OZN – Ipocrizia puterii

Trăim o epocă în care omul, după ce a păşit pe Lună, se gândeşte din ce în ce mai mult la cucerirea planetelor. Astronomii recunosc astăzi că poate exista viaţă inteligentă în multe alte zone ale universului şi, cu toate acestea ne întrebăm de ce existenţa OZN–urilor continuă să fie ignorată oficial, iar cei care se interesează de acest fenomen sunt consideraţi visători. Oare teama că dezvăluirea adevărului ar declanşa o panică generalizată în rândul populaţiei să fie motivul suspectei tăceri a oficialităţilor?

 
„Obiectele Zburătoare Neidentificate constituie cea mai mare problemă ştiinţifică şi internaţională a zilelor noastre” spunea Dr.James E. McDonald în ziua de 5 iunie 1967, adresându-se  domnului U. Thant, pe atunci secretar general al ONU. În acea zi, pentru prima oară, un savant de renume mondial lua în mod deschis poziţie, pronunţându-se fără echivoc în favoarea concentrării eforturilor internaţionale pentru studiul fenomenului OZN.
 
Anii au trecut, omul a păşit pe Lună şi se pregăteşte să cucerească planetele, însă despre fenomenul OZN marele public nu a aflat prea multe. Desigur, pretutindeni în lume au luat fiinţă numeroase echipe de cercetători care şi-au propus să muncească pe cont propriu în această direcţie. Cu surse de finanţare modeste, dar cu mult entuziasm, ei duc o activitate de cercetare mai mult sau mai puţin riguroasă. Prin publicaţiile şi conferinţele lor, încearcă să aducă publicului un plus de informaţie.
 
Câţiva savanţi (unii dintre ei renumiţi) din toate domeniile şi-au manifestat deschis interesul pe care-l acordă fenomenului. Alţii, mai numeroşi, observă şi studiază din umbră, departe de publicitatea stresantă. Însă şi unii şi ceilalţi au în comun faptul că cercetează pe cont propriu. La ora actuală nu există încă un organism ştiinţific oficial care să se preocupe permanent de fenomenul OZN, excepţie făcând Statele Unite ale Americii, unde se află UFO CENTER, condus de Dr. J.Allen Hynek. Asupra acestui subiect vom reveni mai târziu.
 
Fenomenul interesează din ce în ce mai mult instituţiile şi mass-media, însă atitudinea multor ziare, televiziuni sau posturi de radio este de a adăuga unele comentarii…să le spunem ironice, iar a altora de a se eschiva atunci când trebuie să dea un răspuns clar. De exemplu, iată cum a răspuns un înalt reprezentant al bisericii catolice când a fost întrebat ce părere are despre existenţa sau non-existenţa OZN-urilor: „Nu cred că trebuie să dezvălui părerea mea asupra acestei probleme”.
Unul dintre marii fizicieni francezi a declarat şi el, printr-un purtător de cuvânt, că nu doreşte să se pronunţe asupra subiectului. Astfel interviul dat de Robert Gallez în februarie 1974, pe vremea când era ministrul francez al armatei, riscă să rămână un unicat. El a declarat: „În această problemă a OZN-urilor, trebuie să adoptăm o atitudine extrem de deschisă. Nu trebuie să punem la îndoială buna credinţă a martorilor care în mod evident sunt sinceri. În cadrul acestor fenomene aeriene şi vizuale reunite sub denumirea de OZN există ceva ce nu înţelegem, care la ora actuală este relativ inexplicabil.”

Ştiinţa şi oamenii struţ 
 
În cărţile lor, Jacques Vallee şi maiorul Donald E. Keyhoe au meritul de a fi denunţat o conspiraţie a tăcerii care a durat prea mult timp. Într-adevăr, fie că vrem sau nu, este destul de trist să constatăm că în prezent, în timp ce americanii şi ruşii îşi continuă cuceririle spaţiale, fenomenul OZN rămâne la fel de ocultat ca şi până acum. Ce justificare poate avea o asemenea atitudine? Una dintre ele pare a fi din păcate nemăsuratul orgoliu al fiinţelor umane, regăsit din plin în „bisericuţele” ştiinţifice.
 
