Părintele Arsenie Boca – un Serafim de Sarov al României

75.067 0

de Adrian Badea

În epoca actuală, în care timpul trece parcă tot mai repede, iar viaţa este trăită din ce în ce mai intens, căile de evoluţie spirituală sunt şi ele caracterizate de intensitate şi rapiditate. Pe Pământ se nasc multe fiinţe înzestrate cu excepţionale calităţi de îndrumători spirituali. Integrate fiind în planurile divine de salvare a celor care sunt pregătiţi, aceste mari spirite creează gigantice curente spirituale care îi antrenează în curgerea lor pe cei, tot mai mulţi, care simt în ei chemarea lui Dumnezeu.

În curând, pe 28 noiembrie se împlinesc 18 ani de la trecerea, ca martir, in lumea de dincolo a Părintelui Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca a fost, aşa cum depun mărturie cei care au avut privilegiul de a-l cunoaşte, cel mai mare duhovnic creştin român din secolul trecut. Se spune că avea darul clarviziunii şi că, atunci când mergeai la el, îţi spunea cum te cheamă, pentru ce ai venit şi îţi povestea toată viaţa înainte ca tu să scoţi vreo vorbă. Nu de puţine ori cei prezenţi erau martorii unor miracole.

Dincolo de faptul că s-a format şi a trăit în sânul cultului creştin ortodox, Părintele Arsenie era un spirit universal şi superior. Prin ceea ce propovăduia îi îndemna pe numeroşii oameni care îi cereau îndrumarea şi sprijinul să caute acea înţelegere superioară pe care, spunea Părintele, „o câştigăm numai în spiritul liber al lui Iisus”.

Aşa cum reiese şi din însemnările şi mărturiile de mai jos, Părintele Arsenie Boca a fost o dovadă vie a faptului că înţelepţii au o lume comună.

„Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”

Părintele Arsenie Boca (având numele de botez Zian) s-a născut la 29 septembrie 1910 în Ardeal, la Vaţa de Jos, şi a fost singurul copil al unei familii de oameni înstăriţi şi credincioşi: „Când eram copil, în casa mamei mele era o icoană a Maicii Domnului care-mi plăcea foarte mult. Odată am întrebat-o pe mama: -De ce îmi place aşa de mult acea icoană? Iar ea mi-a spus: – Ei, dragul meu, cât te-am purtat în pântece, foarte mult m-am uitat şi m-am rugat la această icoană.”
„Mama mea când a rămas însărcinată cu mine s-a uitat la icoana Maicii Domnului şi a pictat-o în inima ei. A pictat-o rugându-se la Maica Domnului, cum se rugau Sfinţii Ioachim şi Ana: „Maica Domnului, îţi cer un copil, fie parte bărbătească fie parte femeiască, care să îţi slujească ţie, Maicii Domnului şi Domnului Iisus Hristos. Nu pentru mine îl cer”. După ce-am terminat studiile, mama credea că am să mă stabilesc ca orice om la casa lui. Când a aflat ce intenţii aveam mi-a luat capul în mâini, m-a sărutat şi m-a binecuvântat zicându-mi: -O, dragul meu şi scumpul meu, de când mă rog eu pentru asta!”

În perioada liceului, la Brad, s-a remarcat prin profunzimea gândirii şi simţirii sale. Şi-a continuat studiile la seminarul teologic din Sibiu, apoi şi-a susţinut licenţa la Cernăuţi. Pentru că avea o înzestrare artistică deosebită, a fost trimis la Bucureşti unde a urmat Şcoala de Belle Arte. A treia facultate pe care a urmat-o a fost medicina, timp de trei ani, după care a fost trimis de mitropolitul Bălan la Sfântul Munte Athos, la schitul românesc Prodromul, al cărui conducător spiritual era pe atunci un părinte cu mare forţă spirituală, Antipa Dinescu.

Scurta perioadă petrecută acolo a fost prilejul unor experienţe spirituale de excepţie. Se spune că acolo ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, la ăsta stau!” Încă din prima tinereţe se simţea la el vocaţia asumată a celui ce mai tîrziu avea să proclame: „Măi, nu toţi cei din lume se prăpădesc, nici toţi cei din mănăstire se mântuiesc…Unii dintre călugări nu sunt călugări, ci cuiere de haine călugăreşti… De vrei să te faci călugăr, fă-te ca focul!” Din frânturile povestite de Părintele Arsenie, se ştie că acolo a postit vreme de 40 de zile neîntrerupt şi că a avut o experienţă profund iluminatoare.

