Noua Ordine Mondială în era Trump. Posibilitatea unei noi Yalte şi a destrămării UE declanşate?
După un an 2016 în care victoria taberei Brexit la referendumul din Marea Britanie și alegerea lui Donald Trump la Casa Albă au fost șocurile majore, 2017 se anunța nu atât un an al confruntărilor geopolitice, militare și economice, cât unul al bătăliei dintre viziunile asupra lumii. „Pe de o parte, sunt cei care vor să apere statul-națiune și care vor să ridice ziduri în fața unei lumi instabile și periculoase. Pe de altă parte, sunt cei care cred în internaționalismul liberal, în deschidere, liberul schimb și instituțiile internaţionale”, scrie BBC. Prin urmare, sunt toate premisele ca 2017 să fie anul extinderii acestei bătălii a ideilor, deseori echivalată cu războiul informațional dintre Vest și Est.
Creșterea economică globală va rămâne modestă în 2017, iar buzunarul cetățenilor din statele mai puțin dezvoltate va fi mai sărac. Marile acorduri comerciale, precum cel dintre UE și SUA sau Parteneriatul Transpacific, vor lăsa locul unor acorduri mai puțin ambițioase. Statele rămase pe dinafară vor avea de suferit presiuni economice ce vor duce la tensiuni sociale, iar guvernele vor avea de ales între o globalizare care presupune pe mai departe salarii tot mai reduse și beneficii sociale ce tind spre zero și o politică de reducere a fiscalității și de creștere a cheltuielilor sociale, anatemizată până acum de retorica globalistă dominantă.
China – certitudini și enigme
Evoluția economică a Chinei va defini în bună măsură peisajul internațional în 2017, pentru că va continua să se axeze pe tehnologia înaltă de producție proprie, lovind astfel în economiile exportatoare de produse cu valoare adăugată mare.
Pe de altă parte, rămâne o enigmă dacă Beijingul va intra în conflict cu noua administrație americană. China revendică aproape integral Marea Chinei de Sud, iar dacă SUA nu-și vor păstra prezența în regiune, Indonezia, Vietnam sau Singapore își vor pierde încrederea în parteneriatul cu Washingtonul. Donald Trump și noua sa echipă au arătat deja că vor ataca Beijingul pentru că manipulează cursul yuanului, că vor ataca politica „o singură Chină” privind Taiwanul și că ar putea riposta la provocările militare chineze din Marea Chinei de Sud, aruncând mingea în terenul Beijingului.
Nu este însă un an potrivit pentru o confruntare comercială între SUA și China, câtă vreme Trump se va axa pe problemele economiei americane, iar președintele Xi Jinping va trebui să-și susțină reformele economice în faţa celui de-al 19-lea Congres al Partidului Comunist Chinez. În plus, intenția lui Donald Trump de a renunța la Parteneriatul Transpacific (acordul de liber schimb menit să îngrădească expansiunea economică chineză) poate fi interpretată la Beijing ca o compensație pentru „războiul comercial” pe care îl pregătește noul preşedinte al SUA.
Un 2017 crucial pentru UE
„Cei care vor duce lumea înainte sunt cei care au curajul să-și asume riscuri, încăpățânații și barbarii“, spunea Beppe Grillo, liderul partidului antisistem Mișcarea de 5 Stele din Italia, și aceasta este declarația care ilustrează cel mai bine provocările pe care le va aduce 2017 Uniunii Europene.
„Barbarii” se vor afla în fața porților democrației liberale în Franţa, în Germania, în Olanda şi, poate, în Italia, acolo unde vor avea loc alegeri parlamentare și prezidențiale cruciale în 2017. Sunt șanse minime ca partide extremiste precum Frontul Național din Franța și Alternativa pentru Germania să ajungă la guvernare, însă pentru aceasta forțele politice tradiționale vor trebui să facă mari concesii celor catalogați drept populiști: mai mult protecționism, mai puțină libertate de circulație, iar în cazul Franței, Francois Fillon, cel mai probabil viitorul președinte, mai multă apropiere de Rusia. Or, aceasta va însemna diluarea proiectului european, care se bazează tocmai pe tandemul franco-german. Iar mai puțină Europă înseamnă sărăcie pentru statele estice, ai căror cetăţeni se vor opri la barierele ridicate în calea căutării unei vieți mai bune.