La Congresul Internaţional al Informaţiilor Publice asupra OZN-urilor, organizatorii au adresat o scrisoare unui foarte cunoscut astronom francez, specialist în OZN-uri. Răspunsul a fost scurt: „Publicul este stupid şi nu are nevoie să fie informat.” Totul subliniat de trei ori, cu cerneală roşie. Suntem consternaţi. Acest astronom nega dreptul publicului de a avea acces la informaţie. Pentru aceste „bisericuţe” ale oamenilor de ştiinţă, fenomenul OZN era un fel de vânătoare privată, la care nimeni altcineva nu avea dreptul să participe. Desigur, este vorba de un caz izolat, nereprezentativ pentru totalitatea mediului ştiinţific. Însă este semnificativ, mai ales că o astfel de atitudine aparţine unor „vârfuri” ale ştiinţei.
Sunt foarte puţini savanţii care nu au ezitat să se pronunţe deschis despre realitatea fenomenului OZN. Cei mai mulţi au ales un anonimat prudent şi poate că nu e cazul să-i condamnăm, având în vedere ce au păţit câţiva dintre confraţii lor. Dacă exemplele în Statele Unite ale Americii sunt numeroase, una dintre marile „victime” din Franţa rămâne fără îndoială Dr. Pages. În cartea sa, „Sfidarea Anti-Gravitaţiei”, Dr.Pages propunea o ipoteză inedită referitoare la propulsia OZN-urilor. Această ipoteză nu a fost niciodată studiată cu seriozitate, în ciuda promisiunilor făcute autorului, deşi un astfel de studiu ar fi răsturnat „sfintele opinii” conformiste.
 
Fenomenul OZN, prin însăşi natura sa, depăşeşte ceea ce poate admite „bunul simţ”. Deci, nu trebuie să ne mirăm atunci când specialişti eminenţi (care pe deasupra mai sunt tradiţionalişti şi exagerat de raţionalişti), fără să se fi aplecat vreodată asupra faptelor, dar agăţându-se de unele informaţii lansate pe ici, pe colo, îl resping din capul locului. Când eşti un savant renumit, admirat, acoperit de glorie şi de onoruri, e greu să recunoşti că există un fenomen pe care totuşi nu-l înţelegi sau care te depăşeşte. E mai simplu să închizi ochii sau să îţi ascunzi capul în nisip precum struţul. De asemenea, aceşti savanţi declară adesea că fenomenul OZN nu poate exista, iar martorii de bună credinţă au interpretat greşit un fenomen astronomic, au fost victime ale unor iluzii optice. Aceasta în caz că nu au făcut abuz de alcool. Cu liniştea interioară redobândită, ne putem întoarce deci la conformismul nostru obişnuit.
 
În faţa acestor declaraţii liniştitoare, făcute de specialişti care „ştiu” despre ce este vorba, publicul se calmează. Înţelegem cu uşurinţă de ce până şi tinerii oameni de ştiinţă preferă să păstreze o tăcere prudentă, căci acesta este cel mai bun garant al „stabilităţii” postului şi al viitorului lor. Însă dacă sunt suficient de deschişi faţă de fenomen, nu vor rămâne acolo şi vor intra în faimoasele „bisericuţe” despre care am amintit mai devreme.

Una dintre aceste grupări este cunoscută sub numele de „Colegiul Invizibil” şi reuneşte în jur de o sută de savanţi din toate specialităţile, iar Jacques Vallée, fost consilier la NASA, este unul dintre membrii cei mai marcanţi. Din păcate, aceste “bisericuţe” sunt particulare şi dacă unele dintre ele se preocupă de viitorul omenirii, munca lor rămâne în continuare ascunsă marelui public. Iar aceasta nu face decât să accentueze, indirect, „ipocrizia” diverselor guverne.
 

Raportul Condon – o minciună uriaşă

Ce adevăr se ascunde în spatele acestei „tăceri” oficiale şi al campaniilor de intoxicare? Aşa cum se întâmplă adesea atunci când abordăm subiectul ufologiei, trebuie să ne îndreptăm atenţia spre Statele Unite ale Americii. Vom aminti în primul rând de faimosul „Raport Condon”, de care probabil mulţi aţi auzit deja.
 
