O scurtă istorie a cenzurii postrevoluționare

Unul dintre bunurile câștigate după Revoluția din 1989 a fost libertatea de exprimare. Ani la rândul, fiecare om a putut să spună ce i-a trecut prin cap, iar românilor le-au trecut foarte multe. Zeci, dacă nu sute de mii de gazete și jurnale au apărut în democrația românească, dedicate unui public însetat de informație, cultură, senzaţional și scandal. Presa anti-Iliescu avea, în perioada postrevoluționară, cele mai mari tiraje, dar nimeni nu avea curajul atunci să închidă vreo publicație sau să intimideze redacții întregi.

Doar minerii, sub coordonarea atentă a Securității, au spart geamurile sediilor și i-au căutat cu bâtele pe ziariștii incomozi pentru guvern. A fost o măsură brutală și singulară, mai ales prin aceea că a arătat frica unui establishment, votat de o majoritate copleșitoare, în a pune vreo opreliște directă și asumată libertății de exprimare. Incidente precum Terasa Anda, în care doi ofițeri ai SRI au filat o ziaristă, au produs vâlvă tocmai datorită sentimentului de libertate predominant în societate. Lumea avea intuiția sănătoasă că Securitatea și Guvernul nu au de ce să intervină în viața privată sau profesională a jurnaliștilor, că rolul presei este de a critica Puterea, nu de a-i ridica osanale etc.

Peste zece ani, odată cu triumful guvernului Năstase, presiunile economice asupra ziarelor s-au intensificat, dar au fost în continuare suportabile. Cenzura a apărut în special prin stimulente financiare, care descurajau anchete mai îndrăznețe sau îndulceau tonul critic. Dar, chiar și în condițiile de atunci, nu lipseau investigații serioase asupra unor subiecte importante. Mai mult, abuzurile erau taxate chiar și în ziarele apropiate Puterii. De pildă, pamfletul lui Mircea Cărtărescu despre premierul de atunci, „Baroane”, cu un mare succes de public și cu un efect negativ considerabil asupra personajului principal, a apărut în Jurnalul Național. Apoi, reținerea, chiar pentru scurt timp, a unor indivizi care au diseminat un „armaghedon” compromițător despre Adrian Năstase a stârnit suficientă rumoare, astfel încât măsurile de forță au fost abandonate rapid. ONG-urile erau active, făceau rapoarte și luau apărarea jurnaliștilor agresați.

Față de anii de după revoluție, sentimentul libertății se mai estompase, așa că prea puțină lume s-a supărat când guvernul a închis televiziunea OTV. În mintea oamenilor începuse să pătrundă ideea că libertatea de exprimare este necesar să fie exercitată în conformitate cu anumite standarde. Totuși, fără legătură directă cu situația postului de televiziune interzis, în apropierea alegerilor, câteva figuri media au apărut într-un clip alături de hip-hop-erii de la Paraziții pentru a striga „Jos Cenzura”, într-o campanie îndreptată contra Consiliului Național al Audiovizualului.

Astăzi, două dintre figurile care apăreau în clipul celor de la Paraziții susțin fără niciun fel de remușcare cenzura, iar Paraziții au devenit incorecți politic, deci trecuți la index. Bineînțeles că nimeni nu vorbește de cenzură, deoarece sună prost și are conotații totalitare. Și oamenii nu vor să fie asociați cu așa ceva. Dar, dacă o elită binefăcătoare, dezinteresată, luminată și voluntară se pune pe muncă pentru a arăta cu degetul, real sau virtual, sursele de manipulare, atunci perspectiva se modifică. Nu mai avem cenzură, avem doar un despotism luminat sub care ar trebui să fim fericiți. Există niște oameni acolo undeva sus care au grijă ca mințile noastre slabe și neputincioase să nu fie contaminate de informații periculoase. Ce poate fi mai liniștitor? Zi de zi, cineva alege cu grijă știrile și ni le servește cu lingurița. Până la saturație…

După 26 de ani de la Revoluție, ideea de cenzură s-a reîntors în forță, cu asentimentul elitelor occidentalizate și al unui public încă minoritar. Găselnița unui grup de IT-iști, alături de un ONG finanțat de George Soros, cărora li s-au adăugat două grupuri media subvenționate și emanate din statul profund, de a filtra știrile incomode pentru narativul oficial, nu a fost una originală. Dar asta nu o face mai puțin toxică. Mai ales dacă vedem entuziasmul juvenil al atlantiștilor autohtoni în a subscrie la programe de cenzură care, în fond, le subestimează și batjocoresc propriul intelect și discernământ.