Șocul Trump pentru Europa
2017 va aduce un șoc pentru o Uniune Europeană obișnuită să prospere sub umbrela de securitate oferită de Statele Unite și deschisă către semnarea unui Parteneriat Transatlantic pentru Comerț și Investiții, care să-i ofere și o umbrelă economică americană în fața fenomenului „Made in China”. Europa trebuie să plătească pentru „serviciile NATO”, Europa trebuie să se decidă dacă luptă în războiul comercial cu China pe care îl pregătește administraţia Trump. Aranjamentele economice și de apărare SUA-UE pe care le poate aduce 2017 vor fi mult mai costisitoare decât cele preconizate sub administrația Obama, iar aceasta se va repercuta asupra vieții de zi cu zi a cetățeanului european sărac.
Joc de sumă zero în Orientul Mijlociu
Cu un regim șiit la Bagdad și unul dominat de secta șiită a alawiților lui Bashar al-Assad la Damasc, Iranul se anunță unul dintre marii câștigători ai conflictelor din Irak și Siria. A fost în această poziție începând de la invazia americană în Irak, în 2003, în ciuda sancțiunilor la care a fost supus, pentru că toate aceste războaie au dus la șiitizarea Irakului, prin excluderea sunniților de la guvernare și acordurile premergătoare creării unui stat kurd, iar acum același fenomen are loc în Siria, cu sprijinul Rusiei. Această ascensiune iraniană este o mare înfrângere pentru Israel și monarhiile din Golf, aliații SUA. Washingtonul poate pune o piedică Iranului prin anularea sau amendarea acordului nuclear încheiat în 2015, așa cum a sugerat Donald Trump, însă este puțin probabil, atât timp cât este un acord multilateral (implicând și Rusia, China, Franța sau Germania). Cel mai probabil, estimează analiștii occidentali, Trump se va mulțumi să creeze un mediu toxic pentru investițiile străine în Iran, pentru a forța Republica Islamică să accepte mai multe concesii nucleare.
Rusia, o mare putere vulnerabilă
Rusia a invadat Ucraina și a intervenit în Siria pentru a-și recâștiga locul la masa marilor puteri, iar 2017 poate aduce confirmarea noului statut, la un sfert de secol după prăbușirea URSS.
În ciuda semnalelor pozitive date prin numirea lui Rex Tillerson în fruntea diplomației SUA (un critic al sancțiunilor occidentale impuse Moscovei), Vladimir Putin nu va renunța la testarea administrației Trump prin noi provocări în statele flancului estic al NATO: amestec în afacerile interne ale statelor baltice, amenințări legate de scutul antirachetă din România și Polonia, atacuri cibernetice. Instalarea, în octombrie 2016, a sistemelor de rachete ce pot transporta focoase nucleare în exclava Kaliningrad este un semnal în acest sens.
Este o provocare pentru Vest și pentru Rusia deopotrivă, avertizează analistul Fiodor Lukianov, care consideră că Rusia este obligată să-și ajusteze politica pe măsura noului statut. Iar aici, prețul petrolului va fi călcâiul lui Ahile pentru Moscova și în 2017, în ciuda acordului pentru reducerea producţiei semnat de marii producători în 2016. Niciun stat semnatar nu va respecta integral acest acord în anul ce vine, scrie agenția Stratfor.
