Nu există liniaritate în dictatură

Contrar aparențelor, tendința dictaturilor de a se întinde pe intervale lungi de timp nu vine din acomodarea populației cu opresiunea constantă (căci nu e constantă), ci din accentuarea continuă a neputinței pe măsura trecerii timpului. Este motivul pentru care insist mereu că e nevoie de o respingere radicală a întregului discurs public în numele căruia s-a trecut la confiscarea de drepturi și libertăți, precum și la „compensarea” lor cu obligativități de consolare. Pentru că dându-le timp, din timpul nostru le dăm.

În situația noastră, singura abordare eficientă este forțarea abrogării Legii Nr.55/2020 și blocarea oricărei tentative de a impune interdicții și obligativități sub pretexte medicale, tocmai pentru că încercarea de a reacționa punctual, împotriva fiecărui abuz în parte, e fără spor – mobilizarea noastră este un proces cu o inerție mult mai lentă decât viteza cu care autoritățile pot produce la infinit noi și noi variante de abuz, iar uzura psihică e mereu la noi, nu la ei, cu demoralizarea inerentă.

Această întindere în timp a climatului opresiv produce o degradare pe măsură a calității vieții, nu este un fenomen stagnant, din rațiuni ușor de identificat, care țin de caracterul nesustenabil al oricărei dictaturi – de aceea e dictatură, pentru că e contra naturii, deci disfuncțională, și ca atare e nevoie să fie impusă cu forța. La această degradare inevitabilă și greu de gestionat mă refer când spun că nu mai avem timp să continuăm schimbul de mingi în care ne-am angajat cu autoritățile acceptându-le introducerea în tainele nazismului în martie 2020.

Dictaturile nu pot fi respinse juridic, ele este necesar să fie respinse organic, pentru că fiecare așteptare a unui nou termen în instanță este un segment de viață la care am renunțat și care se întoarce împotriva noastră. Utilizarea instrumentelor juridice este pe cât de importantă din perspectivă profesională, pentru instituirea unor bune practici într-un viitor nu tocmai apropiat, la cum arată situația, pe atât de inutilă din perspectiva inerției sociale, pentru că nu vorbim despre un timp de așteptare în care ne oprim și noi, și ei – ba mai rău, nu se oprește nimeni, ci continuăm să ne afundăm cu toții în bezna infernală în care suntem împinși constant.

În fond, așa am ajuns unde am ajuns, acceptând și așteptând. Ba două săptămâni, ba două luni, ba să treacă „noul val”, ba să apară „vaccinul” miraculos, ba să atingem ținta de „imunizare” ideală – orice bolovăniș intelectual a fost bun pentru noi, ne-am lăsat puși în poziție de așteptare, când noi suntem de fapt în tren și începem să vedem tot mai clar spre ce ne ducem. Problema noastră e să oprim trenul cu totul, nu să rupem scaunele, nici să ne aruncăm bagajele pe geam ca să rămână măcar ele mai aproape de casă. Tot ce ne mai lipsește acum e ca peste țintele lor tot mai îndepărtate, cu obiective tot mai absurde, care ne țin într-o anestezie generală continuă, să ne mai luăm și noi unele suplimentare, așteptând termene în instanță pentru soluționări irelevante practic din motive de tardivitate în raport cu efectele deja produse sau proceduri parlamentare întrebuințate în manieră originală.

Orice tentativă de a contracara abuzurile pe calea dialogului rațional este exact atât de eficientă cum vedem din primăvara lui 2020 încoace. Toate argumentele noastre solide primesc răspunsuri pentru care ai nevoie de mult umor de proastă calitate ca să insiști cu replica și tot atâta inconștiență ca să-ți alimentezi iluziile că vei ajunge la vreun rezultat.

Nu putem continua în ritmul nebunesc în care am ajuns să ne zbatem personal și în grupuri mici, fiecare cu prioritățile noastre. Este un zgomot îngrozitor, în care aruncăm fiecare cu ce ne vine la mână înspre autorități, alergând haotic în toate direcțiile.

Tare mă tem că în raliul acesta confuz pentru redobândirea libertății ne dărâmăm unii pe alții – ar fi mai eficient ca în loc să grăbim pasul în fața fiecărei noi amenințări venite din partea autorităților să ne oprim toți deodată, să se facă liniște. O liniște din care să se audă clar și tare un singur obiectiv:abrogarea legii nr.55/2020 și eliminarea oricăror interdicții și obligativități impuse sub pretexte medicale. Adică desființarea lagărului sanitar în care am intrat singuri făcând exact ceea ce facem și acum: lăsându-ne atenția confiscată cu tot felul de absurdități plecate de mult din perimetrul democrației și al bunului-simț.

În timp ce noi ne punem toată energia și toată știința în slujba acțiunilor personale și a mișcărilor civice cu obiective punctuale, peste noi se lasă etapa cea mai dură a dictaturii sanitare, cea în care sărăcia va obliga la măsuri de o violență cum nu vă imaginați. Pentru că acesta este prețul timpului pierdut în detalii, fie și semnificative. „Și pe colivia mică/ Șade colivia mare.”

Autor: Anca Radu

Citiți și:
O supraviețuitoare a Holocaustului acuză: „Dictatura covid este o dictatură fascistă!… Depășește ce a făcut Hitler!”
Dictatura sanitară a fost dorită, cerută și ajutată

yogaesoteric
21 martie 2022