Noua ură de clasă și speranța pentru o pace socială

Pe 13 martie, am semnat pentru candidatura AUR. De ce?

1. Pentru că ce s-a petrecut a încălcat Constituția, legi și dacă voiau să îl învingă pe Călin Georgescu, era normal să o facă prin a-i convinge electoratul, prezentând un contracandidat mai bun. Era necesar să o facă prin campanie, să propună programe de guvernare solide. Altfel, este ca și cum te bucuri că ai câștigat o cursă de atletism, dar nu pe teren, ci la masa verde, sau pentru că favoritul era răcit ori cu capul spart de un fanatic. Așadar, decizia nu are în sine nimic legal, dar nici nimic onorabil, plecând de la premisa că o singură tabără este în legitimitate să decidă pentru tot electoratul, deoarece ceilalți sunt efectiv idioți, cărora avem tot dreptul să le suspendăm dreptul de vot (vezi punctul 2, mai jos).

Practic, este un punct de vedere de o aroganță feroce, care, luat la bani mărunți, își arată deplina ipocrizie și neconcordanță cu propriile principii declarate: toleranța, respectul, democrația. Nu a fost nicio secundă vorba de respect pentru cel puțin 40 la sută din electorat (conform celor mai ostile sondaje), din moment ce s-a anulat turul 2 când el era deja în desfășurare (!).

De fapt, nu a fost o chestiune de legalitate, ci o decizie luată rapid, doar pentru că s-a văzut care erau preferințele din diaspora. Iar legile nu sunt legi pentru toată lumea. Eu, dacă depun un document și nu e strict pe litera legii, mă voi trezi cu el respins. În schimb, dacă ești puternic și ai spate politic, aceeași lege nu mai e lege ca pentru cel simplu.

Am văzut asta într-un proces pe care familia mea l-a câștigat abia după 17 ani (tulburare de posesie la un teren) pentru că era implicată o primărie. Au falsificat registrul agricol, au nesocotit hotărâri judecătorești. Pur și simplu, pentru că s-a putut și pentru că atunci când vrea politicul, totul îi poate fi subordonat.

2. Pentru alegeri libere. Oamenii au dreptul să aleagă chiar și greșit (cât de minunate au fost alegerile noastre din ultimii 10 ani?). Au drept de vot și dacă sunt știrbi, și dacă încasează minimul pe economie, și dacă sunt șomeri și dacă sunt analfabeți. Observ un elitism plin de ură la adresa „suveraniștilor” care sunt considerați analfabeți, certați cu limba română, frustrați, singuri, ratați și șomeri.

De exemplu, pe ultimele trei le-a scris un cunoscut influencer userist, punctând și cu vulgarități, pentru a arăta că suveraniștii sunt săraci, se plictisesc și îi invidiază pe cei în cuplu, cu bani și loc de muncă, iar din această invidie derivă opțiunea lor considerată politic incorectă. Ca atare, tensiunea din societate este tot mai pronunțată, iar cei care adună cumva ura de clasă sunt tocmai suveraniștii.

În vreme ce în comunism era un delict să fii bogat sau intelectual (noi muncim, nu gândim), acum acuzele sunt în sens invers: dacă ești cumva mirosit sau suspectat că ai doar studii medii, că ești plătit cu minimul pe economie, sau că ești șomer, necăsătorit (sau singur), neasigurat, provii din mediul rural etc. (redau din portretul construit de media și de rețele), atunci ești numai bun de pus la zid și înfierat. Și atunci se spune că susținerea ta pentru conservatori se datorează frustrării derivate din situația ta socială.

Las la o parte că nimic din cele enumerate nu mi se pare neapărat un defect sau handicap social. Dar nici măcar acest portret nu acoperă toată plaja de conservatori/suveraniști. Mulți dintre ei se petrece să aibă și loc de muncă, și studii superioare și alte câteva criterii esențiale în ochii elitei actuale. Și subliniez ceea ce am amintit la punctul 1, întrebând: cât de firesc, de uman și de democratic este să dorești a te pronunța și în locul majorității care a votat în turul 1, considerând-o manipulată și ignorantă? Și cât de bună părere să ai atât despre tine, cât și despre politicianul pe care îl susții (și pe care nu îl cunoști personal, de obicei) astfel încât să ți se pară perfect legitim și democratic ca punctul tău de vedere să se substituie automat (fără exercițiul de la urne) altor câtorva milioane de oameni? Invers, acești oameni nu au avut aroganța de a anula alți votanți, deoarece electoratul conservator nu a cerut scoaterea cuiva din cursă, prin nevalidarea candidaturii depuse la BEC.

