Pandemismul, ultimul stadiu al globalismului (I)

 

1. Că prin efectele sale Pandemia Covid 19 conduce la „sfârșitul lumii” noastre deja s-a spus. Am prevăzut acest sfârșit cu cel puțin cinci ani în urmă, scriind și conferențiind pe respectiva temă. Era previzibil că în felul în care era nu se mai putea continua și că va interveni un șoc – produs de om (războiul) sau produs de natură (epidemia) – care să schimbe fundamental ordinea existentă, ajunsă într-un impas absolut.

Ceea ce nu a atins consensul este previziunea referitoare la felul în care va arăta lumea viitoare; cea care va succeda lumii noastre de azi, construită de strămoșii noștri până la noi, de-a lungul mai multor mii de ani.

Pentru a intui cu o minimă precizie contururile acestui viitor este necesar să cercetăm premisele istorice ale pandemiei. Ce se petrecea în lume esențial la data izbucnirii ei? Este ea o simplă coincidență sau este o reacție necesară a naturii la dezechilibrele provocate de om?

Virusul Corona încoronează acumulări de energii nefaste emise de o lume ieșită din matca echilibrelor globale, acumulări care, la un moment dat, în mod necesar urmau să ducă la un salt calitativ. Ora acestui salt a sosit.

1.1. Nivelul de îndatorare (publică și privată) la scară globală, impus de întâlnirea dintre egoism și libertate, precum și de cea dintre lăcomie și iresponsabilitate, devenise insuportabil. Generațiile prezentului trăiau pe seama muncii generațiilor viitoare la un nivel care interzicea atât continuarea creditării cât și reducerea deficitelor bugetare.

Orice încercare de introducere a austerității și disciplinei bugetare se confrunta imediat cu contestarea forțelor lăuntrice ale societății și se contabiliza în pierderea de voturi. Or, în democrație (și nu numai) votul este esențial; iar votanții nu acceptă austeritatea, decât atunci când teama de o alternativă mai gravă îi determină să o adopte ca fiind răul cel mai mic.

1.2. Productivitatea era într-o reală prăbușire, economia mondială supraviețuind pe baza unor subvenții imense; cele mai multe mascate. Practic nimic (și în special sistemul circulator al economiei, format din transporturi și bănci) nu mai funcționa fără a se face apel la buzunarul contribuabilului, din ce în ce mai gol. Nicio putere – publică sau privată, statală, supranațională sau transnațională – nu era capabilă să oprească acest proces.

1.3. Consumerismul ajunsese o pandemie socio-economică, pe care aproape toată lumea o recunoștea dar împotriva căreia nimeni nu reușea să inventeze nici vaccinuri nici terapii. Toți voiau să consume, dar nimeni nu mai voia să producă. Lumea consuma pretutindeni cu mult peste nevoile existențiale. Să ne gândim, de asemenea, la cantitățile uriașe de alimente care se aruncau zilnic în restaurante și magazinele alimentare, sau chiar în gospodăriile private, pe când în anumite părți ale lumii oamenii mureau de foame.

Aceasta în condițiile în care sectorul serviciilor din accesoriu al economiei reale devenise un substitut real al industriei pe cale de dispariție. Paradoxal, în timp ce serviciile erau tot mai cerute, persoanele dispuse să lucreze în domeniul serviciilor erau tot mai puține, ceea ce a făcut necesară stimularea imigrației, cu tot cortegiul său de maladii fiziologice, psihologice și culturale conexe.

1.4. Plezirismul sau loazirismul (loisirismul) au reprezentat maladii asociate consumerismului. Producția și-a pierdut orice legătură cu necesitatea socială. Valoarea nu mai era raportată la utilitatea reală a produsului. Cheltuielile voluptorii au ajuns să le depășească până aproape de a le înlocui cu totul pe cele necesare sau utile.

Nu numai statul, ci și societatea deveniseră doar un spectacol în care luminile rampei lăsau în umbră, uitare și abandon prioritățile existențiale ale omenirii. Vedetele artistice, sportive sau media erau recompensate cu sume uriașe pe care omul de rând era gata să le suporte, în timp ce învățământul, sănătatea, protecția mediului se aflau pe planul întâi doar în discursurile electorale ale unor oameni politici tot mai submediocri.

1.5. Contradicția dintre organizarea formal democratică a societății (prezentă, fie și într-o măsură redusă, sub presiunea culturală și politică a modelului occidental euro-atlantic, chiar și în statele euro-asiatice cu tradiții despotice, sau în cele ale emisferei sudice cu regimuri autoritare), pe de o parte, și incapacitatea popoarelor de a înțelege și conduce procesele tot mai complicate de gestiune politică a problemelor tot mai complexe puse de societăți tot mai pretențioase, pe de altă parte, a condus la compromiterea generală și ireversibilă a raportului de încredere dintre conduși și conducători, iar, în cele din urmă la nevrozarea universală a populației.

