Paradoxurile, care fac să coexiste idei ce sunt în mod comun considerate ca fiind contradictorii, ne revelează o cunoaştere supraraţională, intuitivă şi imediată (I)

– Termen de glosar: Paradox –

de profesor de yoga Gregorian Bivolaru

Cuvântul „paradox” provine de la termenul grecesc paradoxos ce este alcătuit din componenta para ce înseamnă, în limba română, „alături” şi doxa care înseamnă, în limba română, „opinie”. La modul general vorbind, paradoxul este un enunţ contradictoriu şi care este totodată demonstrabil.

În concluzie, se poate spune că paradoxul este o opinie ce este în mod evident contrarie opiniei comune (iată un exemplu de paradox: „societățile contemporane sunt cele mai sigure din întreaga istorie”), iar alteori paradoxul este contraintuitiv (iată un astfel de exemplu: „culoarea nu aparține obiectelor înseşi”). Tocmai de aceea am putea spune că paradoxul răstoarnă în același timp verosimilitatea (plauzibilitatea) şi previzibilitatea. Este însă important să reţinem că un paradox poate să fie adevărat sau fals.

Paradoxurile sunt împărţite în trei clase:

1) cele care revelează o contradicție în textura însăşi a lumii (paradoxurile fizice);
2) acelea care provin din erori de judecată (sofismele);
3) acelea care, deși se bazează pe un cosmos coerent și pe o logică riguroasă, prezintă totuși o concluzie ce este imposibil de tras (fac să apară o contradicție) care sunt receptate ca fiind dileme logice.

Dacă într-o situație dată este demonstrabil atât enunțul A, cât şi contradictoriul său, enunțul non-A, atunci ia naştere un evident paradox care constă în aceea că atât A, cât şi non-A sunt adevărate în acelaşi timp. Unul dintre cele mai clasice paradoxuri este acela ce este cunoscut sub numele de paradoxul mincinosului: O fiinţă umană spune: eu mint. Se pune atunci întrebarea: Ce face acea fiinţă umană atunci când spune „eu mint”, minte ea oare sau spune adevărul? Dacă acea fiinţă umană minte atunci când spune „eu mint”, înseamnă că, de fapt, ea nu minte, ci spune adevărul. Dacă în schimb acea fiinţă umană rosteşte adevărul, atunci când spune „eu mint”, atunci este evident că ea minte. Rezultă prin urmare că sunt adevărate, fiind totodată demonstrate, două enunțuri ce sunt în mod evident contradictorii:

A) dacă este o minciună când acea ființă spune „eu mint”, atunci ea nu minte, ci spune adevărul;
B) dacă este adevărat ceea ce acea ființă afirmă atunci când spune „eu mint”, în acea situaţie ea nu spune adevărul, ci minte.

În concluzie, când acea fiinţă umană afirmă că minte, ea spune adevărul, şi când spune adevărul, ea minte. Apariţia acestui paradox se datorează confuziei de sens a două enunțuri diferite:

a) enunțul „eu mint”, ce este constituit la nivelul limbajului obiect, şi care vorbeşte despre o stare de fapt, acţiunea de a minţi;

b) enunțul „mint că «eu mint»”, ce este constituit la nivelul metalimbajului, şi în care nu se vorbeşte despre o situație de fapt, ci despre enunțul „eu mint”, pe care îl putem declara prin aceasta fals. Acest aspect este evident şi prin aceea că prin enunțul din metalimbaj „mint că «eu mint»”, în cadrul enunțului din limbajul obiect „eu mint”, este numai o parte a acestuia, şi anume obiectul despre care se vorbeşte. Prin aceasta, respectivul paradox dispare sau, altfel spus, este rezolvat.

În domeniul ştiinţific, paradoxul este un raţionament care ia în considerare o contradicţie aparentă ce apare fie în ordinea naturală, fie în ordinea logică. În primul caz, paradoxul este adeseori expresia „ naivă” a unei stări de uimire în faţa unei particularităţi ce contrazice „legile” ce au fost anterior observate: spre exemplu, ornitorincul, mamifer care face ouă, este un „paradox viu”. În ordinea logică, situaţia e altfel: paradoxul contrariază bunul-simț, dar poate să fie elucidat pornind de la propriile sale baze. Spre exemplu, rădăcinile „imaginare” (care sunt, de fapt, nişte numere negative) au totuşi o existenţă matematică „reală”.

