«Obsesia bizară pentru moarte» – Un studiu despre tulburătoarea şi satanica lor cultură a morții din lumea modei (3)
Motivul craniului și cadavrului în designul vestimentar, imagine și branding
de Jacque Lynn Foltyn
Citiţi a doua parte a articolului
Deoarece reprezintă sexul „supermodel”, care este cel mai asociat cu frumuseţea şi moda, era inevitabil ca rolul de „cadavru chic” să fie interpretat preponderent de femei. În istoria artei, femeilor tinere și frumoase li s-au asociat adesea cranii și oglinzi pentru a atrage atenția asupra deșertăciunii și duratei scurte a vieții, și au fost asociate cu boala, moartea și decăderea. Simone de Beauvoir (1974) și Mary Douglas (1966) susțin că unele condiții existențiale au determinat oamenii să asocieze femeia nu numai cu erosul, cu naşterea, cu viaţa, cu frumuseţea, ci și cu ce este imund şi cu moartea. Imaginile cu frumuseți feminine moarte sunt ceva frecvent în cultura vizuală contemporană. Într-adevăr, crima a cărei victimă este o femeie frumoasă a fost o caracteristică regulată a ziarelor încă de la începutul secolului 20. Astăzi, moartea violentă sau uciderea oricărei femei destul de cochete (de obicei, de culoare albă), o transformă instantaneu într-o celebritate, dintr-o persoană necunoscută anterior.
Criminalistica a furnizat noi modalități de a explora moartea în cultura media modernă. Mad Men, Neveste disperate și Clanul Soprano au inspirat intens moda în epoca de convergență a mass-media, așa că de ce CSI: Crime Scene Investigation nu ar beneficia de aceeaşi atenţie? Este un pretext desăvârșit pentru a atrage atenţia consumatorilor sofisticați care „cumpără” moda ca exprimare a persoanei și care sunt bombardați cu toată gama de mesaje publicitare, în care femeile „moarte” rămân o imagine de succes. Editorii de modă și agenții de publicitate repliază psihicul consumatorilor prin imagini seducătoare și tulburătoare ale morții și prin alăturarea unor obiecte care nu sunt asociate în mod obişnuit, de exemplu, un cadavru și o geantă de mână.
Criticii din domeniul culturii au explorat legătura dintre femeie, frumusețe și moarte. Bronfen susține că frumusețea și moartea au o calitate comună: imobilitatea. O fotografie a unui fotomodel poate fi privită ca o operă de artă, e la fel ca o statuie și se poate trata ca o natură moartă, este nemișcată, adică este moartă. În Mireasa mecanică, Marshall McLuhan a scris despre noul produs în serie al capitalismului modern, frumusețea „fără viață”: diva, regina strălucitoare de la Hollywood și despre femeia ca marfă și spectacol cultural. Simbolizând pierderea modernă a personalității, designerii conceptuali, cum ar fi Margiela, Chalayan si McQueen au impus ideea modelului feminin ca o marfă generică – păpușa –, promovând ca modele ce prezintă moda pe podiumuri manechine lipsite de viaţă, automate, cyborg-i, androizi și tema morții pentru a nega evidenţierea în lumea modei a trupurilor idealizate. Cuvântul „model” este un sinonim pentru machetă, replică, reproducere și exemplu, un simulacru, mai degrabă decât un „obiect real”. În eseul său asupra nefirescului, Freud a susținut că oamenii dezvoltă percepții duble lipsite de viață pentru aspectele benefice în cazul deziluziilor, ca mecanism de apărare împotriva distrugerii și a morții. În lumea modei, modelul de pe podium are rol de memento mori ce poate fi asociat cu o femeie moartă care defilează.
Din moment ce pentru anumite segmente ale societăţii reprezentările morții pot fi atât revoltătoare, cât şi atrăgătoare, trezind un amestec uimitor de frică, dezgust și dorință, lumea modei s-a axat şi pe acest mix provocator. Moartea ca tentativă de reprezentare a frumosului generează ambivalenţă: atrage şi repugnă, inspiră un anume respect pios din punct de vedere cultural dar, de asemenea, trezeşte furie, anxietate. Faptul că trăirile generate sunt atât de puternice a făcut astfel încât victime frumoase să fie oferite ca jertfă în diferite contexte culturale.
