Părintele Jozef van den Berg: „Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese” (I)

Coliba lui – cum am văzut doar la pustnici din Sfântul Munte: un scaun, o sobă, o măsuță plină de cărți și icoane. Când nu doarme pe scaun, întinde o cuvertură pe jos, dar lungimea colibei e mai mică decât înălțimea lui. Citind despre viața Părintelui Jozef, ne consolăm zicând: „El oricum e un om ieșit din comun. Eu nu aș putea face asta!”. De fapt, puțini sunt oamenii cu adevărat ieșiți din comun. Ce îi diferențiază pe ei de noi, cei mediocri, cei „căldicei”, e hotărârea lor ieșită din comun: „De azi, vreau să trăiesc! Am așteptat destul! Gata cu amânarea, cu somnolența, cu amorțeala! Hristoase, ajută-mă să încep să merg spre Tine!”.

Doar așa, ca Părintele Jozef, Domnul ne poate ajuta să nu mai fim „actori ai lumii”, jucând după scenariile scrise de patimi și de propria noastră voie, ci să devenim „actori ai lui Dumnezeu”, adică oameni care să aspire către un singur țel: să afle voia lui Dumnezeu și să trăiască după ea. (Pr. Ciprian Grădinaru)

Pr. Ciprian Grădinaru: Părinte Jozef, care este povestea vieții dumneavoastră?

Părintele Jozef: În primul rând, povestea mea este o poveste în care vedem câtă răbdare are Dragostea-Dumnezeu cu omul. El a pregătit povestea și apoi a adus-o la realitate. Domnul vrea mereu să ne spună ceva și așteaptă momentul prielnic, în care inima noastră Îl poate auzi, Îl poate primi. El m-a inspirat în ceea ce ceea ce scriam și jucam ca actor. Este uluitor în ce măsură se apleacă Dumnezeu asupra noastră!

Eu mi-am jucat mereu din inimă toate poveștile, fie ele evenimente ale vieții, fie piesele pe care le-am scris, fără a ști că Dumnezeu era în spatele lor, inspirându-le. Sfântul Porfirie, duhovnicul meu, mi-a spus când ne-am întâlnit: „Jozef, tu crezi că evenimentele vieții se petrec dintr-odată? Nu! Dumnezeu ți-a pregătit inima de foarte multă vreme!”. Așa că, într-o zi, L-am auzit pe Dumnezeu: „Jozef, Eu sunt aici. Nu mă mai aștepta, de vreme ce sunt deja aici!”. În clipa aceea am terminat cu teatrul, cu toată viața mea de până atunci. Am încetat să mai joc în povești inventate, ca să pot juca în povestea lui Dumnezeu, care este viața mea.

Dumnezeu este însăși Dragostea. Dumnezeu nu doar are dragostea, ci este Dragostea! În clipa când m-a cercetat, mi-a atins inima ca Tată al meu, dar și ca ziditor al meu. Mi-a dat să-L simt ca pe Cel ce m-a făcut și prin care exist. Și atunci, prin această experiență, Dumnezeu m-a luat de pe scena mea, de pe scena lumii, ca să mă așeze pe scena Lui. A folosit teatrul ca să-mi poată spune: „Jozef, tu ai teatrul tău, dar teatrul Meu e lumea, e zidirea Mea”. Și astfel, într-o seară de 14 septembrie 1989, am spus publicului meu: „Când un om caută Adevărul, acel om este, de fapt, cel găsit de Altcineva. Asta mi s-a petrecut mie: în Hristos mi s-a descoperit o realitate pe care nu o mai pot juca”. Și, de atunci, nu am mai putut juca în nicio piesă scrisă de om.

