Pacea sufletului – o prețioasă virtute. Din învățăturile Sfântului Serafim de Sarov

Sfântul Serafim de Sarov se naște în anul 1759, într-o familie de negustori credincioși. Cu binecuvântarea mamei sale se retrage la mănăstirea Sarov, la vârsta de 17 ani. Fiind salvat de Fecioara Maria de o boală din care nu se credea că mai putea să-și revină, se dăruiește și mai mult lui Dumnezeu. La puțină vreme după ce este hirotonisit se retrage în singurătate, în adâncul pădurii. Aici are parte de multe și grele încercări. Primește poruncă să se întoarcă la mănăstire atunci când trei tâlhari l-au bătut până aproape să-l omoare.

Se așază într-o chilie și intră în retragere o perioadă lunga de timp, fără să vorbească cu nimeni, doar cu Dumnezeu în rugile sale fierbinți. În anul 1826, Fecioara Maria care îl călăuzește încă de când era mic copil, îl sfătuiește să rupă tăcerea și să împărtășească oamenilor din experiențele sale. Astfel ușa chiliei sale rămâne deschisă tuturor. Transmite bunătate și smerenie, frumusețe și har Dumnezeiesc, înțelepciune și iubire de Dumnezeu.

A avut, de asemenea, darul profeției și a prezis cele viitoare, atât pentru anumiți oameni, cât și pentru țara sa, ca războiul Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul rus un secol mai târziu.

Înființează câteva mănăstiri, vindecă oameni, clădește caractere și mai presus de toate are un permanent dialog cu Fecioara Maria care îi apare de 12 ori în existența sa.

La 1 ianuarie 1833, la vârsta de 70 de ani, se duce în cerurile pe care le-a cunoscut încă din viață. La 19 iulie 1903 este canonizat în prezența familiei imperiale, a numeroșilor ierarhi și a unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Moaștele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni.

Învățăturile sale au fost pilde și îndemn pentru multe generații

Redăm câteva idei din înțelepciunea Sfântului Serafim de Sarov.

Atunci când a fost întrebat dacă lipsea creștinilor din vremea lui vreo condiție pentru ca aceștia să dea aceleași roade de sfințenie care erau atât de abundente în trecut, el a răspuns: nu lipsește decât o singura condiție – „hotărârea”.
„Desi nenorocirile și nevoile de tot felul sunt nedespărțite de viață noastră pe pământ, totuși Domnul Dumnezeu n-a vrut și nu vrea ca noi să trăim numai în scârbe și năpaste, de aceea ne și poruncește prin apostoli să purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuși Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul și consolându-ne între noi cu această dragoste frățească, să ne ușurăm calea cea dureroasă și îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.”

Despre donațiile făcute Bisericii/mănăstirilor, Sfântul Serafim spune:
„Reține o dată pentru totdeauna că nu orice sumă de bani este plăcută Domnului și Sfintei Sale Maici – nu tot ce vrea lumea să-mi dea va intra în mănăstire. Există unii care nu pretind decât să li se dea, ei primesc totul. Însă Împărăteasa Cerului nu primește tot ce i se oferă. Există bani și bani. Adesea ei sunt fructul violenței, al lacrimilor [produse altora – n.n.] și al sângelui. Noi nu avem ce face cu acești bani. Nu se cuvine să-i primim.”

„Nu se cade să-ți deschizi inima în fața altora fără trebuință. Dintr-o mie se poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Și când noi înșine n-o păstram în sufletul nostru, putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alții? Cu omul simplu este nevoie să vorbești despre lucrurile omenești, iar cu omul înzestrat cu înțelepciune duhovnicească se cuvine să vorbești despre cele cerești.”

„Văzând clar mila acordată ție de Dumnezeu, înștiințează despre aceasta pe oricine dorește să se mântuiască. «Căci secerișul e mult, dar lucrătorii sunt puțini» zice Domnul. Iată, și pe noi ne-a chemat Domnul la lucru și ne-a dat darurile harului Său, ca recoltând spicele mântuirii semenilor noștri printr-un număr cât mai mare al celor aduși de noi în Împărăția lui Dumnezeu, să-i aducem roade – fie 30, fie 60, fie 100. Să ne păzim însă să nu fim pedepsiți împreună cu sluga cea vicleană și leneșă care a îngropat talantul său în pământ ci să ne străduim să urmăm pe slugile cele bune și credincioase ale Domnului care au adus Stăpânului lor: una, în loc de doi – patru, iar alta, în loc de cinci – zece.”

„Așa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai să fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru că și spre folosul aproapelui El tot slavei Sale îl atribuie, de aceea zice: «Tot ce ați făcut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ați făcut». Deci să nu aveți nici o îndoială că Domnul va îndeplini cererile voastre numai ca ele să fie îndreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul și îndrumarea sufletească a aproapelui. Însă chiar dacă ar fi spre folosul său, nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare chiar și pentru aceasta, tot așa de grabnic ascultător este Domnul Dumnezeu și binevoiește să îndeplinească cererea, numai să vină din trebuință și necesitate extremă fiindcă Domnul pentru toți este bun și toate le dă. Totuși de un fapt să te păzești, iubitorule de Dumnezeu: să nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absolută nevoie.”