Un apropiat al său mărturiseşte: „Astfel, când s-a întors la Mănăstirea „Sâmbăta”, era cu totul alt om: căpătase darul acela al său faimos, al proorociei, şi puterea lui cea mare, că dacă se uita la tine, te cutremurai şi te umileai pe loc. Şi-ţi ştia pe dată toate gândurile şi numele, fără să te cunoască, şi faptele toate, păcătoase sau bune, că nu puteai să le-ascunzi. Aşa s-a schimbat viaţa Părintelui Arsenie, şi mai apoi, vieţile noastre, pe lângă a sa.”

A fost închinoviat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, în vara aceluiaşi an, pentru ca în anul următor să fie tuns în monahism primind numele călugăresc de Arsenie (în greacă însemnând „Cel plin de bărbăţie”) şi să înceapă ceea ce s-a numit „mişcarea de reînviere duhovnicească de la Sâmbăta”, acea „bulboană spirituală uriaşă” în faţa căreia Nichifor Crainic exclama: „Ce vreme înălţătoare cînd toată ţara lui Avram Iancu se mişcă în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir [Constantin Brâncoveanu]!”. Pe fondul acestei efervescenţe spirituale, îi scria unui fost coleg de liceu: „M-am înhămat la carul unui ideal cam greu: transformarea omului în Om, fiul mai mic al lui Dumnezeu şi frate al Fiului Său mai mare. Însă toate idealurile mari au în ele ceva paralizant: nu te lasă să te preocupi de nimicurile acestei vieţi.”

Călare, cu căruţele sau pe jos, sute şi mii de oameni veneau la Mănăstirea Sâmbăta să-l vadă pe Părintele Arsenie. Acesta îi ducea pe cei care veneau să se spovedească şi să se împărtăşească pe un platou din preajma unui izvor cu apă sfinţită, unde le cerea să rămână 7 zile şi 7 nopţi, timp în care mâncau doar pâine şi miere. În timpul acesta ascultau cu toţii predici şi se rugau împreună cu Părintele. Cine mânca altceva, slănină sau mâncare de dulce, trebuia să plece de pe acel platou. Dimineaţa, Părintele venea în chiliile unde credincioşii dormeau împreună, ca fraţii, şi alegea pe câţiva dintre ei. Pe aceştia îi spovedea, apoi le dădea sfânta împărtăşanie.

În timpul războiului, la Părintele Arsenie veneau o mulţime de oameni, mai ales băieţi înainte de plecarea pe front. Unora le spunea: „Sufletul vostru umblă pe alte drumuri, duceţi-vă după el”. Îi simţea că nu erau cu sufletul la biserică; pentru ei, pelerinajul era formal. Altora le spunea, în schimb: „Da, veniţi!”. Îi primea în biserică şi le ţinea o slujbă. Apoi, unora le dădea sfânta cruce să o sărute, iar altora nu; pe unii îi dădea cu sfântul mir, iar pe alţii nu. La un moment dat, unul dintre ei l-a întrebat: „Părinte, de ce la unii le dai să sărute sfânta cruce, iar la alţii nu, pe unii îi dai cu mir, iar pe alţii nu?” El a răspuns: „Copile, cei cărora le dau sfânta cruce nu se vor mai întoarce acasă. Voi o să vă întoarceţi şi o să ne întâlnim din nou”. Şi aceştia, într-adevăr, s-au întors.

Este greu de imaginat acum, după aproape şaptezeci de ani, fascinaţia pe care o exercita Părintele Arsenie Boca, prin harul său, asupra miilor de credincioşi. Se spune că era căutat mai ales pentru că se îngrijea cu adevărat de sufletul oamenilor. Era preocupat ca omul să se întoarcă spre credinţă şi să ducă o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Cei care l-au cunoscut spun că era „văzător cu duhul” şi că dintr-o singură privire putea să-i separe pe cei veniţi din curiozitate de cei care aveau cu adevărat probleme. Forţa din privirea lui albastră şi pătrunzătoare te străfulgera. Era supranumit “Biciul lui Dumnezeu” pentru faptul că te mustra de faţă cu toată lumea. O spovedanie la el dura câteodată chiar şi 5-6 ore. Dar nimeni nu pleca fără un cuvânt de încurajare. Pentru că predica “dumnezeieşte”, oamenii îl priveau ca pe un prooroc şi apostol. Ei recunoşteau puterea Duhului Sfânt care se manifesta prin el.