Anul atentatelor teroriste
Ofensiva pentru eliberarea orașului Mosul de sub ocupația organizației Stat Islamic se va încheia cu succes în primele luni ale anului 2017, iar la scurt timp va fi eliberat și orașul Raqqa, „capitala” siriană a jihadiștilor amintiți. Însă nicio grupare teroristă nu dispare total odată ce piere identitatea sa teritorială. Pierderile teritoriale vor fi compensate prin resurgența terorismului internațional. Propaganda jihadistă va merge mai departe, de această dată pentru recrutarea de adepți pentru comiterea de atentate în statele occidentale, mai frecvente și mai grave decât în anul 2016.
Cele mai radicale scenarii
O nouă Yalta.
Izolaționismul administrației Trump și agresivitatea regimului Putin pot pune Germania Angelei Merkel în fața unei alegeri dificile, scrie Bloomberg: fie Berlinul investește uriaș în apărarea Europei împotriva Rusiei, fie va cădea de acord cu SUA și Rusia pentru o restabilire a sferelor de influență. În acest din urmă caz, Moscova va renunța la războiul informațional împotriva Vestului și la agresiunile militare, iar Merkel și Trump vor recunoaște dominația rusă în Ucraina, Siria și chiar în flancul estic al NATO.
Război economic SUA-China.
Un alt scenariu oferit de Bloomberg arată că noul președinte american poate impune taxe de import uriașe pentru produsele chinezești, Beijingul urmând să riposteze prin devalorizarea puternică a yuanului. Cum anul 2017 este unul foarte important la nivel politic în China, orice posibilă sciziune la Congresul Partidului Comunist poate arunca țara în cea mai gravă recesiune din epoca modernă, aducând și o criză economică asiatică similară celei din 1997.
Disoluția UE.
În cazul în care preconizatele alegeri anticipate din Italia sunt câștigate de populiştii lui Beppe Grillo, dacă liderul Frontului Național, Marine Le Pen, devine preşedinta Franţei, dacă Angela Merkel pierde alegerile din Germania, iar în Marea Britanie actualul premier, Theresa May, este înlocuit de un adept al „divorțului” dur de UE, atunci spațiul Schengen se va dezintegra, iar în Cehia, Polonia și Ungaria putem asista la referendumuri pentru părăsirea UE și apropierea de Rusia.
Cotidianul: Vicecancelarul german: „Dezmembrarea UE nu mai este de neconceput”
Insistența Germaniei asupra austerității în zona euro a lăsat Europa mai divizată ca oricând, iar o dezmembrare a Uniunii Europene nu mai este de neconceput, a declarat vicecancelarul german Sigmar Gabriel pentru revista Der Spiegel, la începutul lunii ianuarie, potrivit Reuters.
Gabriel, al cărui Partid Social Democrat (SPD) este partener în marea coaliție cu conservatorii cancelarului Angela Merkel, a spus că eforturile extenuante ale unor țări precum Franța și Italia de a-și reduce deficitele fiscale implică riscuri politice.
„L-am întrebat cândva pe cancelar, ce ar fi mai costisitor pentru Germania: ca Franței să i se permită să aibă o jumătate de punct procentual mai mult la deficit (stabilit la maximum 3% din PIB pentru zona euro) sau ca Marine Le Pen să devină președinte?”, a declarat Gabriel, referindu-se la lidera Frontului Național (extrema dreaptă). „Încă îmi mai datorează un răspuns”, a adăugat Gabriel, al cărui partid pledează pentru o concentrare mai mare pe investiții, în timp ce conservatorii lui Merkel pun accentul pe disciplina fiscală ca fundament al prosperității economice.
Întrebat dacă el chiar crede că ar putea câștiga mai multe voturi prin transferul mai multor bani din Germania către alte țări ale UE, Gabriel a răspuns: „Știu că discuția aceasta este foarte nepopulară. Dar mai știu și despre starea UE. Dezmembrarea sa nu mai este de neconceput”. „Dacă acest lucru se va întâmpla, copiii și nepoții noștri ne vor blestema. Pentru că Germania este cel mai mare beneficiar al Comunității Europene, atât din punct de vedere economic, cât și politic”, a mai spus el.
