Noua eră «întunecată». Școala de la Frankfurt și «corectitudinea politică» (II)

Citiţi prima parte a articolului

Salvând estetica marxistă

Până în 1928, Adorno și Benjamin aveau să-și satisfacă ambițiile intelectuale, stabilindu-se la Institut, în Germania. Ca subiect ei aleg un aspect al problemei pusă de Luckacs: cum să dea esteticii o solidă bază materialistă? Era o întrebare de o anumită importanță la acea vreme.

 

Dezbaterile oficialităților sovietice asupra artei și culturii, cu extravagantele lor „cotituri” din jurul „realismului socialist”, „proletcultismului” erau considerate idioțenii și nu serveau decât discreditării pretențiilor filozofice ale marxismului în rândul intelectualilor. Înseși scrierile lui Marx pe acest subiect erau, în cel mai bun caz, sumare și banale.

În esență, problema principală a lui Adorno și Benjamin era Gottfried Leibniz. La începutul secolului 19, Leibniz a distrus din nou vechiul gnosticism dualist ce diviza mintea și trupul, demonstrând că materia nu gândește. Un act creativ în artă sau știință poate enunța adevărul privind universul fizic, dar nu este determinat de acest univers. Printr-un efort auto-conștient ce concentrează trecutul în prezent pentru a determina viitorul, actul creativ corect orientat și definit este tot atât de nemuritor precum sufletul care îl imaginează. Acest fapt are implicații decisive pentru marxism, care se bazează în întregime pe ipoteza că activitatea mentală este determinată de relațiile sociale derivate din activitatea omenirii asupra existenței fizice. Marx a eludat problema pusă de Leibniz, așa cum au făcut Adorno și Benjamin, chiar dacă mai târziu au făcut-o cu mai mult elan.

Este greșit, afirmă Benjamin în primele sale articole asupra acestei teme, de a se începe cu rațiunea, afirmând mintea ca bază a dezvoltării civilizației. Aceasta este o moștenire nefericită a lui Socrate. Ca alternative, Benjamin propune un mod aristotelic de interpretare a Genezei.

Să presupunem că Edenul a fost dăruit lui Adam ca univers fizic primordial. Originea științei și filosofiei nu rezidă în investigarea și dominația naturii, ci în numirea obiectelor naturii. În starea primordială, numirea unui obiect însemna să spui totul despre acel obiect. În sprijinul acestei afirmații, Benjamin citează în mod cinic primele paragrafe din Evanghelia după Ioan, evitând cu grijă versiunea mult mai profundă din greaca veche și preferând în schimb Vulgata, astfel încât la paragraful „La început a fost Cuvântul”, conotația originalului grecesc „logos” de „rațiune”, „cuvânt”, a fost înlocuită cu sensul mult restrictiv dat de cuvântul latin „verbum”. După expulzarea din Eden și porunca lui Dumnezeu ca Adam să-și mănânce pâinea prin sudoarea frunții (metaforă marxistă folosită de Benjamin pentru dezvoltarea economiei) și blestemul ulterior al lui Dumnezeu dat Turnului Babel (prin Nimrod) (care a însemnat practic apariția statelor-națiune cu limbi diferite, pe care Benjamin și Marx le-au văzut ca pe un proces nefast, de îndepărtare de „comunismul primitiv” al Edenului), umanitatea a devenit înstrăinată de lumea fizică. De aceea, continuă Benjamin, obiectele încă reflectă o „aură” a formei lor primordiale, dar adevărul este acum fără speranță pierdut, aflat în ceață, neclar.

În fapt, vorbirea, limbajul scris, arta, creativitatea în sine, prin care dominăm universul fizic, contribuie la prelungirea înstrăinării, prin încercarea (în jargon marxist) de a încorpora obiectele naturii în relaţiile sociale determinate de structura de clasă, dominantă la acel moment în istorie. Artistul creativ sau omul de ştiinţă este, de aceea, un vas, precum Ion rapsodul, aşa cum el se descrie pe sine lui Socrate, sau precum un apărător al teoriei moderne a haosului: actul creativ „iese la suprafaţă” din amestecul cultural, precum în magie.