ONG-urile vocale în anii ’90 sau în timpul guvernării Năstase au încetat să își mai facă simțită prezența. Active Watch, de pildă, discuta despre incompatibilitatea în care se afla președintele radioului public, fără să sufle un cuvânt despre cazul unei redacții întregi care a fost târâtă la Parchet și intimidată pentru a da informații despre patronul lor fugar. Singurul aspect prin care s-a distins Active Watch a fost o scrisoare deschisă, semnată de alte ONG-uri, pentru a pune CNA la treabă în fața „derapajelor” unor televiziuni. Era vorba de aceleași instituții media care, pe lângă multe nefăcute, se încăpățânează să dezvăluie poliția politică din România. Finalul comunicatului arăta astfel: „Organizațiile semnatare susțin libertatea de exprimare și consideră că un spațiu mediatic bogat, vibrant și divers este vital pentru evoluțiile democratice din România. Dezvoltarea unui astfel de spațiu are, însă, nevoie de un organism de reglementare activ și performant, care să joace onest rolul de arbitru, în interesul public”. Cu alte cuvinte, fiecare va avea libertatea de a spune ce vrem noi, în slujba interesului public, definit așa cum vrem noi.

Scandalul jurnaliștilor anchetați de parchet nici măcar nu a fost singurul sau cel mai important subiect ocultat de organizațiile și presa care s-a erijat în etaloane ale democrației și statului de drept. Dezvăluirile oficiale ale unor reprezentanți ai statului român, care confirmau că în România s-a făcut, în ultimii 11 ani, poliție politică, iar instanțele de judecată au devenit „câmp tactic” pentru ofițerii de securitate, nu au trezit în cei care voiau să curețe media nici măcar o reacție. Cât de mică. Deși a fost fără îndoială cel mai mare scandal din ultimii 25 de ani, cu documente la vedere inconturnabile. În schimb, aproape toate publicațiile și televiziunile care au tratat subiectul au intrat în colimatorul inchizitorilor de presă.

William Casey, directorul CIA din timpul administrației Reagan, declara ferit de ochii lumii că „programul de dezinformare va fi gata în momentul în care tot ceea ce vor crede americanii va fi fals”. Din punctul acesta de vedere, ofensiva împotriva presei alternative nu este specifică României, ci este o acțiune globală de a suprima rezistența în fața noii ideologii totalitare, deși anumite note, nuanțe și oportunisme ne sunt proprii.

Cenzura presei nu este o știre veselă, dar există totuși o rază de speranță și o parte bună. Tentativa noilor jdanovi arată nerăbdarea și iritarea celor care finanțează astfel de campanii. Eludarea constantă a realității, tonul fals și nesinceritatea străbat gazetele de perete ale orânduirii, așa că nu e de mirare de ce lumea s-a îndreptat spre alt-media.

Establishmentul pierde bătălia în momentul în care nu va mai putea controla situaţia prin modelul soft, practicat până acum, și va trece în ipostaza mult mai firească (pentru ceea ce este de fapt) de comisariat al poporului luminat. În același timp, toată această poveste va spulbera pe termen mediu iluziile celor care mai cred în inocența ONG-urilor, în poveștile despre libertatea presei și dreptul la liberă exprimare, vânturate de oficinile de pripas. Singurul obiectiv al acestor agitatori de profesie îl reprezintă controlul social total. Iar bătălia pentru suprimarea media non-conformiste e doar unul dintre pași.

Citiţi şi:

Cenzura noastră cea de toate zilele 
Dacă falsul și adevărul au ajuns doar funcții ale credințelor noastre, cum facem verificarea ştirilor? «Fals» înseamnă azi «ostil» sau «neconvenabil»

yogaesoteric
16 noiembrie 2019