Toate evenimentele vieții, toate gândurile omului, toate intervențiile lui Dumnezeu sunt ca o țesătură. De-a lungul întregii mele vieți, intuitiv, fără să-mi dau seama, prin piesele pe care le realizam, puneam în scenă propria mea căutare a sensului vieții. Nu știam că Dumnezeu este lângă mine. Am jucat peste douăzeci de spectacole care, toate împreună, m-au condus într-un sfârșit la Dumnezeu, la întâlnirea cu El. Aș putea spune că El mi S-a revelat brusc în mijlocul drumului meu, al teatrului meu, foarte tainic, în chiar vestiarul meu de actor, în inima vieții mele. A apărut dintr-odată, mi-a atins inima într-un mod indescriptibil, în timp ce scriam o scrisoare…….

„Am așteptat destul!”

Era o scrisoare pe care voiam să o folosesc pentru prima oară în piesa pe care o jucam. Piesa se numea Am așteptat destul ‒ era o replică la Așteptându-l pe Godot de Beckett, unde este vorba despre doi vagabonzi, Vladimir și Estragon, care stau lângă un copăcel și-l așteaptă pe un anume Godot. Godot le spusese că va veni, iar ei tot sperau să vină: „Când o să vină el, noi o să fim salvați”. Însă Beckett nu l-a lăsat să vină pe Godot – pe care mulți critici l-au înțeles ca fiind Dumnezeu (God, în engleză). În viziunea lui Beckett, Godot – Dumnezeu – nu vine și nu va veni niciodată, iar viața omului nu este decât o așteptare fără sens.

La momentul acela, mie mi se părea profundă piesa, pentru că avea multe straturi de înțelegere ‒ unul dintre vagabonzi vorbește la un moment dat despre Cruce și Hristos ‒, iar Dumnezeu s-a folosit de piesa aceasta pentru a-mi da sentimentul că „am așteptat destul”.

În acele zile, fratele meu, Aloys, era pe moarte. Era medic și avea o tumoare la cap. Așa că voiam să scriu ceva care să-l ajute pe Aloys, ceva pentru el, să-i dedic ceva, în semn de dragoste. Și atunci mi-a venit ideea asta: „Am așteptat destul, Beckett! Eu o să-l las pe Godot să vină în piesa mea!”. Așa am început să caut: cum pot să-l fac pe Godot să vină? Pe atunci nu aveam o viață creștină, eram interesat de filosofia orientală. Iar în filosofia orientală nu-L cauți pe Dumnezeu, ci, într-un fel, te cauți pe tine. După cum spune Buddha: „Tu ești Buddha”. Dacă în creștinism este vorba despre o relație între Dumnezeu și om, în budism se caută o relație a omului cu sine însuși.

Așa că, în piesa mea, personajul meu, vagabondul, devine Godot. Vagabondul își spune la un moment dat: „Eu sunt Godot, eu mă aștept pe mine însumi”. Și atunci se așază sub un copac înflorit – simbolul raiului. Însă la reprezentația din seara anterioară, cum era așezat acolo, sub copac, m-am întrebat: „Oare aceasta este adevărat? Chiar sunt așezat sub copac, sau doar joc asta?”. Am simțit în inimă că înțelegerea mea nu era adevărată. Așa că mă frământam: cum să ajungă omul sub copacul Raiului de-adevăratelea?

Pr. Ciprian Grădinaru: Sau, altfel zis, cum să ajungă omul în Rai? De fapt, dumneavoastră căutați „Calea, Adevărul și Viața”…….

Părintele Jozef: Da, mă străduiam să fac totul real, pentru că voiam să-l invit pe fratele meu să vadă piesa și, prin ea, fără să-mi dau seama, căutam să născocesc o cale de mântuire pentru el. Pentru că Aloys îmi spusese: „Jozef, eu o să mor. Există vreun Dumnezeu? Există iertare?”. El îmi cerea ajutorul, ca să poată muri împăcat. Iar eu voiam să născocesc o soluție de mântuire, dar fără Dumnezeu. Adică să ajungi în Rai prin propriile strădanii, prin propriile puteri, desăvârșindu-te pe tine însuți.