Atunci când supermodelele și vedetele de film pozează drept „cadavru chic” în publicaţiile de modă (Gwyneth Paltrow în revista W, august 2007, Kate Hudson în revista W, septembrie 2008), putem vedea ceva ce arată ca un mort. Există o fantezie colectivă de a vedea simbolurile frumuseții moarte? O persoană având o funcţie importantă la MGM s-a gândit la acest fapt, menționând că șefii de studio i-au atribuit la casting în mod repetat actriței Greta Garbo rolul de victimă, deoarece publicului i-a plăcut să o vadă în roluri în care moare. Înțelegând această fascinație de a aduce frumusețea la dimensiunea morții, Lady Gaga, una dintre cele mai stranii figuri media, model de inspirație pentru moda din cultura pop contemporană, a declarat pentru Vanity Fair că ea și-a pus în scenă propria moarte în videoclipul Paparazzi ca modalitate de a lua „ceva ce nu face parte deloc din modă și de a-l integra în modă.”
„Am avut această fascinație neverosimilă față de faptul că oamenii iubesc să vizioneze producții în care celebritățile sunt distruse sau mor. Am vrut să știu cum au arătat atunci când au murit? Marilyn Monroe, Prințesa Diana, Jon Benet Ramsey… mă gândesc la toate fetele astea moarte, aceste simboluri blonde, moarte… Deci m-am gândit: «Ei bine, poate dacă aș arăta ce aspect voi avea când voi muri, oamenii nu își vor pune întrebări. Poate asta e ceea ce vreau ca oamenii să creadă despre modul cum voi arăta atunci când voi muri».”
Dar este ceva la care Lady Gaga nu face referire: cadavrele sexualizate ale acestor frumuseți moarte, o serie de imagini ale frumuseților contemporane moarte, care sunt puse în scenă pentru amuzamentul publicului și plăcerea estetică și învăluite într-un fenomen de divertisment informativ. Moartea şi sexualitatea au schimbat locurile la capitolul subiecte interzise. În ultimele decenii ale secolului 20, ne-am obişnuit să vedem imagini în mod excesiv sexualizate ale diferitelor simboluri ale frumuseții în diverse manifestări ale culturii pop, printre care și în modă. Imaginile trupului sexualizat au devenit ceva normal, banal în actuala societate, dar „estetica” trupului-cadavru este adoptată în cercuri mai restrânse. În societățile suprasaturate de sex, moartea începe să devină „noul sex”, cadavrul și versiunile sale simulate reprezintă noul trup fetișizat ce urmează să fie explorat de voyeur-i. Noutatea „cadavrului chic” este combinarea de aspecte interzise de societate, tabuurile legate de violenţă, noarte şi sexualitate. La fel ca și cu populara franciză de televiziune CSI: Crime Scene Investigation, unde cadavrele sexualizate ale unor tinere frumoase fac parte din formula vizuală, imaginile cu „cadavre chic” creează oportunități pentru explorarea voyeuristică a trupului mort.
Refasonarea morții
Stilul skull și modelul „cadavru chic”, construiesc un spațiu evocator unde se întrepătrund concepte precum sfârșit, început, sex, frumusețe, moarte, modă și consum. Imaginea modei și moda însăși – cu ciclicitatea sa „naștere și moarte”, trenduri și nostalgii, este asociată în mod absolut logic cu imaginea muribundului și a morții.
În materialul său despre etapele modei, Walter Benjamin observă că „moda nu a fost niciodată mai mult decât o parodie morbidă frumos împodobită”. Pentru Benjamin, moda joacă un rol în lupta omului împotriva decadenței, oferind „sex appeal la ceva anorganic”. Obiecte precum hainele, accesoriile și manechinele, din perspectiva lui Bruno, momesc omul către „tărâmul obiectelor inerte”.
În secolul 19, Marx critica ciudățeniile modei, acuzând-o ca fiind impredictibilă. El vedea „piața hainelor” ca pe ceva care împovărează și exploatează muncitorii, creează condiții de muncă periculoase ce îi pot ucide. Această critică rămâne validă şi astăzi pentru unii muncitori în lumea globalizată a complexului industrial al modei. Însăși limbajul culturii modei este conectat la moarte. De exemplu, acel „mor de poftă” al lui Rachel Zoe, fotomodelele sunt „ochite / țintite” (în limba engleză shot) de către fotografi și sunt prezentate în pictoriale (în limba engleză shoots – vânate). Despre persoanele care se îmbracă în pas cu moda se spune că sunt „îmbrăcate mortal” sau că „vânează priviri”, în timp ce anumite elemente vestimentare sunt „criminale” sau se spune despre ele „aș muri / aș da orice” pentru ele.