Nemaiînțelegând actul de conducere și nemaiștiind încotro se îndreaptă, oamenii de rând au intrat în panică, panica s-a transformat în isterie iar isteria s-a transformat în ură – o ură cu atât mai agresivă cu cât a devenit mai irațională.

1.6. La fel ca în secolul întâi, lumea a pierdut sensul vieții, nu a mai recunoscut criteriile de coeziune socială (astăzi sunt uitate și cele de coeziune națională) și a căzut în defetism, nihilism, negativism, criticism, exclusivism, ajungând să creadă că cu cât este mai rău, cu atât va fi mai bine.

Această criză a moralei și democrației se vede și în resemnarea globală cu care popoarele au acceptat limitările cele mai absurde ale libertății pentru care se luptaseră în secolele precedente, impuse sub pretextul luptei împotriva Covid19, în același timp necooperând cu autoritățile în respectarea lor și adoptând adesea atitudini evazioniste vecine cu rezistența pasivă.

1.7. La cronicizarea acestei tendințe de dezagregare socială a contribuit și progresul tehnologic care a introdus în viața oamenilor sisteme adictive de comunicare virtuală – internetul. Respectivele sisteme au facilitat enorm accesul la informație, dar au anihilat complet avantajele acestuia, neputând stăvili efectele dezinformării și manipulării care au venit în asociere cu informația corectă. Astfel distincția dintre cele două a devenit imposibilă, făcând aproape inutilă, dacă nu chiar nocivă, informarea.

Aceasta s-a asociat cu alte două consecințe induse de sistemul menționat, și anume reducerea generală a gradului de inteligență a populației, precum și cu izolarea persoanelor în capsula unui narcisism agresiv.

i. Specialiștii susțin că lectura prin mijloace electronice utilizează alte zone ale creierului decât lectura tradițională, zone unde nu își au sediul gândirea critică și imaginația. Ceea ce citim pe ecranele calculatoarelor este fotografiat de receptorii noștri cerebrali iar nu interpretat; este acumulat dar nu asimilat. Nefiind specialist nu pot spune dacă este sau nu este așa, dar este limpede că facilitatea cu care ajung la informație generațiile actuale, în contrast cu eforturile depuse de generațiile precedente în același scop, a redus atât nivelul imaginației în căutarea căilor de acces la cunoaștere, cât și creativitatea în interpretarea informațiilor obținute, precum și în umplerea prin contribuție proprie a golurilor dintre ele. Un joc mai ușor lenevește, atrofiază și descurajează gândirea, reducând gustul excelenței și selecția meritelor personale prin competiția acestora.

ii. Pe de altă parte, pe rețelele sociale nu se desfășoară, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor, un dialog real, profund și sofisticat, ci are loc un proces de defulare a frustrărilor prin dialoguri paralele. Majoritatea celor care se exprimă nu caută să afle, să învețe sau să înțeleagă. Nici măcar nu caută să convingă ori să demonstreze ceva. Cei mai mulți vor pur și simplu să afirme; cu atât mai apăsat și mai radical cu cât știu mai puțin despre ce vorbesc. Simpla afirmație le oferă două sentimente pe cât de reconfortante pe atât de false: că au dreptate și că sunt superiori celorlalți. Orice contestare a afirmațiilor este tratată ca dovadă a incapacității celui care contestă de a se ridica la nivelul de înțelegere al celui care afirmă.

Aceasta nu îi apropie pe oameni, altminteri, în mod esențial, fiinţe sociale, ci îi desparte definitiv, rețelele numite „sociale” fiind de fapt „rețele asociale” și instrumente de desocializare care au generat anomia societății și a statului.

1.8. Impactul unor astfel de fenomene asupra politicii reale a fost acela al validării și investirii prin vot a politicienilor care nu intră în profunzimea problemelor autentice ale societății și nu comunică masei perspectiva strategică a viziunii lor, explicând de ce și cum doresc să atingă țintele îndepărtate care scapă, în mod normal, percepției alegătorului de rând. Aceștia sunt pseudo-lideri preocupați doar să confirme oportunist fezabilitatea așteptărilor imediate cele mai nerealiste ale populației, potrivit dorințelor acesteia. Ei nu discută cu cetățenii pentru a-i mobiliza în susținerea planului lor, oferindu-le perspectiva unei cauze mai înalte, ci pentru a afla ce le face plăcere acestora să audă. 