Povestea în piesă era următoarea: un actor oarecare întâlnește pe cineva într-o cafenea care îi spune: „Am scris o piesă pentru tine. Te invit să o joci. Vino în sala mea de teatru, eu o să-ți prezint piesa, iar apoi tu te hotărăști dacă o joci sau nu”. Actorul se prezintă la întâlnire la locul stabilit – o mică sală de teatru, foarte sărăcăcioasă, având doar douăsprezece scaune pentru spectatori. Undeva, sus, o fereastră luminată. În timp ce intră pe scenă, pe fundal se aude plânsul Maicii Domnului din opera Stabat Mater Dolorosa a lui Vivaldi. Nimeni de față. Așa că tânărul începe să vorbească cu – așa crede el – tehnicianul de lumini, căci la fereastră era lumină, deci cineva ar fi trebuit să fie acolo, sus. Așa că strigă: „Bună, e cineva acolo?”. Nimeni nu răspunde, dar muzica se oprește. „Mulțumesc că mi-ai dat un semn. Dar el (autorul) nu-i aici? Nu vine? Alo?” ‒ așa că începe să vorbească, de fapt, cu lumina: „De ce nu vorbești cu mine? Sunt aici!”. Apoi începe să se enerveze și-l insultă pe cel pe care îl crede responsabil cu lumina. În clipa aceea, toate luminile se sting, iar actorul rămâne în beznă. După o lungă pauză, zice: „Bine, domnule, iertați-mă că am fost așa de necioplit!”. Drept urmare, o nouă geană de lumină apare la fereastră.

„Tu joci în piesa Mea”

Pr. Ciprian Grădinaru: Începutul rugăciunii este să te smerești puțin…….

Părintele Jozef: Așa este. Începutul rugăciunii – despre asta scriam, fără să-mi dau seama atunci. Și am continuat piesa în așa fel încât lumina începe să-i arate tânărului actor că există prin preajmă un scenariu al piesei, numai că el este necesar să-l caute. Înaintează întrebându-l mereu câte ceva pe „Domnul luminii” (îl putem numi așa pe cel pe care el îl credea tehnician de lumini): „Știi tu ce personaj urmează să joc?”, „Știi tu unde mi-e costumul?”.

La un moment dat, găsește un costum într-un colț, înțelege că-i pentru el și, la finalul spectacolului, găsește și textul piesei: este așezat pe un scaun, iar scaunul începe să se înalțe, ca și cum ar urca la Cer, ca și cum tânărul ar muri. Brusc, scaunul se oprește și el se află între cer și pământ. Nu poate nici să urce mai sus, nici să coboare: e suspendat. Și, în momentul ăsta de mare disperare, strigă: „Ajutoooor!”. Atunci, de undeva, din întuneric, apare o hârtie și el zice: „Ah, în sfârșit, iată textul! Acum o să știu piesa! O să știu ce am de jucat!”. Așa că începe să citească. Primele cuvinte sunt: „Bună, e cineva acolo?”. Citește, de fapt, piesa pe care tocmai a jucat-o. Înțelegeți? În sfârșit, scaunul coboară și el găsește hainele scriitorului, pe care le îmbracă, deci el însuși devine scriitorul. Actorul joacă întâi rolul vagabondului și apoi găsește costumul lui Godot. Deci la final, actorul este așezat acolo îmbrăcat în hainele lui Godot, sub copacul înflorit. Dar eu nu eram mulțumit de acest final.

Asta era piesa, iar acum revin la scrisoare. După fiecare reprezentație, modificam piesa pe care o jucam, pentru că înțelegeam că nu era deplin, nu era adevărat ceea ce jucam. Dumnezeu mă întreba în inimă dacă eram sigur că asta este soluția. Și mi-a venit gândul să introduc această scrisoare – ca din partea Autorului piesei, „Domnul luminii”: „Dragă tinere, tu îmi pui atâtea întrebări, dar pot să-ți pun și eu una?”. Și mi-a venit să scriu mai departe: „De ce nu înțelegi că Eu nu pot veni, pentru că sunt deja aici?”. În timp ce scriam aceste cuvinte pe hârtie cu stiloul meu banal, deodată Dumnezeu m-a atins, m-a îmbrățișat pe dinăuntru cu dragostea Sa. Am simțit cum inima mi-a fost îmbrățișată de o dragoste pe care nu o cunoșteam: Dragostea lui Dumnezeu.