În faţa unui nou val de observaţii realizate în Statele Unite, negarea fenomenului devenea din ce în ce mai dificilă. Explicaţiile oferite nu mai satisfăceau. Astfel, s-a creat o comisie de anchetă formată dintr-un grup de savanţi de la Universitatea Colorado, sub conducerea Dr. Edward Condon. Opinia publică putea fi liniştită: savanţi renumiţi, conduşi de unul dintre cei mai eminenţi fizicieni, urmau să studieze cu cea mai mare atenţie imensul dosar referitor la fenomenul OZN. Pentru a-şi face treaba cum trebuie, le-a fost oferită o subvenţie de 300.000 dolari. Câteva luni mai târziu, subvenţia a fost suplimentată cu 210.000 dolari. Dar când afli că, de fapt, rezultatul era stabilit de la bun început, rămâi cu gura căscată! Într-adevăr, la mai puţin de douăzeci şi patru de ore (!) după numirea sa în fruntea echipei, Dr. Condon declara: „Sunt foarte puţine şanse ca aceste obiecte să existe. Ancheta noastră se va concentra în special asupra cauzelor care au determinat ceea ce eu numesc pure halucinaţii.” O asemenea declaraţie era destul de surprinzătoare, mai ales în condiţiile în care, cu câteva zile mai devreme, Dr. Condon promisese să conducă o anchetă imparţială.
 
Pe 9 octombrie 1966, Dr. Condon făcea o nouă declaraţie în „Denver Post”, cotidianul cu cel mai mare tiraj din statul Colorado: „95% din rapoartele despre OZN-uri sunt simplu de demontat. Pentru celelalte, câteva informaţii suplimentare ne vor permite lămurirea acestei teribile aberaţii a publicului.”
 
Ufologii erau de-a dreptul consternaţi. În perioada imediat următoare, temerile lor aveau să se dovedească întemeiate. Un exemplu tipic pentru rigoarea cu care a fost realizat studiul ne este oferit de comentariul făcut Condon pe data de 31 august 1966 pe marginea unui raport al U.S. Air Force (USAF). Acesta se referă la faptele petrecute între 19 si 25 august, la o bază de rachete intercontinentale, situată în Migot, Dakota de Nord. Este vorba de unul dintre silozurile unde sunt depozitate motoarele cu cap termonuclear, mereu gata să se îndrepte spre eventualii agresori. Ne putem imagina sistemul de securitate al acestei baze, precauţiile de tot felul luate pentru a o menţine permanent în funcţiune şi supravegherea atentă la care este supusă. Totuşi, de trei ori la rând, radarele bazei au reperat câteva obiecte la 30.000 m altitudine şi le-au urmărit evoluţia. În două din cazuri a fost vorba de două obiecte. În al treilea a fost vorba de unul singur, care a fost urmărit până la sol, unde a răspândit panica. Reţeaua radio a bazei s-a oprit. Defecţiunea a cuprins tot sistemul, pînă la ultimul nivel al silozurilor, aflat sub treizeci de metri de beton. Obiectul a putut fi observat de foarte aproape, pe când făcea manevre silenţioase la trei metri deasupra solului. Era circular, cu aspect metalic şi a rămas cam un minut. În direcţia lui a fost lansată o patrulă, însă motorul jeep-ului s-a defectat la aproximativ o sută de metri depărtare faţă de obiect. Acesta a dispărut rapid intrând într-un nor. Toate defecţiunile au dispărut imediat, ca prin minune. Martorul cel mai apropiat, un ofiţer de la Informaţii, s-a îmbolnăvit şi timp de câteva zile nu s-a putut ridica din pat.
 
În acea vreme, comisia de anchetă a USAF a clasat cazul ca nelămurit. Comisia Condon a găsit însă o soluţie. „S-a făcut o confuzie, luând steaua Capella drept OZN. A doua lumină ce nu a putut fi lămurită atunci era, de fapt, farul de poziţie al unui avion.” Simplu, nu? Astfel, conform autorilor raportului, radarele, operatorii de la radare, piloţii şi personalul de la sol au fost pur şi simplu păcăliţi de trei ori la rând de o stea. Având  în vedere că era vorba de oameni foarte bine pregătiţi, să recunoaştem că faptul pare deosebit de îngrijorător. Rămâne ca cititorul să aprecieze „obiectivitatea” raportului.
 
De fapt, acum se ştie că acest raport îşi propunea din capul locului să ajungă la concluzia că fenomenul OZN nu există. Raportul rămâne şi astăzi „vârful de lance” al celor ce refuză cu încăpăţânare să recunoască existenţa fenomenului. Orice s-ar spune, e o concluzie „oficială”, adusă de „savanţi”, în urma unei anchete „obiective”. O ironie a sorţii însă este faptul că despre Dr.Condon, care a negat mereu existenţa OZN-urilor se spune că ar fi fost martor la apariţia cîtorva farfurii zburătoare. Evenimentul s-a produs în 1974, cu puţin timp înaintea morţii sale.
 