Freud (1957) pretindea că frumusețea (exterioară n.n.), unul dintre principalele elemente ale esteticii modei, și moartea au un numitor comun ascuns și că natura trecătoare a frumuseții prevestește efemeritatea vieții, prefigurează doliul, articulează atracția umană spre moarte și poate fi văzută ca o substituție estetică pentru aceasta. Pentru Freud, „țelul întregii vieți este moartea”. În mod similar, Lacan a avut şi el o viziune morbidă asupra frumuseţii, considerând că rolul frumuseții este să prezinte moartea ca „o imagine orbitoare”, ce ne atrage spre propriul nostru deces. La fel şi poetul Rainer Maria Rilke notează: „Frumusețea nu este altceva decât începutul terorii pe care abia o putem îndura și o admirăm astfel deoarece ne degradează încet spre distrugerea noastră”.
Subiectul morţii, cu ceva timp în urmă, era la periferia modei, dar explorat de o avangardă de fotografi și de designeri experimentali care au proiectat și înscenat moartea pentru a atrage atenția asupra problemelor socio-politice, acum este în centrul atenției. În lucrarea Fashion at the Edge, Caroline Evans postulează că imaginea „morții, decadenței și paraginii” în anii ʼ90 semăna mai degrabă cu o simplă schimbare decât cu „morbiditatea” și de asemenea se prefigura ca o „schimbare, instabilitate, incertitudine” împreună cu „evoluția rapidă a tehnologiei și tranziția socială, decât cu moartea însăși”. Analiza lui Evans este utilă și extrem de documentată.
Din moment ce produsele şi imaginile modei sunt consumate, iar moda este despre ceea ce este „super”, ea înregistrează astfel pulsul culturii contemporane, iar faptul că stilul morbid este un trend al modei, ne spune multe despre actuala societate, ne arată cât de puternic a devenit interesul pentru moartea însăși. Nu este niciun accident faptul că trendul „aș muri pentru” coincide cu cea mai extinsă fascinație culturală pentru imagini cu probe juridice ale cadavrelor, atât reale cât și trucate, cu interesul pentru informații despre cadavrele celebrităților sau victime ale războiului, terorii, dezastrelor, cazurilor de abuzuri, toate acestea fiind direcționate direct în casele noastre. În timp ce unii găsesc acest trend ca fiind îngrozitor, alții sunt foarte atraşi de acest tip de imagini. Dezbaterea despre efectul violenței și morții ca tematică în cultura populară este probabil la fel de veche ca și apariţia acestor imagini. Cercetările arată că violența promovată la TV provoacă în rândul telespectatorilor o serie de reacții de frică, acceptare, comportament antisocial, dependența de vizionare a imaginilor violente și desensibilizare. Indiferent că e vorba despre un eveniment important sau exploatarea comercială a vreunui apetit public încins pentru astfel de imagini, prezentarea de rămășițe umane a devenit o sursă uriașă de știri şi divertisment în SUA. Informațiile despre procesul morții, descompunere și morbiditate transformă o poveste în best seller și aduc moartea, morbiditatea, cadavrul în atenția publicului. Atât de puternică este dorința de a viziona moartea „live” încât abundă site-urile specializate pe achiziționarea dubioasă și prezentarea de imagini ale unor persoane decedate, trupuri autopsiate ale celebrităților (cum ar fi eBaum’s World Famous Corpse Gallery).
Moartea, așa cum observă patronul de butic Valerie Ferrari, este „prezentă în aer”. Probabil că imaginile modei și trendul capătă forma arătată de Lancan, adică aceea a fascinației colective a morții, făcându-i loc să renască din cimitirul istoriei unde a stat îngropată datorită incompatibilității cu viziunea optimistă a capitalismului modern.
Din moment ce moda reflectă zeitgeist-ul social (spiritul social al vremii), apariția unui trend orientat către moarte ne spune ceva despre atitudinea noastră ce se schimbă vis-a-vis de conceptul morții în societatea post-modernistă şi despre incoerenţa relaţiei noastre cu moartea. Poate că moda imaginilor morbide este încă un exemplu care arată cum moartea, pentru a-l parafraza pe McLlwaine „a luat-o razna”. Stilul skull în modă și imaginile „cadavrelor chic” ajută la scoaterea morții „din dulap” și inversează curentele care au făcut ca aceste aspecte să fie deghizate şi ascunse în ultimul secol.