Mulţi îl compară pe Părintele Arsenie Boca chiar cu Sfântul Serafim de Sarov. În acest sens un apropiat al său spunea: „Părintele Arsenie pomenea de Sfântul Serafim de Sarov. Ceea ce a făcut Sfântul Serafim pentru neamul lui, pentru ruşi, pentru Rusia, eu cred că Părintele Arsenie a făcut pentru neamul nostru românesc, pentru români, adică ne-a deschis nouă ca români calea spre Dumnezeu, ne-a ţinut şi ne-a întărit în secolul al XX-lea, la mijlocul secolului, după război, când urma să vină prigoana.”

Din cauza influenţei pe care o avea asupra oamenilor, încă din perioada de dinainte de război, era suspectat de regimul politic crezându-se că organizează ceva subversiv. După război, această teamă a conducătorilor politici ai ţării a crescut. În vremurile de restrişte care s-au abătut odată cu instalarea regimului comunist, Părintele şi-a continuat netulburat misiunea de îndrumător spiritual. Era o perioadă în care era nevoie de miracole pentru a scăpa de persecuţiile autorităţilor de atunci, care loveau în tot ce afecta ideologia comunistă, iar Părintele era într-adevăr omul prin care Duhul Sfânt făcea minuni şi de aceea era tot mai căutat.

După cum mărturiseşte maica stareţă de la Prislop: „De la nivelul lui se cobora şi putea să vorbească pe limba fiecăruia. Pe de o parte te atrăgea, iar pe de altă parte îţi răscolea conştiinţa. Te făcea să stai la locul tău, îţi arăta unde eşti tu, faţă de unde ar trebui să fii. Cred că asta este sfinţenie”.

Vacanţele spirituale pe care studenţii le făceau după 1946 la Sâmbăta Părintelui Boca reprezentau şi ele un pericol pentru intenţiile de viitor ale comuniştilor pentru generaţiile tinere, pentru educarea acestora în spiritul socialist şi clădirea „omului nou”.

Avea darul rugăciunii, îşi vedea şi propriul viitor, suferinţele şi arestarea, dar nu se tulbura prea tare. Ştia că pentru mântuire trebuie să le înduri pe toate, sfătuindu-i pe credincioşi să rabde, să accepte senini vrerea lui Dumnezeu. Ceea ce îi sfătuia pe alţii făcea şi el. Ajutându-i creştineşte pe luptătorii anticomunişti din Munţii Făgăraşului, Părintele a intrat în vizorul Securităţii, fiind arestat pentru prima oară în 1948. În timpul arestului în beciul Securităţii la un moment dat gardianul l-a găsit afară în faţa celulei, cu lacătul de la grilaj desfăcut. „Nu te teme. Nu plec nicăieri. Nu vreau să pătimeşti din cauza mea. Ai doi copii şi o femeie bolnavă”. Gardianul a încremenit. Toate cele spuse de Părintele Arsenie erau adevărate.

Renumele Părintelui se răspândise deja în tot Ardealul. La Sâmbăta şi, mai apoi, la Prislop, veneau în continuu o mulţime de oameni, fie de sărbători, fie în timpul săptămânii. De aici au pornit şi duşmăniile care l-au urmărit toată viaţa: prigoana, alungarea din monahism, exilarea lui lângă Bucureşti, la Drăgănescu, în haine lumeşti, ca simplu şi umil zugrav de biserică.

Mutat forţat de la Sâmbăta la Prislop, a devenit stareţ acolo, iar după ce sălaşul s-a transformat în mănăstire de maici, a rămas în continuare ca duhovnic până în 1959, când comuniştii au desfiinţat mănăstirea. Între timp mai fusese încă o dată arestat şi dus la canal, unde a rămas aproape un an întreg. A urmat pribegia la Bucureşti, ca simplu pictor bisericesc, ţinut mereu sub supravegherea celor care aveau puterea politică. În legătură cu aceasta iată ce declara unul din apropiaţii Părintelui din acea perioadă: „Că ştiţi dumnevoastră, pe timpul lui Ceauşescu, Părintele Arsenie a fost marginalizat chiar de către cei din cadrul Bisericii şi nu l-a ajutat nimeni şi a suferit foarte mult. Chiar şi spune Părintele: „Dacă vrei să-l urmezi pe Hristos trebuie să pătimeşti ca Hristos”. Ce vreţi mai mult ca asta?”