Pentru a termina cu raportul Condon, trebuie să recunoaştem că scopul său nu a fost atins. Departe de a îngropa subiectul, reacţiile violente pe care le-a generat au dus la o revigorare a cercetării ufologice. Câţiva savanţi eminenţi, printre care şi Dr. J. Allen Hynek, au luat o poziţie deschisă şi clară în favoarea existenţei fenomenului şi a unui studiu „cinstit”.
 

Regulamentul forţelor aeriene ale Statelor Unite

Am văzut ce rol au jucat savanţii în formarea acestei „găuri negre” care înconjoară elementele legate de fenomenul OZN. Este cazul să ne îndreptăm acum atenţia asupra rolului nu mai puţin activ al armatei şi mai ales al forţelor aeriene.  Să facem deci cunoştinţă cu regulamentele în vigoare din Statele Unite ale Americii, căci pentru a înţelege cele ce urmează, cunoaşterea acestora este neapărat necesară.
 
Pentru început este vorba de ordinul JANAP 146, care spune că OZN-urile nu trebuie explicate decât ca obiecte sau fenomene obişnuite, iar rolul de identificare şi apreciere a lor revine USAF. Instrucţiunea 102 a JANAP 146 insistă asupra necesităţii de a nu se utiliza rubrica CIRVIS (Communication Instructions for Reporting Vital Intelligence Sightings from Aircraft: Instrucţiuni pentru Comunicarea Rapoartelor de Importanţă Vitală asupra Observaţiilor Realizate la Bordul Aeronavelor). JANAP 146 precizează că orice indiscreţie sau transmitere neautorizată a rapoartelor CIRVIS este considerată activitate de spionaj şi aduce sancţiuni conform legilor respective. Nota AFR 200-2, clasificată mai târziu 80-17 precizează modul în care forţele armate aeriene trebuie să dirijeze anchetele, cine şi cum face declaraţiile publice. Nota stipulează că orice divulgare referitoare la fenomenul OZN făcută de vreun membru al bazelor aeriene reprezintă infracţiune, pedepsindu-se cu amendă de 10.000 de dolari şi cu 10 ani de închisoare. Înţelegem astfel mai bine de ce personalul USAF păstrează o tăcere prudentă. Regulamentele joacă un rol activ în atitudinea USAF şi în crizele interne constatate.
 
Aventura trăită de un pilot experimentat, căpitanul Thomas Mantell, este în acest sens semnificativă, iar explicaţia oferită de el ar fi făcut să râdă şi pe cei mai naivi dacă nu s-ar fi sfârşit cu decesul căpitanului. În ziua de 7 ianuarie 1948, pe la ora 13:45, un obiect rotund, cu diametru de aproximativ 70 m, este semnalat pe cer, deasupra localităţii Madisonville (Kentucky). Poliţia avertizează Fort Knox că obiectul se deplasează în acea direcţie. Numeroşi ofiţeri ai aeroportului disting clar obiectul. Câteva minute mai târziu, comandantul bazei, un colonel ia legătura prin radio cu trei piloţi de vânătoare (care zburau în acel moment pe deasupra Fortului Knox cu avioane de tipul F51), ordonându-le să ia contact cu misteriosul aparat. Urmărirea este condusă de căpitanul Thomas Mantell, aviator cu o remarcabilă experienţă.
 
14:45. Căpitanul  Mantell anunţă că „obiectul” zboară deasupra sa. „Mă apropii pentru a-l observa mai bine”, spune mesajul său. „Obiectul pare făcut din metal şi este ENORM.” Timp de douăzeci şi cinci de minute, căpitanul Mantell şi cele două F 51 care îl însoţeau au încercat zadarnic să se apropie de obiectul misterios.
15:15. Căpitanul Mantell anunţă că nu reuşeşte să prindă obiectul şi dacă nu se va putea apropia mai mult, la altitudinea de 6000 metri va renunţa la urmărire, întrucât nu are mască de oxigen. Acesta a fost ultimul său mesaj. Ceilalţi doi piloţi, după ce şi-au pierdut şeful în stratul de nori, s-au întors la bază.
16:00. Turnul de control anunţă vestea cea tragică: Mantell a murit. Se pare că avionul său s-a dezintegrat în zbor.
Tristul eveniment a făcut multă zarvă în întreaga lume. În special cetăţenii americani aşteptau o explicaţie satisfăcătoare.
 
