetic și social – dar (chiar atunci când era „biblic”, ca la Heliade Rădulescu) fără niciun contact viu cu Biserica. Pașoptiștii români imitau anticlericalismul francez. Și pe jumătate aveau dreptate; căci, deși ortodoxia nu se amestecase în politică și economie, cum se amestecă de la începutul ei Biserica romano-catolică, totuși, o dată cu fanariotismul, ortodoxia se înstrăinase (grecii) și se amesteca prea mult în treburile lumești. (Deși acest amestec era oarecum pasiv; preoții și călugării greci se îmbogățeau și asupreau – nu aveau destulă vitalitate ca să domine politic o țară.)

Atitudinea anticlericală a pașoptiștilor români corespunde întru totul atitudinii anticatolice a francezilor. Căci Biserica ortodoxă era atunci străină, și averile ei plecau dincolo de granițele țării, de unde îi venea și puterea seculară (compară cu Roma). Când ortodoxia românească a devenit din nou națională, ea nu mai putea fi în conflict cu „patriotismul”.

Astăzi, toate semnele ne vestesc o nouă intervenție a creștinismului răsăritean, ortodox, în istoria românească. O asemenea apropiere a ortodoxiei de istorie nu poate fructifica însă decât angrenată într-o filosofie creștină a istoriei (ca a lui Gioacchino da Fiore, de pildă) care să țină seama de „popoare alese”.

Justificarea interesului ortodoxiei pentru istorie nu poate fi validată decât la nivelul concepției despre „poporul ales”. Acum e timpul „profeților” și al „filozofilor istoriei” care să continue pe Gioacchino da Fiore. Mai exact, să fructifice învățătura lui, care a ratat în Apus – deși pornea de prin părțile noastre, ale Răsăritului.

Autor: Mircea Eliade

Citiți și:
VIDEO – Prof. Ioan-Aurel Pop: Cine condamnă patriotismul, este cazul să aibă în vedere că se ridică împotriva iubirii. Dacă nu ne iubim noi neamul, cum să ne iubească alții?
Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înțelege și iubi patriile altora
Mircea Eliade despre români

yogaesoteric
17 ianuarie 2024