Ultima parte a vieţii şi-a petrecut-o în aceste două locuri: Drăgănescu (unde, începînd din 1968, a pictat biserica timp de 15 ani, lăsându-ne o adevărată „predică în imagini”) şi Sinaia (unde, din 1969, şi-a avut chilia şi atelierul de pictură în care obişnuia să se retragă tot mai des şi unde a şi închis ochii în pragul iernii lui 1989 la vîrsta de 79 de ani).

Vocaţia Părintelui a fost cea de constructor. Toată viaţa a ridicat ziduri şi, mai ales, suflete. Era puternic, de neclintit. Din prima clipă, îi simţeai forţa. Nimeni nu-l putea minţi pe Arsenie Boca. Nici nu te lăsa. Adeseori, ţi-o lua el înainte, spunându-ţi cele mai grele păcate. Părea aspru, dar, de fapt, era drept. „Ce vrei?”, întreba el cu o voce tunătoare. „Întâi împacă-te cu vecinul cu care te-ai certat ieri şi apoi vino la spovedanie”.

În ultimii ani de viaţă Părintele Arsenie era complet detaşat. Vorbea exact ca un trimis al lui Dumnezeu, care nici nu se plânge şi nici nu ia parte la bucuriile efemere ale acestei lumi. Avea o răspundere serioasă, apostolească şi o autoritate spirituală extraordinară. Cuvântul lui îţi pătrundea până în inimă şi simţeai că-ţi cunoaşte sufletul. Forţa lui spirituală venea de dincolo de cuvânt.

Principalele scrieri care au rămas de la Părintele Arsenie (şi care multă vreme au circulat „pe sub mână”, dactilografiate, uneori fără semnătura sa) s-au editat după 1990.

În Octombrie ’89, Părintele Arsenie a avut o premoniţie gravă, şi anume afirma că atunci când Ceauşescu va pleca din ţară, va pierde la scurtă vreme şi conducerea ei. Acest lucru se pare că a ajuns la cabinetul 2, la urechile Elenei Ceauşescu, care a dat ordin ca Părintele să fie ucis. Cu puţin înainte de a muri a mai spus în felul lui, simplu şi foarte limpede: „Eu am să mor martir”.

Iată mărturia unui martor ocular al înmormântării Părintelui Arsenie Boca: „În schimb, aşa cum v-am spus, Părintele era îmbujorat în obraji! Avea aşa o culoare frumoasă, ca de om viu şi tânăr, şi el săracu murise de şapte zile! şi-n jurul lui, plutea aşa, ca o boare, o mireasmă de mir… Mai târziu l-am întrebat pe Părintele profesor Sebastian ce-au fost toate astea şi el a zis: „Sunt dovezi de sfinţenie, fiule, se întâmplă numai cu moaştele!”. Şi n-a mai trecut mult timp după ce plecase Părintele Arsenie în veşnicie, când, mergând eu iar la mormântul lui la Prislop, mă opresc nişte maici: „Frate”, îmi zic monahiile, „ştii tu cine străjuieşte noaptea la mormântul Părintelui?”. „Nu, de unde să ştiu”, le-am zis. „Două căprioare!!!” „Cum?” „Uite-aşa: vin în fiecare noapte, se-aşează şi dorm încovrigate, cu boturile una în alta, pe mormântul Părintelui. De parcă ar vrea să-l încălzească!…şi când ne apropiem, pleacă, da încet, fără frică, şi pe urmă vin iar!”. În toată iarna lui 89-90, căprioarele au străjuit noapte de noapte la mormântul Părintelui, ca doi îngeri tăcuţi, credincioşi şi cuminţi…”

De atunci şi până prezent s-au petrecut multe miracole la mormântul Părintelui. De altfel Părintele spunea: „Nu plângeţi, căci acolo unde mă duc, în ceruri, vă voi ajuta mai mult, rugându-mă pentru voi”.