În clipa aceea, El mi-a descoperit și sensul întrebării pe care tocmai o scrisesem: „Asta este întrebarea mea pentru tine, Jozef. Tu joci în teatrul tău, crezi că scrii piesa ta, dar, de fapt, tu ești în teatrul Meu, joci în piesa Mea”. Așa a intrat Hristos în viața mea. Mi-a cercetat inima. A venit în vestiarul meu de actor de teatru.

Pr. Ciprian Grădinaru: Adică Dumnezeu, așa cum i-a vorbit apostolului Petru prin „pescuirea minunată”, fiindcă era pescar, dumneavoastră v-a vorbit pe limba pe care puteați s-o înțelegeți, adică prin teatru?

Părintele Jozef: Da, El știe exact unde suntem și cum se poate apropia de noi. El mi-a și arătat că era necesar să mă opresc din teatru. Pentru că, atunci când m-a cercetat, nu am înțeles că era momentul să mă opresc imediat din teatru, nu știam că era ultimul meu spectacol. Eu tocmai scrisesem două piese noi și este uimitor cum de a găsit exact ce era nevoie ca să mă oprească. Pentru că eu nu eram în stare să mă opresc, niciodată nu m-aș fi putut lăsa de teatru. Îmi plăcea atât de mult și era singura activitate la care mă pricepeam cât de cât. Însă deodată, pe neașteptate, s-a petrecut ceva mai măreț decât tot ce trăisem până atunci: L-am întâlnit pe Dumnezeul meu! Și așa a început această relație minunată, în care m-a ajutat să înțeleg că El este autorul adevăratei mele piese.

La scurtă vreme după acest moment de cercetare al lui Dumnezeu, l-am sunat pe un prieten alături de care intrasem pentru prima oară în contact cu ortodoxia (cu ocazia înmormântării unei prietene comune): „Serafim, treci pe la mine, vreau să vorbim!”. „Da, vin acum!”, mi-a răspuns el. Auzise că m-am lăsat de teatru. Toți se întrebau ce se petrece cu mine. Așa că a venit și ne-am dus împreună la Maica Maria de la Mănăstirea ortodoxă din Asten. Și acolo am decis să mergem la Părintele Sofronie. Deci ne-am urcat imediat în mașină și am plecat. Convertirea mea s-a petrecut pe 14 septembrie, iar pe 27 septembrie eram deja la mănăstire la Essex!

A fost foarte rapid totul. Dar înăuntrul meu începuse lupta. Nu știam, dar vrăjmașul îmi dădea târcoale. Începeam să simt niște piedici pe care nu le mai avusesem până atunci. Și vorbit cu Părintele Sofronie, care mi-a spus un cuvânt foarte important: „Jozef, nimeni nu poate rămâne în dragostea lui Dumnezeu dacă nu trece prin poarta cea strâmtă a pocăinței”. A fost ca un trăsnet pentru mine: eu nu aveam nicio experiență, nu trăisem în Biserică, nu trăisem cu Dumnezeu, iar Părintele Sofronie îmi vorbea dintr-odată despre pocăință, fără de care nu poți rămâne cu Dumnezeu. Dintr-odată, Dumnezeu era acolo, dar eu ce am de făcut mai departe? Cum să-mi trăiesc viața?

M-am dus acasă și totul devenea din ce în ce mai greu, pentru că nu știam ce să fac în continuare. Vrăjmașul venea tot mai aproape, așa că am început să mă rog. Și mă rugam, mă rugam, mă rugam, dar totul se făcea din ce în ce mai greu. Și într-adevăr, așa a venit și pocăința despre care îmi vorbise Părintele Sofronie: „Dumnezeul meu, cine sunt?”. Și nu am putut răspunde decât: „Jozef păcătosul”.

„Cel mai frumos dar de Crăciun”

Pr. Ciprian Grădinaru: Aceasta este frământarea tuturor convertiților: ce facem după ce harul dintâi ne-a cercetat și apoi s-a retras? Cum ați depășit acest moment?