În altă ordine de idei, Gabriel a susținut că ar trebui interzise în Germania moscheile conduse de islamiști ultraconservatori, cunoscuți sub numele de salafiști. Astfel de comunități ar trebui dezmembrate și predicatorii expulzați, „pe acest subiect am toleranță zero”, a insistat Gabriel atunci când Der Spiegel i-a amintit că tunisianul care a ucis 12 oameni într-un atac la un târg de Crăciun din Berlin avea legături cu predicatori salafiști.
„Moscheile salafiste trebuie interzise, comunitățile trebuie dezmembrate, iar predicatorii expulzați. Și cât mai repede cu putință”, a susținut vicecancelarul german.
DW/Horatiu Pepine: O perioadă de mare nesiguranță diplomatică
S-ar putea să fi greșit atunci când am spus că Teodor Meleșcanu este o proastă alegere la Externe, întrucât ar fi omul unor timpuri de retragere și indecizie. Chiar dacă viziunea sa asupra lumii de azi nu ne este cu adevărat cunoscută (e și vina presei care l-a ignorat), Teodor Meleșcanu ar putea fi tocmai omul cel mai potrivit pentru starea de descurajare și dezorientare totală în care se găsește diplomația românească. Adică omul care să imagineze un limbaj numai potrivit, prin echivocul său conciliant, pentru această situație de dezorientare, care nu se datorează unor persoane sau partide, ci ține de întreaga evoluție a țării în ultimele decenii. Niciodată, parcă, de la admiterea în NATO si UE nu ne-am găsit într-o încurcătura mai mare, în ciuda faptului, desigur, că ea nu are dramatismul altor timpuri și că nu există pericole propriu-zise iminente. Și totuși.
În ultimul deceniu, România a urmat politica dictată de americani în mai toate privințele, aruncând în aer toate proiectele energetice propuse de Rusia, asociindu-se cu americanii pe diferite câmpuri de luptă, sfidând Europa occidentală în perioada administrației Bush și apoi răsuflând ușurată când președintele Obama a readus concordia în relația cu Germania și Franța. Diplomația română se simțea eliberată de povara și stresul de a evolua între cei doi poli de putere și influență, regăsindu-se mai calmă într-un Occident „reunificat” după sciziunea provocată de războiul împotriva Irakului. Desigur, renunţând la anumite excese de zel proamerican (susținerea integrării în NATO a Ucrainei și Georgiei și militarizarea Mării Negre) și acomodându-se cu politica mai conciliantă a Germaniei în vecinătatea estică, diplomația românească a reușit să se instaleze în câteva „certitudini”, care i-au conferit ceva mai multă siguranță de sine și coerență.
Instalarea Scutului antirachetă a fost momentul de vârf al acestei „direcții pro-Vest”, cum se spune în termeni de cod, care părea că statornicește, pentru multă vreme de atunci înainte, o anumită configurație a lumii. În acest timp, România și-a conservat relațiile în Orientul Apropiat (în Siria, în mod special, în ciuda războiului și a retragerii ambasadelor occidentale) și a căutat să profite rapid de reluarea legăturilor comerciale cu Iranul, având grijă să nu pericliteze relația cu Israelul. Tentativele anterioare ale guvernului Ponta de a ieși din acest decor forțând o deschidere comercială către China au fost privite cu intransigență de cercurile dominante proamericane, care le-au tratat ca erezii impardonabile. În linii mari, prin reinstalarea lui Traian Băsescu, după referendumul de demitere din 2012, linia „ortodoxă” proamericană și antirusă refăcuse fisura, păstrând orientarea „pro-Vest” nemodificată.