Adorat de oameni pentru predicile sale şi pentru minunile pe care le săvârşea, prigonit de către autorităţi din cauza influenţei covârşitoare pe care o avea asupra oamenilor, Părintele Arsenie a fost ucis în plină forţă duhovnicească. Prezenţa sa a rămas însă printre noi, puternică şi luminoasă.

Mărturii ale celor care l-au cunoscut

„Din câţi oameni am cunoscut eu şi care au lucrat în Biserică socot că Părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea vieţuitorilor şi propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră.” (Părintele Teofil Pârâian)

„…Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu, îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru exraordinar – cum spunea cineva – în viaţa noastră, în viaţa oamenilor, să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru l-am simţit şi l-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.” (P.S. Daniil Partoşanu)

„Părintele Arsenie Boca spunea că Domnul Iisus Hristos vine în viaţa noastră din vreme în vreme, ca persoană, ca să nu se uite adevărul absolut al existenţei sale reale. Şi el L-a întâlnit de câteva ori, iar asta l-a şi schimbat ca om. A fost trimis în Basarabia la Chişinău, ca să înveţe metaloplastia, să facă icoane din acelea acoperite cu metal. Atunci a avut loc şi cedarea Basarabiei către Rusia (1940). Ruşii au lăsat o singură zi în care cine voia putea să plece. Părintele a ajuns la ultimul tren. Oamenii se împingeau disperaţi ca să ajungă în tren, renunţau şi la bagaje numai să nu rămână la ruşi. Şi el avea un mic bagaj şi o franzelă care să-i ţină de foame până ajungea la mănăstire. Se uita cu milă la oameni, când a văzut aproape de el pe cineva îmbrăcat sărăcăcios care se uita şi el cu atâta milă la acei oameni cum nu mai văzuse în viaţa lui aşa ceva. Atâta durere exprimau ochii lui încât primul gest al Părintelui a fost să se aplece să ia franzela şi să i-o dea lui. Dar, în acele fracţiuni de secundă cât s-a aplecat să ia franzela, acel om a dispărut pur şi simplu. Când a întins mâna acela nu mai era! Atunci a avut un fior, un înţeles adânc: era Hristos! Era chipul de care vorbea Isaia, chipul durerilor, mielul care ia păcatele noastre. A spus Părintele Arsenie că atunci a înţeles multe lucruri, ceea ce într-o viaţă întreagă, chiar duhovnicească, n-ar fi putut înţelege. Când îl vezi pe Hristos viu şi adevărat, atunci şi credinţa devine vie, de nezdruncinat. Nu te clatini la orice vorbă a unora, nu te sminteşti la orice faptă, ci rămâi cu Hristos şi în Hristos.” (Pr. Ciprian Negrean)

„Ne-a spus odată cum a văzut pe Domnul Hristos în gară la Ploieşti. Plângea Părintele când îşi amintea şi plângea şi lumea din sală. Spunea că L-a văzut pe Domnul Hristos plin de bube, amărât şi fără căciulă. S-a uitat la el şi s-a gândit să-i dea căciula lui de călugăr: „M-am întors să i-o dau dar nu l-am mai văzut .”

„Cu ochii ei, maica a văzut multe. A văzut, mai ales, un har al Părintelui mai puţin cunoscut: harul lacrimilor. Cumva inexplicabil, în preajma Părintelui simţeai nevoia să plângi, să-ţi uşurezi sufletul. Şi maica a păţit acelaşi lucru. Prima dată, nici nu s-a putut spovedi. Stând în genunchi, cu patrafirul pe cap, a plâns tot timpul. „Nu ştiu cum, prezenţa lui te zdruncina sufleteşte şi, imediat, din ochi ţâşnea roua pocăinţei.” Părintele ştia prea bine ce se întâmplă şi, întrând în biserică, îl certa pe călugărul care făcea acolo curăţenie: „Tu vezi ce mături aici? Sunt lacrimi, frate. Lacrimi şi păreri de rău…Îţi dai seama? Ai văzut vreodată maşini care plâng? Asta-i marea minune a lui Dumnezeu.”