„În ziua de azi, din pricina răcelii noastre aproape universale față de sfânta noastră credință în Domnul nostru Iisus Hristos, și a lipsei noastre de atenție față de lucrările Proniei Sale Dumnezeiești în noi și față de părtășia omului cu Dumnezeu, am ajuns atât de departe, încât se poate spune că aproape am părăsit adevărata viață creștină. Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neînțeles. Această neputință de a înțelege se datorează faptului că ne-am îndepărtat de simplitatea cunoașterii creștine originale. Sub pretextul educației, am ajuns la o asemenea ignoranță, încât aspectele pe care strămoșii noștri le-au înțeles așa de ușor, nouă ni se par aproape de neconceput. Am devenit atât de neatenți la lucrarea mântuirii noastre, încât interpretăm greșit și multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură, și asta pentru că nu căutăm harul Domnului, și pentru că, în mândria conștiințelor noastre, nu îi îngăduiam să se sălășluiască în sufletele noastre. De aceea nu avem adevărata luminare de la Domnul, pe care El o trimite în inimile oamenilor care flămânzesc și însetează profund după dreptatea sau sfințenia Să.”

„Semnul vieții duhovnicești este adâncirea omului înlăuntrul său și tainica lucrare în inima sa.”

„Virtutea nu este o pară pe care s-o înghiți dintr-o dată. Căci nu este ușor ca cineva să biruiască deșertăciunile acestei lumi. Un om devine smerit, sigur și încercat numai după ce, cu ajutorul rugăciunii, suportă numeroasele ispite ce-i vin fară voia lui. Răbdarea este sârguința sufletului în lucrarea lui.”

„Totdeauna să te cercetezi pe tine însuți să vezi dacă te afli în Duhul lui Dumnezeu sau nu. Să nu te lași până ce Domnul Dumnezeu Duhul Sfânt, Cel căutat nu va fi aflat și va petrece iarăși împreună cu noi prin harul Său.”

„În pilda fecioarelor înțelepte și a celor nebune, când cele nebune au rămas fară de untdelemn, cele înțelepte le-au spus: «Mergeți la cei ce vând și cumpărați» (Matei 25:9). Dar după ce au cumpărat, ușa cămării mireselor era deja închisă, iar ele n-au mai putut intra. Unii spun că lipsa untdelemnului din candelele fecioarelor nebune se tâlcuiește ca fiind lipsa de fapte bune în vremea vieții lor. O asemenea interpretare nu este foarte corectă. De ce le-ar lipsi lor faptele bune, când sunt numite fecioare, chiar dacă nebune? Fecioria este virtutea supremă, o stare îngerească, și ar putea ține locul tuturor celorlalte fapte bune. Eu cred că ceea ce le lipsea lor era harul Prea-Sfântului Duh al lui Dumnezeu. Aceste fecioare au practicat virtuțile, dar, în ignoranța lor duhovnicească, au crezut că viața creștină constă doar în facerea de bine. Făcând fapte bune, ele credeau că fac lucrarea lui Dumnezeu, dar puțin le păsa dacă au obținut harul Duhului Sfânt. Aceste moduri de viață, bazate doar pe facerea de bine, fară a încerca cu atenție dacă aduc harul Duhului Sfânt, sunt menționate în cărțile Sfinților Părinți: «Există o altă cale ce pare bună la început, dar care sfârșește în adâncul iadului.»”

„Orice faptă bună făcută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decât oricare ne aduce rugăciunea, pentru că ea este oarecum la îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfânt.”

„Puteți judeca cât de mare este puterea rugăciunii, atunci când este săvârșită din toată inima, chiar și în cazul unei persoane păcătoase, în următoarea pildă din Sfânta Tradiție: Când, la rugămintea unei mame disperate căreia îi murise singurul fiu, o prostituată pe care o întâlnise, încă necurată după ultimul ei păcat, mișcată fiind de durerea adâncă a mamei, a strigat către Domnul: «Nu de dragul unei sărmane păcătoase ca mine, ci pentru lacrimile unei mame ce-și jelește fiul și crezând cu tărie în bunătatea Ta cea plină de dragoste și în puterea Ta cea nemăsurată, Hristoase Dumnezeule, înviază-l pe fiul ei, o, Doamne!» Și Domnul l-a ridicat din morți.”

„Rugăciunea, postul, privegherea și alte fapte creștinești, oricât de bune ar fi prin ele însele, totuși nu numai în îndeplinirea lor constă scopul vieții noastre creștinești, deși ele slujesc drept mijloace necesare pentru realizarea lui. Adevăratul scop al vieții duhovnicești este dobândirea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu.”