Remodelarea modei spre a include stilul skull și „cadavrul chic”, dezvăluie dedesubturile unei culturi având o orientare paradoxală spre „Doamna cu Coasa”. Pe de o parte ne distrăm cu moartea, îi urmărim mișcările în modă și îi purtăm simbolurile. Pe de altă parte, trăim vremuri în care moartea a pierdut teren căci în societatea modernă speranța de viață a crescut. Longevitatea este mai mare, mortalitatea infantilă este mai mică, iar oamenii tind să moară „invizibil” mai mult în spitale sau azile decât acasă. Mulți nici nu au văzut vreodată un cadavru pe viu, incluzând aici și pe cei dragi decedați, preferând să le celebreze amintirea în cadrul serviciilor memoriale fără cadavru, coșciug sau urnă de față. Trăim într-o epocă în care deşi putem vedea cum vor fi rămășițele noastre scheletice privindu-ne radiografiile, ce se petrece cu eul nostru post-mortem tot nu ne este clar, ceea ce reprezintă o sursă reală de groază în societățile noastre seculare.
În timp ce suntem pe zi ce trece membrii a ceea ce William Bogard numea „imperiul morților vii”, unde tehnologiile biometrice, genomice și de clonare au făcut ca granița dintre vii și morți să devină mai fluidă, totuși medicina modernă nu a învins moartea. Probabil că privim imagini morbide și purtăm simboluri morbide de asemenea, ca o tentativă zadarnică de a lupta și stăpâni moartea. Sau poate că mintea noastră tânjește după conştientizarea realității morții, chiar dacă societatea noastră nu dezbate suficient subiectul morții fiecăruia din noi. Prin moda „corpse chic”, „cei mai frumoși” – fotomodele și celebrități – „mor”, moartea fiind arătată ca model pentru noi cu mențiunea că este marele nivelator. Poate că „liniștea” morții arătată de „cadavrele chic” și promovată de moda skull este ceva ce caută inconştient membrii culturii noastre trepidante, într-o goană continuă, fără timp și răbdare. Sunt necesare o multitudine de explicații pentru a înțelege emergența în cultura de masă a acestei mode morbide ca subcategorie a mai marii intoxicații culturale a morții, sau pentru a explica această atitudine ambivalentă, de ce suntem atât de atrași de ea şi în acelaşi timp revoltați. Chiar și lumea modei remarcă această ambivalență. Cum altfel să putem explica de ce moartea rămâne la modă în lumea trendului – chiar şi atunci când promovează imagini de profundă jale a icoanelor sale, muzelor sau starurilor, ce exprimă suferinţă (Yves Saint Laurent, Herb Ritts, Jacqueline Kennedy Onassis, Audrey Hepburn); vârstă înaintă (Francesco Scavullo, Irving Penn) sau violenţă (Gianni Versace, Alexander McQueen, Princess Diana, John F. Kennedy, Jr., Carolyn Bessette-Kennedy and Isabella Blow)?
Contează stilul skull și „cadavrul chic” în schema lărgită a vieții umane ? Da. Până la un punct, toată lumea consumă modă, una dintre cele mai imaginative și productive industrii din economia globală; doar în SUA hainele și accesoriile produc vânzări de câteva sute de miliarde de dolari anual, mai mult decât profitul din filme, cărți și muzică la un loc. Moda nu este doar o afacere; este o trăsătură culturală populară. Conținutul tematic al modei este important pentru înțelegerea unor tendințe mai mari în societatea de masă și, de asemenea, înţelegerea a cine suntem.
Lumea modei s-a contopit cu cultura morbidă globalizată și a produs cranii, schelete și cadavre artificiale. Dar în timp ce în mod naiv ne asociem cu sau contemplăm imagini adesea atrăgătoare ale morții, s-ar putea să uităm că într-o zi moartea va veni și pentru noi, iar sosirea sa nu va fi o figură de stil.
Citiţi şi:
Moartea nu este un sfârşit. Misterul morţii şi taina vieţii veşnice
Moda satanică. Ți-ai cumpăra o pereche de cizme copite?
Moda ciudată ce capătă din ce în ce mai mulți adepți în Japonia. Motivele pentru care tinerii se îmbracă astfel
yogaesoteric
7 decembrie 2019