„L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Boca în urmă cu vreo 30 de ani, la Mănăstirea Schitul Maicilor din Bucureşti. Era în ’67. Pe vremea aceea, Părintele era acolo cu domiciliu forţat. Am fost, chipurile, cu o icoană degradată, ca să ne-o refacă. În Ţara Făgăraşului, se încetăţenise obiceiul ca, înainte de a-şi întemeia o familie, preoţii tineri să treacă pe la Părintele Arsenie. Fiindcă intenţionam să mă logodesc, am fost şi eu cu viitoarea mea soţie la el, pentru a ne binecuvânta şi a ne da sfaturi. Ne-a privit şi ne-a spus fiecăruia felul nostru de-a fi. Cu toate că atunci parcă nu ne-a venit să credem, de-a lungul anilor ne-am dat seama că a avut dreptate. „Da, a zis el, vă potriviţi, vă completaţi unul pe altul. „Ne-a binecuvântat, apoi m-a luat deoparte: „Frate Nicolae, mi-a spus, când vii de undeva, să-i aduci totdeauna soţiei tale o floare. E gingaşă şi se va bucura”.

„De-a lungul timpului, mi-am dat seama că Părintele Arsenie era un cititor al inimii. După mine, el este un sfânt, iar dacă alţii recunosc sau nu lucrul ăsta, e treaba lor. Căci adesea între oameni sfinţii nu sunt cunoscuţi. Chiar şi Mântuitorul s-a arătat oamenilor şi aceştia nu L-au văzut, nu L-au cunoscut. Viaţa sfinţilor este tainică. Departe de ei gândul de a-şi afirma în vreun fel sfinţenia, căci ei se smeresc. Declar fără nici un fel de reţinere: pentru mine, Părintele Arsenie a fost un prooroc al zilelor noastre, un om al lui Dumnezeu, pe care puţini l-au cunoscut cu adevărat, atât dintre cei mari, cât şi dintre cei mai mici. Avea, de exemplu, darul înainte vederii – fapt pe care cei de astăzi se cam reţin a-l recunoaşte, şi poate pe drept cuvânt. Nu e bine să ne hazardăm în afirmarea unor lucruri ca acestea! Dar în ce mă priveşte, mai ales în calitate de preot, trebuie să recunosc ceea ce este adevărat, ceea ce am trăit şi-am văzut, stând alături de el. Aici, în Ţara Făgăraşului, Părintele Arsenie a fost mai respectat şi mai iubit ca nicăieri. Ca dovadă a acestui respect, noi – sătenii din Porumbacu de Sus – l-am pictat în biserică. Sigur, nu în rânduiala canonică a bisericii – nu poţi declara pe cineva sfânt, până nu este recunoscut de Sfântul Sinod – ci într-un fel de rânduială de suflet şi conştiinţă, care ne-a îndemnat să-i facem dreptate şi să-l trecem printre sfinţii români. I-am spus pictorului să scrie: Sfântul Părinte Arsenie de la Prislop.”

„Un moş din sat mi-a povestit o-ntâmplare de necrezut. Cam înainte de cel de al doilea război, când Părintele era stareţ la „Sâmbăta”, s-a dus şi el să îl vadă şi să se plângă de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo şi n-a apucat să ajungă şi să vorbească, aşa că a rămas peste noapte în mănăstire, găzduit de călugări. Dar cum nu avea somn, a ieşit să se dezmorţească. Şi ce să vezi: pe o lună mare şi plină, care lumina ca la amiază, în mijlocul unui lan plin de flori, Părintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el şi îl mângâia. Văzându-l pe moş, Părintele, care era îmbrăcat cu o sutană lungă şi albă, i-a spus: „Vezi! Fiarele astea m-ascultă, numa voi nu m-ascultaţi!”.