Părintele Jozef: A fost o luptă crâncenă. Pentru toată lumea a fost foarte greu: pentru soția mea, pentru familia mea, pentru toți prietenii mei. Mă frământam și mi-am dat seama că aveam nevoie de un duhovnic care să-mi spună concret ce să fac mai departe. Atunci cineva mi-a dat numărul de telefon al unei grecoaice, Ana Marinis, care lucra la Ambasada Greciei de la Paris și era fiică duhovnicească a Părintelui Porfirie. Am sunat-o, i-am spus povestea mea și mi-a zis: „Jozef, scrie o scrisoare în franceză pentru Părintele Porfirie și trimite-mi-o mie, pentru că o să merg acasă de Crăciun și o să ajung și la Părintele Porfirie. O să-i citesc scrisoarea ta atunci”. Pentru mine, asta era o șansă nemaipomenită. Așa că am scris scrisoarea asta cu multe poticniri, pentru că vrăjmașul îmi dădea mereu târcoale și mă încurca în toate. În plus, la noi în familie era o atmosferă foarte apăsătoare, situația se schimbase complet. Am trimis în cele din urmă scrisoarea și apoi a fost nevoie să aștept, să aștept, să aștept…….

Era ziua de Crăciun când, deodată, a sunat telefonul: era Ana. Plângea. Mi-a zis: „Jozef, am fost împreună cu soțul meu la Părintele Porfirie în după-amiaza asta. Și i-am zis: «Părinte, am o scrisoare de la un oarecare Jozef din Olanda, pot să v-o citesc?». El a zis: «Da, copilul meu»”. A început să i-o citească. El era așezat pe pat și a ascultat doar prima frază, după care a zis: „Oprește-te, știu! Ceea ce a trăit Jozef a fost de la Dumnezeu. Este necesar să-L urmeze, așa să-i spui. Iar dacă Îl urmează, o să știe ce are de făcut.” Acesta a fost cuvântul Părintelui Porfirie. Dar a spus și că, dacă nu-L voi urma, voi intra într-o mare confuzie. Și, în cele din urmă, m-a invitat să vin la el.

Pentru mine, a fost cel mai frumos dar de Crăciun pe care mi-l puteam închipui! Toate îndoielile mi s-au risipit: acum eram încredințat că Dumnezeu era Cel care mă cercetase, că El chiar m-a chemat și că era necesar să urmez chemarea. Dar care chemare? Așa că am plecat numaidecât. Peste o săptămână eram la Atena. Pe 3 ianuarie l-am întâlnit pe Părintele Porfirie.

El era așezat pe pat, eu am mers încet spre el, iar prietenii care m-au condus i-au zis: „Părinte, a venit Jozef”. Părintele era orb, mi-a atins fața cu mâna și apoi a început să-mi dea palme cu putere. Eu eram șocat, dar el nu era supărat, ci bucuros. Eu ziceam: „Părinte, Părinte!”. Și prietenii mi-au zis că Părintele a făcut asta nu din supărare, ci din dragoste. Era ca un nou botez, ca o regăsire, ca atunci când îți pierzi copilul și, când îl găsești, în loc să-l săruți, îi dai bătaie. Înțelegeți? Și apoi a vorbit foarte, foarte serios cu mine. Mi-a zis: „Ce ai trăit tu este asemenea experienței Sfântului Pavel pe drumul Damascului. De-acum este necesar să devii actor al lui Hristos și să faci o lucrare pentru Dumnezeu. O să știi ce ai de făcut, dar este necesar să devii ortodox”. A fost foarte strict: „Este necesar să devii ortodox!”.

Citiți a doua parte a articolului

Interviu realizat de Pr. Ciprian Grădinaru

Citiți și:
Părintele Elpidie: Nu vă fie frică, este furtună mare, dar cârma corabiei, a vieții noastre, a planetei, o ține Dumnezeu, Tatăl nostru
10 sfaturi de la Părintele Nicolae Steinhardt

 

yogaesoteric
3 iulie 2023