Atât în logica clasică, cât şi în matematică, paradoxul face să apară o apropiere sau o coexistenţă a ideilor ce sunt în mod comun considerate ca fiind contradictorii. Un paradox apare, de exemplu, atunci când o concluzie în aparenţă acceptabilă este trasă din nişte premise acceptabile în aparenţă. Mai ales în teoria ansamblurilor, paradoxul este o propoziţie circulară şi autocontradictorie.

Coexistenţa paradoxurilor în fizică:

A) Un fapt în mod experimental stabilit, dar care este contraintuitiv (spre exemplu, paradoxul hidrostatic: presiunea exercitată de un lichid pe fundul unui vas este aceeaşi, oricare ar fi forma vasului, dacă înălţimea este identică);

B) O experiență a gândirii ce conduce la o contradicție sau la o absurditate (referitoare la datele evidente ale lumii noastre) din cauza interferenţei a două sfere ale realității (macrofizică şi microfizică, de exemplu): la ora actuală, mecanica cuantică şi teoria relativităţii au dat naştere la nenumărate paradoxuri.

În cazul filosofului Kierkegaard (1813-1855), paradoxul este însuşi adevărul care nu poate decât să transcendă gândirea comună, din cauza legăturii sale intime cu existenţa singulară.

Este esențial să reţinem că la nivelul învelişului supramental (vijananamaya kosha) toate paradoxurile sunt întotdeauna (fără excepţie) în mod perfect integrate şi în mod înţelept rezolvate. Rezolvarea tuturor paradoxurilor se realizează întotdeauna din perspectiva sau, altfel spus, din punctul de vedere al înţelepciunii perfecte şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu. Intuiția spirituală, atunci când este trezită, ne permite să rezolvăm şi să conciliem într-un mod genial şi inefabil orice paradox. Aceasta este cu putinţă prin intermediul unei aşa-zise „gândiri superioare metafizice” al cărei obiect este „universalul” şi „nelimitatul”. Studiul atent, lucid şi profund al feluritelor paradoxuri ce sunt considerate, la prima vedere, ca fiind ireconciliabile sau irezolvabile, atunci când suntem ferm fixaţi în starea supramentală, ne oferă aproape instantaneu soluții uimitoare, geniale care totodată sunt pentru noi nişte revelații iluminatorii profunde. Toate acestea nu pot fi însă înţelese decât de către rarele ființe umane care în prealabil au atins un nivel similar de trezire supramentală şi de realizare spirituală cu ființa umană care, după aceea, revelează un astfel de adevăr ce este accesibil înţelegerii numai celor puțini şi aleşi (care au atins la rândul lor acelaşi nivel de realizare supramentală).

În cazul fiinţelor umane care aspiră să îşi trezească din ce în ce mai mult învelişul supramental (vijananamaya kosha), studiul atent, lucid şi profund al diferitelor paradoxuri ce generează stări de perplexitate în cazul inteligenţei umane obişnuite este de natură să opereze întocmai ca un sui generis catalizator ce ne ajută să explorăm cu o uşurinţă din ce în ce mai mare macro-învelişul supramental (maha vijananamaya kosha) ce există în Macrocosmos. Aceasta este o taină fundamentală pe care o cunosc atât yoghinii avansați, cât şi marii inițiaţi. Pentru fiinţele umane care încep să-şi trezească şi să-şi dinamizeze din ce în ce mai mult învelişul supramental (vijananamaya kosha), paradoxurile pot fi considerate drept modalități sigure de accesare şi aprofundare a cunoaşterii intelectuale superioare ce ne ajută apoi să descoperim în mod gradat Adevărul Ultim Dumnezeiesc.