Cu cât burghezul încearcă mai mult să comunice, să transmită intenţia sa cu privire la ceea ce îl înconjoară, cu atât se depărtează de la adevăr. Aşa cum afirmă un celebru enunţ al lui Benjamin: „Adevărul este moartea intenţiei”.

Acest tip de raţionament permite realizarea unor acte distructive: făcând din creativitate un produs al specificului istoric, o jefuiești atât de perenitate, cât şi de moralitate. Astfel, cineva nu mai poate afirma un adevăr universal sau o lege naturală, deoarece adevărul este complet relativ la dezvoltarea istorică. Discreditând ideea adevărului şi a erorii poţi, de asemenea, să arunci în aer conceptele „învechite” de bine şi rău; devii, în cuvintele lui Nietzche „dincolo de bine şi rău”.

Friedrich Nietzche 

Benjamin este capabil totodată să apere ceea ce el numeşte „satanismul” simboliștilor francezi şi al succesorilor săi „suprarealişti”, pentru că în miezul satanismului „cineva poate găsi cultul răului ca instrument politic… pentru a dezinfecta şi izola împotriva tuturor diletantismelor moralizatoare ale burghezilor”.

Să condamni satanismul lui Rimbaud ca rău este la fel de incorect ca a aprecia un cvartet al lui Beethoven sau un poem al lui Schiller ca fiind „bune”. Pentru amândouă, judecăţile sunt oarbe la forţele istorice ce lucrează „inconştient” asupra artistului.

De aceea, ni se spune că ultima structură muzicală a lui Beethoven se „chinuia” să devină atonală. Dar el nu a putut să se afirme pe el însuşi în mod conştient din cauza lumii structurate europene definite ca atare de Congresul de la Viena (teza lui Adorno); în mod similar, Schiller chiar a dorit să afirme că în fapt creativitatea era eliberarea erosului, dar fiind „un copil adevărat” al iluminismului şi al lui Immanuel Kant, nu a putut să renunţe la raţiune (teza lui Marcuse).

Epistemologia devine astfel o relaţie săracă a opiniei publice, din moment ce artistul nu creează în mod conştient pentru a ridica societatea, ci mai degrabă „inconştient” el transmite presupoziţiile ideologice ale culturii în care a fost născut.

Problema nu mai este reprezentată de adevărul universal, ci ce poate fi plauzibil interpretat de către auto-numiţii „gardieni ai spiritului timpului” – zeitgeist.

„The Bad New Days”

De aceea, pentru Şcoala de la Frankfurt, scopul elitei culturale în moderna eră „capitalistă” este necesar să fie dezbrăcarea de credinţa că arta derivă din emulaţia auto-conştientă provenită de la Dumnezeu în ipostaza de Creator.

„Iluminarea religioasă” – spune Benjamin – este necesar să fie arătată a proveni dintr-o iluminare profană, materialistă, dintr-o inspiraţie antropologică, căreia haşişul, opiumul sau orice altceva îi poate oferi o lecţie introductivă.

În acelaşi timp, „noi forme culturale este nevoie să fie găsite pentru a creşte «alienaţia populaţiei», pentru ca ea să înţeleagă cu adevărat cât de alienată este când trăieşte fără socialism. Să nu se construiască pe vechile zile bune de odinioară, ci pe cele rele şi noi de astăzi”.

Direcţia potrivită în pictură este urmată de ultimele creaţii ale lui Van Gogh, care a început să picteze obiecte în dezintegrare, cu ochiul echivalent al unui fumător de haşiş ce extrage şi introduce obiecte din afara lumii lor fireşti.

În muzică „nu este sugerat că cineva poate compune mai bine astăzi decât Mozart sau Beethoven”, spune Adorno, „dar este indicat să se compună atonal, deoarece atonalismul este bolnav, iar boala, în mod dialectic, este şi leacul”.