3. Nu am mari așteptări de la mișcarea asta. Nu am mari așteptări de la politicieni, în general. Suntem foarte mici (România) și deciziile se iau în altă parte, după cum s-a și văzut: ambasadorul francez care vizitează judecător CCR, dl Macron care a scris laudativ despre anularea turului 2, dar chiar și americanii Musk și Vance care au luat apărarea celorlalți. Dovada că nicio tabără nu e „fără spate” străin și nu își imaginează vreo clipă că românii ar putea lua hotărâri și de unii singuri.

Ca atare, dacă nu putem decide singuri, atunci îmi bat capul cu ograda mea, cu ce este în imediata mea apropiere și putere de decizie. Viața personală, viața familială, cariera pe pătrățica mea profesională. Restul, nădejdea rămâne Sus. E adevărat că viața mică, a persoanei, se intersectează cu cea mare, socială. E adevărat că uneori îți este favorabilă arhitectura socială, dar alteori ieși cam șifonat (la medic, la școala zdruncinată tare de „România educată”, în justiție dacă ai vreo problemă, în trafic etc.). Ghinion. Sau depinde fiecare cum se strecoară și cât de tare îi este psihicul, cum își creează resorturi de rezistență.

Una dintre aceste forme de rezistență este și aceea de a pune o neputință sau o zbatere personală doar pe seama unor alegeri greșite sau pe seama hazardului. Cu toate acestea, uneori nu este doar o vină a individului sau o nepricepere a lui. De exemplu, chiar și alienarea dintre părinți și copii, dintre soți, dintre vecini etc., nu are doar cauze punctuale, de natură personală, ci și unele care țin de un tablou social mai larg, inclusiv ideologic.

Ne-am însușit treptat o ideologie sclipitoare (ca o alamă luată drept aur), seducătoare prin promisiunea ei de progres, confort și prosperitate. Dar ea, uimitor, ne-a adus mai multă nefericire: ne-a făcut mai singuri, mai triști și ne împinge în cabinetele psihologilor. Și astfel ne trezim că avem la scară o mașină sau chiar două, plecăm lunar în city break și ne permitem o ieșire săptămânală la restaurant, dar ceva nu pare să aibă sens în viața noastră. Ne confruntăm cu singurătatea ori cu egoismul în cuplu, deoarece viziunea consumeristă a trecut și la nivel uman: riscăm să fim înlocuiți de către cel de lângă noi așa cum se face cu orice model demodat de telefon, căutându-se o versiune mai nouă. Și așa mai departe.

Dar, desigur, putem refuza să vedem vreo legătură de cauzalitate între situația noastră și modul în care optica socială este continuu fasonată (prin școală, media, divertisment – filme, muzică, instituții, politici publice). Putem continua să nu vedem acest apel perpetuu la dezangajare și deresponsabilizare, ca și la creșterea individualismului și a aroganței. Câtă vreme ni se aruncă un mic os (în vest este numit „economic drug”, de cumpărare a bunăvoinței și complicității), atunci poate că mulți dintre noi vom continua să închidem ochii.

Ca atare, încă o dată, nu am așteptări prea mari, dar am acționat în virtutea unei datorii de conștiință, cu nădejdea că totul este îngăduit spre mai binele nostru, chiar dacă nu mereu acesta coincide perfect cu imaginea noastră de mai bine. Să sperăm în resursa noastră de a ne ierta reciproc pentru înverșunarea și orbirea noastră (de ambele tabere), cu gândul și că toți am avut poate ceva de învățat din această inedită și neașteptată situație.

Autor: Rucsandra Bălășoiu

Citiți și:
România în focarul celui de-al II-lea Război Rece din istorie
Mizeria propagandei mainstream: Armata de Pinochhioți

yogaesoteric
20 martie 2025