Aşteaptă şi acum. USAF a expus mai multe cauze posibile. Haideţi să vedem dacă au vreo logică:
– Cele trei F 51 au urmărit, de fapt, un balon-sondă care făcea cercetări asupra razelor cosmice;
– Căpitanul Mantell a urcat la peste 6000 de metri, a fost cuprins de ceea ce piloţii numesc „vălul negru”, a murit asfixiat şi după aceea avionul  s-a prăbuşit;
– Căpitanul Mantell zărise în atmosferă un mic meteor incandescent.
În fine, şi aceasta va fi versiunea oficială (formulată de un astronom din aviaţie): „Căpitanul Thomas Mantell a decedat urmărind planeta Venus” (nu vă miraţi, exact aşa s-a spus). Ne putem imagina ce reacţii a declanşat o astfel de explicaţie.
Doctorul J.Allen HYNEK, deşi în acea vreme era consilier ştiinţific al Forţelor Aeriene, s-a simţit obligat să demonstreze absurditatea explicaţiei, declarând: „Închipuiţi-vă un vârf de ac cu puţin mai strălucitor decît bolta cerului. Cam aşa arăta planeta Venus la acea oră din zi.” Moartea căpitanului Thomas Mantell şi reacţiile pe care le-a suscitat au grăbit formarea unei comisii însărcinată cu studiul rapoartelor de observare a acestor OZN-uri.
 

Astfel, ATIC (Air Technical Intelligence Center – Centrul de Studiu al Informaţiilor Forţelor Aeriene) va avea în sânul său Comisia „Farfurii Zburătoare”, însărcinată cu anchetele OZN. Era anul 1950 şi această comisie nu dăduse nici un rezultat. În 1951 apare un bărbat al cărui nume va rămâne legat de studiul fenomenului. Este vorba de căpitanul Edward J. RUPPELT, ataşat la ATIC în calitate de ofiţer de Informaţii. Până atunci nu se confruntase cu fenomenul OZN. Totuşi, imediat după sosirea sa la Dayton (sediul ATIC), situaţia avea să se schimbe, birourile acestei faimoase comisii fiind vecine cu ale sale.
 
Un nou raport, venind de la aeroportul Sioux-City (Iowa) anunţa o întâmplare insolită trăită de echipajul şi pasagerii unui avion DC 3, la 20 ianuarie 1951. „Un obiect misterios, după ce a evitat în ultimul moment ciocnirea cu un avion DC 3, a zburat împreună cu acesta timp de câteva secunde, înainte de a lua din nou înălţime şi a se îndepărta cu o viteză fantastică.” Printre pasageri se afla şi un colonel care a susţinut mărturia celor doi piloţi. Explicaţia adusă de comisia „Farfurii zburătoare” l-a descumpănit oarecum pe căpitanul RUPPELT, care credea sincer că studiul fusese făcut cu multă seriozitate: „Obiectul zărit în acea seară nu era decât un avion B-36 în zbor…” Noi observaţii au venit să pună în evidenţă superficialitatea membrilor comisiei „Farfurii zburătoare”, ducând în cele din urmă la o reacţie violentă din partea generalului CABELL, directorul Serviciilor de Informaţii ale USAF.
 
În fruntea comisiei a fost numit căpitanul Edward J.RUPPELT, iar sub conducerea sa, comisia a făcut mari progrese şi a devenit un organism autonom, sub numele conspirativ de „Proiectul Cartea Albastră”. Proiectul a supravieţuit până în anul 1969, fiind dizolvat la câteva luni după publicarea „Raportului Condon”.
 

OZN-URI la Casa Albă
 
Anul 1952 a fost teatrul unor noi valuri de observaţii, pe întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii. Numeroase baze aeriene au fost copleşite de apelurile telefonice. Centrul de la Dayton nu a fost nici el scutit. În zilele de 19 şi 26 iulie mai ales, pe cerul de deasupra Washington-ului s-au produs evenimente stranii care au fost numite mai târziu „caruselul de la Washington”. Timp de câteva ore, o escadrilă de şase Obiecte Zburătoare Neidentificate a fost vizibilă în spaţiul aerian al capitalei federale. Ele s-au jucat de-a v-aţi ascunselea cu proiectoarele şi cu interceptoarele lansate în urmărirea lor. Aceste nopţi memorabile vor rămâne multă vreme în analele istoriei OZN-urilor. Obiectele luminoase au executat diverse manevre incredibile, mergând de la viraje în „ac de păr” fără încetinirea vitezei, până la opriri bruşte urmate de porniri fulgerătoare. Cât despre avioanele Forţelor Armate, acestea au strălucit prin absenţă, ajungând la trei ore de la începerea „festivalului”.
 