Extraordinara reacţie violentă de protest cu care muzica se confruntă în societatea prezentă, pare cu toate acestea să sugereze că funcţia dialectică a acestei muzici poate fi deja simţită nefast, ca „distrugere”. Scopul artei moderne, literaturii şi muzicii se cere să fie acela de a distruge potenţialul înălţător şi deci burghez al artei, literaturii şi muzicii astfel încât „omul să-şi piardă conexiunea cu divinul” şi să-şi vadă ca unică opţiune creativă revolta politică. „Pentru că a organiza pesimismul nu înseamnă altceva decât să alungi metafora morală din politică şi să descoperi în acţiunea politică o sferă rezervată 100% imaginii”.

De aceea, Benjamin colaborează cu Brecht pentru a transpune aceste teorii în practică, iar efortul lor conjugat culminează în „efectul de înstrăinare” – enstrangement, încercarea lui Brecht de a-şi scrie compoziţiile astfel încât auditoriul să părăsească teatrul demoralizat şi furios, aparent fără motiv.

Corectitudinea Politică

Analiza Adorno-Benjamin reprezintă aproape întreaga baza teoretică pentru toate trendurile estetice „politically correct”, ce acum invadează toate universităţile.

Post-structuralismul lui Roland Barthes, Michel Foucault şi Jaques Derida, semiotica lui Umberto Eco, deconstructivismul lui Paul de Man, toate îl citează deschis pe Benjamin ca sursă a operei lor. Opera Numele trandafirului a lui Eco este aproape un tribut adus lui Benjamin. De Man, fost colaborator nazist în Belgia, care a devenit apoi prestigios profesor la Yale, şi-a început cariera traducându-l pe Benjamin. Celebra afirmaţie din 1968 a lui Barthes „autorul este mort” face referire la enunţul anterior a lui Benjamin „Adevărul este moartea intenţiei”.

Benjamin a fost chiar numit moştenitorul lui Leibnitz şi Wilhelm von Humbold – filologul colaborator al lui Schiller, ale cărui reforme educaţionale au contribuit la uluitoarea dezvoltare a Germaniei din secolul 19.

În 1991, Washington Post îl numeşte pe Benjamin „cel mai fin teoretician literar german al secolului” (mulţi ar renunţa însă la termenul „german”).

Cititorii au auzit cu siguranţă povestea terifiantă despre cum un departament de studii afro-americane a interzis opera Othello, deoarece este „rasistă” sau cum un profesor feminist radical a predat, în cadrul unei întâlniri a Asociaţiei de Limbi Moderne că „vrăjitoarele sunt adevăratele eroine ale operei Macbeth”.

Aceste atrocităţi apar deoarece „propovăduitorii” pot „plauzibil” demonstra în smintita tradiţie a lui Benjamin şi Adorno că de fapt conţinutul operei lui Shakespeare ar fi irelevant; ceea ce este important este subtextul rasist sau falocentric de care Shakespeare era inconştient atunci când a scris.

Atunci când studiile feministe sau Departamentul de Studii ale Lumii a Treia organiza studenţii pentru a abandona clasicismul în favoarea autorilor moderni, de culoare sau feminişti, motivele oferite erau cu totul cele ale lui Benjamin. Nu faptul că aceşti autori moderni sunt mai buni, ci că ei ar fi oarecum mai aproape de adevăr, deoarece proza lor reflectă problemele sociale moderne asupra cărora autorii mai vechi sunt ignoranți. Studenţii vor fi învăţaţi că însuşi limbajul este, aşa cum afirmă Benjamin, aproape un conglomerat de nume false aruncate asupra societăţii de către opresori, fiind avertizaţi asupra „logocentrismului” – încrederii prea mari pe care burghezii o acordă cuvintelor.

Dacă aceşti autori antici apăreau „retrograzi” (în cuvintele lui Adorno), aceasta se datora faptului că ei erau proiectaţi a fi aşa. Cea mai importantă realizare a Şcolii constă în conştientizarea faptului că monstruoasele lor teorii pot deveni dominante în cultură, ca rezultat al schimbărilor din societate aduse de ceea ce Benjamin a numit „era reproducerii mecanice a artei”.

Citiţi următorul articol din această serie

Citiţi şi:

Criza artei şi promovarea non-valorii de către mass-media

Reprezentarea hidoasă, şocantă şi deformată a femeii în aşa-zisa artă modernă a lui Picasso

yogaesoteric

17 noiembrie 2019