Astăzi însă problema nu mai este nesiguranța loialităților interne, ci chiar cursul mare al lumii, care și-a schimbat subit orientarea. Sau, cum spunea pe un ton de calmă decepție cancelarul Angela Merkel în cadrul unei reuniuni recente a CDU: „Lumea s-a întors, parcă, cu capul în jos” (Der Spiegel). Posibilitatea care părea să prindă contur, a unei înțelegeri ruso-americane, și rolul incert pe care l-ar avea Germania în acest nou context, crează o mare dilemă pentru diplomația de la București, care se vede brusc desprinsă din certitudinile sale.
În Franța, este foarte probabil ca alegerile să fie câștigate anul viitor de candidatul Republicanilor, François Fillon, un politician care nu a ascuns că dorește o apropiere de Rusia și în plus că aspiră să facă din Franța în următorii 10 ani cea mai mare putere europeană. O provocare vădită adresată Germaniei, care a și perceput-o rapid ca atare. Paradoxal, Germania care a întreținut, în ciuda „războiului rece” din ultimii ani, cele mai strânse raporturi comerciale cu Rusia și care s-a îngrijit permanent de întreținerea unui canal de comunicare politică cu Moscova, pare a fi lăsată să exprime singură sentimentul libertar anti-Putin al Occidentului în versiunea sa încă nedivizată.
Angela Merkel a fost prudentă, dar rece și circumspectă în relația cu viitorul președinte Donald Trump, ceea ce nu ne lasă să întrevedem evoluțiile viitoare și, cu siguranță, diplomații de la București își pun aceleași întrebări. Cu alte cuvinte, vechiul peisaj, nici el cu adevărat liniștitor, dar care sugera că se va fixa într-o imagine stabilă pentru o perioadă mai lungă de timp, a fost total bulversat.
În aceste împrejurări, diplomația românească se găsește într-o situație de nesiguranță pe care nu a mai trăit-o demult. Dar cel mai grav este că pro-americanismul bine implantat și păzit cu mare vigilență de serviciile secrete (CIA, direct sau prin mijlocirea SRI pare a fi avut un rol mai mare de cât se bănuia în toate afacerile politice interne românești), trece el însuși printr-o mare derută. În definitiv, ce înseamnă panamericanism, dacă el va exclude adversitatea fățișă față de Rusia? Sau, și mai grav, dacă noua administrație americană va îngheța capabilitățile militare din România? În plus, toate minoritățile libertare și anti-ortodoxe care exultau de stilul și orientarea prezenței americane vor tinde la rândul lor să-și retragă sentimentele și să devină mai circumspecte dacă Donald Trump va lăsa să iradieze conservatorismul pe care îl sugerează.
Ce va mai însemna atunci pro-americanismul de până acum? Și cum se va împăca el cu cealaltă putere semnificativă, Germania, care ține să fie prezentă, exercitând o supraveghere atentă a economiei românești? Prin urmare pro-americanismul însuși nu va mai fi pe de-a-ntregul ce a fost, trecând la rându-i printr-un proces de reformulare.
După toate aparențele, dacă luăm în considerare absența oricăror luări de poziție la nivel înalt și tăcerea absolută și, de fapt, incompetentă a Președintelui (a trimis, ce-i drept, o telegramă de felicitare președintelui ales, Donald Trump), diplomația românească e complet dezorientată și așteaptă, în prealabil, ca marile puteri să intre în dialog și să ofere o indicație cu privire la noua configurație a lumii. Iată motivul pentru care, în ciuda a ceea ce am spus, Teodor Meleșcanu pare a fi o soluție potrivită. Nu este însă o laudă, ci doar un fel de a spune că uneori instinctul colectiv își găsește soluții pe potriva firii și înclinațiilor sale.
Citiţi şi:
Ce înseamnă acum alegerea lui Trump pentru România
Au Donald Trump şi economiile mondiale şansa supraviețuirii? Există o singură soluţie: Eliminarea Rezervei Federale şi a băncilor naţionale!
Războiul «va deveni pentru noi o realitate practică», declară un oficial militar chinez
yogaesoteric
12 aprilie 2017