Cunoaşterea supramentală ce apare atunci când urmărim să explorăm în mod adecvat şi sistematic un anumit paradox (în timp ce suntem ferm fixaţi la nivelul învelişului supramental vijananamaya kosha) este o cunoaştere net superioară, metafizică, ce depăşeşte extraordinar de mult orice alt punct de vedere mai mult sau mai puţin specializat. O astfel de cunoaştere net extraordinară, de o complexitate şi de o bogăţie inimaginabilă, care ni se revelează este întotdeauna tangentă cu puritatea imemorială a Adevărului Ultim Dumnezeiesc. Spre exemplu, punctul de vedere teologic, atunci când un astfel de punct de vedere este integrat în sfera învelişului supramental, ne apare ca nefiind altceva decât o particularizare a punctului de vedere metafizic şi cu acea ocazie descoperim că o astfel de particularizare implică, totodată, o proporțională alterare a sa. Atunci când este privită din acest punctul de vedere dumnezeiesc, cunoaşterea metafizică ce ni se revelează, atunci când explorăm cu luciditate anumite paradoxuri în timp ce suntem fixaţi în sfera învelişului supramental (vijananamaya kosha), este o cunoaştere supraraţională, intuitivă şi imediată. O astfel de cunoaştere extraordinară ni se revelează ca fiind o intuiţie intelectuală pură şi în absenţa căreia nu se poate vorbi de o cunoaştere metafizică adevărată. Pentru a atinge și pentru a ne fixa în domeniul cunoaşterii metafizice adevărate atât domeniul sensibilului, cât şi orice alt domeniu limitator e necesar să fie în mod imperativ depăşit sau, altfel spus, transcens.

Fenomenele care au o atât de mare importanță în tradiția aristoteliană nu fac în realitate decât să-l abată pe căutător de la obiectul său esenţial şi îl închid în pozitivitatea unei judecăţi existenţiale ce este îmbucătățită şi unde singură triumfă extrem de îngusta logică a probei şi a „cauzei”. Atâta timp cât deocamdată nu suntem capabili să depăşim Natura sau, altfel spus, lumea manifestată în întreaga sa extensie, printr-o fixare fermă şi constantă în sfera supramentală (vijananamaya kosha), continuăm încă să rămânem ancoraţi şi înlănțuiți în domeniul limitat al Universului Fizic.

Unele paradoxuri ne ajută prin însăşi natura lor să realizăm cu o mare uşurinţă această translaţie în sfera misterioasă a gândirii metafizice prin fixarea fermă şi neîncetată, pentru o anumită perioadă de timp, la nivelul sferei supramentale (vijananamaya kosha). Prin intermediul aprofundării lucide a anumitor paradoxuri în timp ce suntem ferm fixaţi în starea supramentală, descoperim că, în realitate, nu există cunoaştere veritabilă şi valabilă în afara aceleia care îşi are rădăcina fundamentală în universal şi în informal. Aprofundarea lucidă şi profundă a paradoxurilor atunci când ne aflăm ferm fixaţi în sfera supramentală (vijananamaya kosha) ne conduce, ca prin farmec, la o stare de deschidere eliberatoare ce ni se dezvăluie ca fiind dincolo de dictatura rațiunii şi a sensibilului. În felul acesta, aprofundarea lucidă a paradoxurilor, atunci când ne aflăm ferm fixaţi în sfera supramentală (vijananamaya kosha), ne permite să ne „înălțăm” şi să rămânem în domeniul cel enigmatic al principiilor imuabile. Toate acestea de care am vorbit aici sunt posibile grație unei anumite treziri extraordinare a intelectului transcendent ce se realizează prin dinamizarea adecvată ce apare în sfera supramentalului (vijananamaya kosha). Toate acestea se produc cu uşurinţă prin procesul de sui generis catalizare ce apare în universul nostru lăuntric prin intermediul unor explorări lucide şi profunde ale anumitor paradoxuri atunci când suntem fermi fixaţi în stări supramentale.

Aprofundarea anumitor paradoxuri atunci când ne aflăm ferm fixaţi în starea supramentală (vijananamaya kosha) face totodată posibilă o priză efectivă de conştiinţă asupra unor stări supraindividuale, care sunt obiectul real al metafizicii. În viziunea cunoaşterii metafizice, ce este inefabilă, fiinţa umană este departe de a fi o făptură închisă sau deja desăvârşită. Atunci când este privită din punctul de vedere al unei autentice cunoaşteri metafizice, ființa umană ne apare ca nefiind în realitate altceva decât o manifestare tranzitorie şi contingentă a fiinţei dumnezeieşti veritabile (Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman). Starea de fiinţă umană nu este altceva decât o stare cu totul specială printre o multitudine nedefinită de alte stări ale aceleiaşi esenţe dumnezeieşti (Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman).