Când avioanele au ajuns deasupra Washington-ului, misterioasele lumini au dispărut. Atunci a avut loc cea mai fascinantă partidă de vânătoare văzută vreodată. Judecaţi şi singuri. Avioanele s-au întors la bază; imediat după aceea, obiectele luminoase au reapărut. Avioanele sunt chemate din nou, obiectele luminoase dispar iarăşi. Avioanele pleacă, obiectele luminoase revin. Joaca a durat până în zori. Americanii simt cum neliniştea le pătrunde în suflet, neînţelegând ce înseamnă această violare a spaţiului aerian de deasupra capitalei. Toată lumea se întreabă cum a fost posibilă întârzierea cu care au sosit avioanele de intercepţie. În cadrul Forţelor Aeriene domneşte proasta dispoziţie, accentuată de reluarea evenimentelor, la distanţe de aproximativ o săptămână.
 
Pe 12 ianuarie 1953, un fel de mare juriu se reuneşte la Pentagon. Juriul este format din câţiva savanţi de renume şi din trei membri ai CIA, nu mai puţin cunoscuţi. A rezultat  „Raportul Robertson”, o adevărată perlă în materie: „Obiectele Zburătoare Neidentificate nu ar trebui să constituie deloc o enigmă, pentru că ele se explică prin fenomene naturale. A sosit timpul ca cetăţenii americani să înveţe să deosebească adevărul de minciună, chiar dacă aceasta din urmă ar zbura cu 100.000 km/h.”
 

Orson Welles şi marţienii

Am putea discuta vreme îndelungată despre explicaţiile, unele mai fanteziste decât altele, aduse de USAF la fiecare nou val de observaţii. Am putea discuta, de asemenea, despre crizele determinate de aceste aberaţii în chiar nucleul USAF. Este necesar însă să revenim asupra unor fapte anterioare, care pot explica înverşunarea USAF de a considera toate aceste fenomene fapte naturale, deşi riscă o împotmolire iremediabilă în ridicol.
 
Toată lumea a auzit vorbindu-se, s-a realizat chiar şi un film pe această temă, despre panica generală provocată în 1938 de o emisiune radiofonică a lui Orson Welles. Piesa, o adaptare a romanului Războiul Lumilor de H.G. Wells, a atras atenţia, pe 30 octombrie 1938, a aproape 6.000.000 americani. 1.200.000 dintre ei au crezut că „Marţienii” au invadat Pământul şi că sosise sfârşitul lumii.
 
Familii întregi şi-au părăsit casele pentru a se refugia la munte, la mare, oriunde. Traficul a înregistrat blocaje cumplite în oraşe, pe şosele. Sediile ziarelor, radioului, poliţiei au fost inundate de un val de apeluri disperate. S-au înregistrat numeroase sinucideri. Oamenii au scos armele pentru a se lupta cu invadatorii. America era îngrozită. Un asemenea eveniment te pune pe gânduri. În acea vreme, o „conspiraţie a tăcerii” ar fi fost de înţeles. Însă în anii 50 conspiraţia nu-şi avea rostul pentru că situaţia se schimbase foarte mult.
 
Visul lui Jules Verne s-a realizat. Oamenii au păşit pe Lună. Lupta pentru cuceriri spaţiale continuă, iar sondele americane „Viking” ne-au adus informaţii despre planeta Marte. Astronomii recunosc acum existenţa a miliarde de galaxii, fiecare avînd milioane de planete susceptibile a adăposti viaţa inteligentă, la fel ca şi Pământul. Atunci, ce rost are păstrarea acestei tăceri? Cine are interesul să o întreţină şi de ce? Deşi îi lasă omului libertatea de a visa, nu face decât să accentueze misterul care, pe termen lung, riscă să devină periculos. Dacă publicul ar fi fost informat despre aceată problemă – aşa cum astăzi este informat despre poluare – panica ar fi fost evitată pe vremea emisiunii lui Orson Welles. Omul se teme cel mai mult şi este cel mai uşor de manipulat atunci când nu cunoaşte.
 

yogaesoteric

Also available in: Français