În aceste condiții apare imposibilitatea sistemică a depășirii dezechilibrelor sociale, economice și financiare care din incidente locale și ciclice au devenit sindroame globale și permanente. Iată de ce, în loc să se reducă, aceste dezechilibre au devenit tot mai mari și tot mai ireversibile.

1.9. Egalitarismul constituie un alt derapaj masiv al societății pre Covid19. Într-o lume în care, inclusiv ca efect al evoluției științei și specializării informației, inegalitățile reale (inclusiv și mai ales cele obiective) sunt tot mai mari, s-a instalat o concepție egalitară care s-a transformat în ordine politică impusă de o manieră mai autoritară, mai generală și mai aberantă decât cea promovată de egalitarismul comunist.

Cei care aparțin majorității și cei care sunt în minoritate, cei care beneficiază de toate abilitățile și cei cu dez-abilități, cei sănătoși și cei handicapați (inclusiv și mai ales pe plan mental), cei care știu și cei care nu știu, cei instruiți și cei neinstruiți, cei care pot și cei care nu pot, cei de sexe diferite, mama și tata, cei care produc și cei care nu sunt productivi, trebuie tratați și sunt tratați ca și când ar fi egali. „Corectitudinea politică” a răsturnat ierarhiile de valori, a negat realitatea ostensibilă și legile naturii, derutând o omenire căruia i s-au confiscat toate reperele și i s-a ridicat dreptul la bun simț.

Nu este vorba aici despre egalitatea șanselor sau despre discriminarea pozitivă, ci despre interdicția de a lua act de realitatea inegalității și despre expulzarea ei din gândire, inclusiv prin eliminarea ei forțată din limbaj. Mai mult, s-a cerut și ștergerea diferențelor între valorile culturale, acreditându-se ideea că în univers nu există decât un singur sistem de valori.

Egalitarismul a condus astfel nu doar la raționamente și practici aberante, toate împotriva naturii și deci a moralei tradiționale întemeiate de mii de ani pe preceptul „naturalia non sunt turpia” (numai „ceea ce este natural nu este imoral”), ci și la dictatura minorității, evident frustrantă și alienantă pentru forțele principale ale progresului social care își au sediul în majorități, ci și la negarea meritului și a liberei concurențe a talentelor. Ceea ce duce simultan la conflicte sterile, nevroză generală și stagnare.

Aberaţiile au ajuns atât de departe încât numai printr-un cataclism se mai putea ieși din această situație.

1.10. Pe un astfel de fond, s-a produs și ruptura dintre creșterea longevității și scăderea demografică. Oamenii trăiesc mai mult dar se nasc mai puțini. În timp ce pe ansamblu, gurile de hrănit se înmulțesc, simultan cu cererea pentru creșterea calității hranei, iar brațele de muncă și creierele dedicate muncii se împuținează.

Conflictul între generații nu este soluția, dar acesta a apărut și se întețește pretutindeni, alimentat și de mitul tribal al juventinismului. Numai că nu se cere, în clar, eutanasierea „bătrânilor” (noțiune nici măcar definită consensual)!

Aceasta în timp ce expansiunea culturii homosexualismului (cea care nu este, totuși, indicat să fie combătută prin homofobie), pe lângă creșterea cheltuielilor familiale pentru îngrijirea și educarea copiilor, într-o lume care nu mai recompensează meritul, conduc la un planning familial contrar creșterii demografice. Nimic părea că nu se mai putea opune acestui val. Nici măcar un război devastator. Cu excepția unei catastrofe naturale.

1.11. Unor atari confuzii, indiscipline și crize morale, nu putea decât să le urmeze indisciplina socială și anarhia politică. Divorțate de mase, elitele politice de pretutindeni nu mai aveau nicio modalitate de a impune popoarelor răzvrătite vreun tip de ordine. Cu cât mai falsă era în realitate libertatea democratică, locul ordinii liberale era cu atât mai mult umplut de dezordinea libertății anarhice reale. Deocamdată perlată, aceasta putea deveni oricând violentă și chiar sângeroasă.

Readucerea masei în ascultare cerea, deci, un șoc apt a transforma inacceptabilul în inevitabil. Pandemia Covid 19, chiar dacă nu a fost provocată de om, oferă șocul necesar declanșării unei terapii a terorii.

Citiți a doua parte a articolului

Autor: Adrian Severin

Citiţi şi:

O perspectivă inedită dar lucidă și inteligentă asupra cauzelor profunde ale crizei ce a fost declanșată de coronavirusul COVID 19

Filosoful italian Giorgio Agambem despre contagiune și normalizarea stării de urgență

 

yogaesoteric
12 iunie 2020