Este, de asemenea, foarte important să reținem că această esenţă dumnezeiască (care este Sinele Dumnezeiesc Nemuritor, Atman) este în sine absolut independentă de toate manifestările sale. Aceasta semnifică la modul concret că tot ceea ce subzistă ca fiind esenţial în Microcosmosul fiinţei noastre nu este micul nostru „eu” sau, altfel spus, efemerul ego ce nu prezintă niciun fel de interes din punct de vedere metafizic, ci Sinele nostru Dumnezeiesc Nemuritor, Atman. Acest Sine Dumnezeiesc Nemuritor, Atman, rămâne neschimbat, stabil (mereu acelaşi) şi reprezintă în Microcosmosul fiinţei noastre acel „Centru absolut” principial al ființei cu care intră în contact „intelectul transcendent” ce se află la originea cunoaşterii metafizice. Tocmai de aceea „intelectul transcendent” este considerat ca fiind însăşi principiul realizării metafizice.

Din cele mai vechi timpuri, atât anumite şcoli spirituale din Occident (care mai existau în Evul Mediu, cu toate că erau foarte rare), cât şi anumite școli spirituale din Orient, aveau la dispoziție o secretă doctrină metafizică completă, ce era rezervată unei anumite elite şi care era în măsură să conducă la realizarea plenară a posibilităților dumnezeieşti ale ființei, realizare care în viziunea imensei majorităţi a gânditorilor contemporani este greu de conceput sau cel mai adesea este privită ca fiind irealizabilă.

Datorită pierderii aproape generalizată a acestor modalități metafizice, autentice, se poate spune că civilizaţia modernă este şi rămâne o civilizație „anormală” și deviată. Cunoaşterea prin experienţă directă a unei astfel de doctrine metafizice complete pe care ne-o conferă trezirea şi dinamizarea sferei supramentale (vijananamaya kosha) este departe de a fi un simplu pretext de îmbogățire pentru eruditi, căci ea reprezintă, din contră, baza indispensabilă pentru renaşterea și restaurarea unei civilizaţii tradiţionale „normale”.

Este, prin urmare, indispensabil ca modalitățile de realizare metafizică ce se bazează pe trezirea şi dinamizarea rodnică a învelişului supramental (vijananamaya kosha) să poată fi înțelese şi, mai mult decât atât, să poată fi puse neîntârziat în practică mai ales de către aceia care sunt pregătiți pentru a face în felul acesta cu putință un salt extraordinar la nivelul planetei Pământ. Pentru cei inițiați este evident că apariția supraomului despre care au vorbit în trecut unii înțelepți se află în strânsă legătură cu o trezire şi o dinamizare rodnică a sferei supramentale (vijananamaya kosha) în cât mai multe ființe umane de pe această planetă.

Prin intermediul unei treziri profunde şi adecvate a învelişului supramental (vijananamaya kosha) – trezire ce se poate realiza chiar şi printr-o explorare lucidă şi profundă a anumitor paradoxuri – devine astfel cu putință ca ființele umane să dobândească o priză adecvată de conştiinţă asupra unor stări spirituale net superioare. Trezirea stării supramentale ce este însoțită de o dinamizare gradată a sa face cu putință ca ființa umană să aibă acces la o sui generis „stare primordială”. O astfel de stare este şi rămâne o stare necondiționată ce este eliberată de orice limitare şi e necesar să reţinem că o astfel de stare este în întregime inexprimabilă şi tot ceea ce putem spune despre ea nu poate fi exprimat prin termeni de formă negativă.

Altfel spus, aceasta implică negarea tuturor limitelor care determină şi definesc orice existenţă umană în relativitate. Atingerea prin experiență directă a acestei stări supramentale ce face apoi cu putință o anumită formă de cunoaştere superioară metafizică este, totodată, „pragul” a ceea ce doctrina hindusă numeşte „uşa ce conduce la eliberarea supremă”.

Citiți a doua parte a articolului

Citiți și:
În realitate, conştiinţa umană îşi are sursa în Conştiinţa Dumnezeiască eternă (I)
Aspecte ezoterice definitorii referitoare la noțiunea punct de vedere (I)

 

yogaesoteric
3 octombrie 2024