„Procedează ca în afacerile negustorești: principalul nu este să faci negoț și atâta tot, ci să câștigi mai mult; tot așa și în lucrarea vieții creștinești nu este este de ajuns să-ți pui toată silința numai în aceea ca să te rogi sau să faci oricare alta faptă bună. Dacă vom cugeta bine asupra poruncilor Mântuitorului Hristos și a celor apostolești, vom vedea că datoria noastră creștinească nu constă atât în sporirea numărului faptelor bune, ce slujesc numai ca mijloace scopului nostru creștin, ci și din a scoate din ele cel mai mare folos, adică în câștigarea celor mai îmbelșugate daruri ale Sfântului Duh. De pildă, simți că te învrednicești de mai mult dar dumnezeiesc prin rugăciune și priveghere, priveghează și te roagă; aduce mai mult duh dumnezeiesc postul, postește; aduce mai mult milostenia, fă milostenie și tot așa cugetă despre fiecare faptă bună făcută pentru Hristos.”

„Desi apostolul spune: «Rugați-vă neîncetat» (I Tesalonicieni 5:17), totuși, după cum vă amintiți, el adaugă: «Vreau să grăiesc cinci cuvinte din conștiința mea, că să învăț și pe alții, decât zece mii de cuvinte în limbi.» (I Corinteni 14:19). Iar Domnul spune: «Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.» (Matei 7:21), adică cel ce face lucrarea Domnului și, mai mult, o face cu cinstire, căci «blestemat este tot cel care face lucrul Domnului cu nebăgare de seamă» (Ieremia 48:10).”

„Nu este bine să ne asumăm nevoințe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să urmărim să ne facem trupul prieten credincios și vrednic de practicarea virtuților. Este bine să mergem pe calea de mijloc. Este necesar să fim înțelegători față de neputințele și imperfecțiunile noastre sufletești și să avem răbdare față de defectele noastre, așa cum avem față de defectele altora. Dar nu este bine să trândăvim, ci este necesar să ne silim spre îmbunătățirea firii noastre.”

„Nu oricine își poate impune sieși o regulă severă de asceză în toate, sau să se priveze pe sine de tot ceea ce n-ar face decât să-i dezvăluie slăbiciunile. Altminteri, prin epuizarea trupească, sufletul slăbește și el. În special, vinerea și miercurea, și mai ales în timpul celor patru posturi, este bine să fie luată o masă o dată pe zi, iar îngerul Domnului se va apropia de tine. La prânz, mănâncă suficient, la cină fii moderat. Dar un trup care este epuizat de penitență și de boală este nevoie să fie întărit printr-un somn moderat, hrană și băutură moderate indiferent de perioada de timp.”

„Cu orice preț, noi este necesar să urmărim a păstra pacea sufletului și să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alții. Nimic nu este mai prețios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinții Părinți aveau mereu un duh de pace și, fiind binecuvântați cu harul lui Dumnezeu trăiau mult. Dobândește pacea, și mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celorlalți lumina necesară luminării rațiunii. Această pace, ca pe o comoară neprețuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moștenire ucenicilor Săi înainte de moarte. (In. 14,27) Apostolul mai spunea despre ea: «și pacea lui Dumnezeu, care covârșește orice conștiință limitată, să vă păzească inimile și cugetele voastre întru Hristos Iisus» (Filip. 4,7). Introdu conștiința înlăuntrul inimii și dă-i de lucru acolo cu rugăciunea; atunci pacea lui Dumnezeu o umbrește și ea se află într-o stare de pace.

Este necesar să ne obișnuim să tratam jignirile venite de la alții cu calm, ca și cum insultele lor nu ne privesc pe noi, ci pe altcineva. O astfel de practică ne poate aduce pacea inimii și o poate face lăcaș al lui Dumnezeu însuși. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puțin, e necesar să urmărești să iți înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: «tulburatu-m-am și n-am grăit» (Ps. 76, 4). Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preț a-i critica pe alții. În mod aparte, pentru a păstra pacea sufletească este necesar să fie evitată aceasta și să te străduiești a avea un duh vesel și nu trist. Este necesar să urmărești să ieși din această stare cât mai iute cu putință. Atenție la duhul întristării, căci aceasta dă naștere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitație, furie, învinuire, nemulțumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.

Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet și îl lipsește de umilință și bunătate față de frați și dă naștere la repulsie față de orice conversație. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceștia se află la originea tulburării sale și nu înțelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare și parcă lipsit de judecată este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilință la întrebările ce i se pun.

Primul medicament cu ajutorul căruia omul își află în curând mângâiere sufletească este smerenia inimii, așa cum ne învață sfântul Isaac Sirul. Această boală este tratată cu rugăciune, abținere de la grăire în deșert, lucru de mână, după puterile fiecăruia, citirea Cuvântului lui Dumnezeu și răbdare; căci el se naște din lașitate, trândăvie și grăire în deșert.”

„Pentru acest motiv se numește Maica Domnului «rana dracilor», fiindcă nu poate satana să piardă pe om, atâta timp cât omul nu încetează să alerge la ajutorul Maicii Domnului.”

Citiți și:
Sfântul Serafim de Sarov – Cugetări alese
Sfântul Serafim de Sarov

 

yogaesoteric
9 mai 2022