„Era în ziua de Izvorul Tămăduirii şi, împreună cu părinţii, încerca să nu întârzie la Sfânta Liturghie. La un moment dat, căruţa în care se aflau a ajuns din urmă un călugăr, ducând pe umăr o straiţă mare şi grea. Era tânăr, înalt, încins cu o curea lată de piele. În hainele lui cernite şi cu barba neagră ca de tăciune, părea un haiduc, o cruce de bărbat. Oprind căruţa, părinţii au intrat în vorbă cu tânărul monah. Aşa au aflat că vieţuieşte la Sâmbăta, că, dintr-o neglijenţă, Mănăstirea rămăsese fără prescuri şi acum se grăbea să ducă prescurile luate dintr-un sat vecin, înainte ca mitropolitul Bălan să înceapă slujba arhierească. Degeaba au insistat părinţii să urce alături de ei, să scurteze astfel drumul. Călugărul i-a refuzat categoric şi a rămas în urmă, pierzându-se în colbul stârnit de căruţă. Maica, o copilă în acea vreme, ardea de nerăbdare să ajungă la Sâmbăta. Mai erau vreo zece kilometri până la mănăstire şi, cum ora era deja înaintată, bătrânul său tată a dat bice cailor. Când au intrat în curtea mănăstirii, au rămas cu toţii înmărmuriţi: călugărul întâlnit în cale trebăluia liniştit la pangar, era îmbrăcat în rasă curată de sărbătoare şi se purta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa l-a cunoscut maica pe Părintele Arsenie Boca, printr-o minune văzută cu ochii ei. Cum a ajuns Părintele înaintea lor, cum a întrecut galopul cailor în chip nevăzut – asta nu va afla niciodată.”

„Părintele nu se ocupa în sensul obişnuit de noi. El ne vedea, ne simţea şi avea grijă de noi, de toţi. N-am dus lipsă niciodată de nimic. Veneau oameni care nu erau mulţumiţi cu serviciul. El nu le spunea nimic sau chiar le spunea: <<Eu nu te ajut>>, dar întotdeauna lucrurile se rezolvau ca prin farmec şi erau trimişi exact acolo unde trebuia. El nu-ţi spunea să te întorci la el, dar te chema înapoi prin puterea rugăciunii. De multe ori, vorbea cu cineva din apropiere, dând pilde care ţi se potriveau exact ţie. Trebuia, totuşi, să fii foarte atent, ca să poţi desluşi toate darurile pe care ţi le făcea Părintele când erai în preajma lui”.

„Am fost odată la Părintele Arsenie Boca – Dumnezeu să-l odihnească! –, la Bucureşti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toţi de-atunci…a fost asta în 1965 – şi Părintele vorbind cu el, desigur să aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rămas mie pentru cealaltă vreme a vieţii mele şi cred că şi pentru veşnicie. N-am să-l uit niciodată! Zice: „Uite, măi frate. O să fii preot. Să fii înţelegător faţă de neputinţa omenească!” Nici nu vă puteţi închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmărit în viaţa mea şi în viaţa oamenilor. Şi mi-am dat seama că neputinţa omenească e o realitate. Sunt atâţia oameni răi în lumea asta, şi nici ei nu vor să fie răi…şi-s răi, şi noi trebuie să înţelegem răutatea lor de pe poziţia noastră, din situaţia noastră. Să înţelegem că ei nu pot mai mult, că ei, ei înşişi sunt nemulţumiţi de răutatea lor – „Pe cel rău răutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: „pe cel rău răutatea îl ucide”, îl nimiceşte, răutatea îl nemulţumeşte.”

„Părintele Arsenie Boca a fost un fenomen unic în istoria monahismului românesc” (D. Staniloae).

„Părintele Arsenie a pictat biserica din satul Drăgănescu, judeţul Giurgiu, comuna Mihăileşti. Vizitaţi acea biserică şi ea vă va vorbi cel mai mult şi cel mai bine despre Părintele. Picturile au o frumuseţe şi o transparenţă nemaiîntâlnită. În frumuseţea de acolo, veţi descoperi ceva din duhul Părintelui” (Părintele Daniil Stoenescu)

„IPS Mitropolitul dr. Laurenţiu Streza, care l-a cunoscut pe Părintele Arsenie Boca şi mergea la el când Părintele picta l-a întrebat: „Părinte, de ce aţi pictat aşa pe Maica Domnului său pe Mântuitorul?” şi Părintele a răspuns: „Mie aşa mi s-a arătat Maica Domnului, aşa l-am văzut pe Mântuitorul şi eu îi pictez aşa cum i-am văzut eu.”

„Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. El spunea: „Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”. Cuvîntul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11)

Citiţi şi:

Despre îngustimi şi Creştinism. Sectarismul

Rugăciune de dimineaţă şi învăţături

Bibliografie:

„Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca. Despre durerile oamenilor.” (volumele 3 şi 5), Editura „Credinţa Strămoşească”, 2005
www.arsenieboca.ro
www.nistea.com/boca.htm
www.credo.ro
Colectia revistei „Formula As”, ediţia online, arhiva

yogaesoteric
noiembrie 2007