Părintele Jozef van den Berg: „Dumnezeu este autorul adevăratei mele piese” (II)

Citiți prima parte a articolului

Ce alt remediu mai bun putem găsi în fața îngrijorărilor și fricilor care ne cuprind când ne gândim la ce va mai urma în istoria lumii, decât nădejdea în pronia lui Dumnezeu? Și dacă nu știm cum să aducem aceasta în concretul vieții noastre, ce-ar fi să începem prin a face distincția între nevoile reale ale vieții (de care Domnul a făgăduit că Se va îngriji, dacă noi vom căuta Împărăția Sa) și poftele noastre trecătoare?

În viața Părintelui Jozef am văzut o încredințare deplină în mâinile Domnului, Care i-a trimis mereu tot ce a avut nevoie, ținându-Și făgăduința cf. Matei 19:29. A primit acest dar pentru că s-a predat prin desăvârșită ascultare în mâinile Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Porfirie care, dincolo de nenumăratele harisme și minuni pe care le săvârșea, nu căuta nimic pentru sine, ci se dăruia cu totul lui Dumnezeu și aproapelui.

Pr. Ciprian Grădinaru: Părinte Jozef, pentru rugăciunile duhovnicului dumneavoastră, Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, Domnul Însuși v-a învățat cea mai mare și importantă știință, aceea a dobândirii și păstrării harului. Vă rugăm să ne vorbiți despre această știință.

Părintele Jozef: După prima noastră întâlnire, Părintele Porfirie m-a trimis în Sfântul Munte, unde am rămas trei săptămâni, după care m-am întors acasă cu ascultarea de a deveni „actor al lui Hristos”. Dar mi-a fost foarte greu să înțeleg ce înseamnă aceasta. Părintele Porfirie mi-a zis: „Jozef, o să știi ce ai de făcut”. Numai că eu nu știam cum îmi va arăta Dumnezeu ce am de făcut: îmi va vorbi, îmi va trimite mesaje? Dar nu a fost așa, ci m-a îndrumat în chip tainic, iar taina aceasta a Lui am căutat să o deslușesc mereu. La fel ca în piesa „Am așteptat destul”, în care era acel tehnician de lumini care nu vorbea niciodată, ci dădea direcția spectacolului doar prin lumină.

De altfel, ori de câte ori ieșeam din gândul pe care Dumnezeu îl avea pentru mine, se făcea întuneric. Ca atunci când se înnorează și nu mai vezi soarele pe nicăieri. A fost necesar să învăț asta. Iar când harul se retrage, chiar te poate răni, te poate răni în chip pedagogic, ca să te facă să înțelegi. Așa mi-am dat seama că singurul act pe care este necesar să-l facem este să rămânem mereu în voia Lui. Dacă ești în voia Lui, atunci El este cu tine. Și nu-ți mai este teamă, poți avea încredere, pentru că Îl simți: „Eu sunt cu tine”. Îl simți înăuntrul tău, în chip tainic, ca și cum te-ar ține de mână. Dar când îți dă drumul la mână, te simți singur. Doar El te poate îndruma; altfel, dacă urmezi conștiinței tale, părerilor tale, o să rătăcești. Pentru că, atunci când îți urmezi gândurile, vrăjmașul va veni și te va conduce în direcția greșită. Când însă harul e cu tine, ești în siguranță, poți fi liniștit. Îmi este greu să vorbesc mai multe despre aceste aspecte, deoarece sunt foarte intime. Și a spune că am înțeles cum se dobândește harul e deja delicat. Sfântul Porfirie vorbește foarte deschis despre darurile sale, nu le ascunde, pentru că este smerit; noi însă este bine să le ascundem, ca să nu ne mândrim.

Așadar, am început să caut să aflu voia lui Dumnezeu: „Bine, o să fac tot ce vrei Tu, numai spune-mi care este voia Ta!”. În acel moment, din ce înțelegeam eu, a fi actor al lui Hristos însemna să joc din nou, însă pentru Hristos, să joc ceva despre Hristos sau despre Biserică, dar să joc la teatru. Așa că, pentru că aveam nevoie și de suport financiar ‒ trăiam într-o casă mare și frumoasă, dar nu mai aveam bani să o întreținem ‒, am început să scriu o piesă pentru copii pe care am numit-o „Lumea cu susul în jos”. Dar din momentul în care am decis să joc din nou, Dumnezeu m-a părăsit. Și mi s-a petrecut ce-mi spusese Părintele Porfirie: „Jozef, dacă nu-L urmezi pe Hristos, vei trăi o mare confuzie, vei intra în întuneric”. A fost cea mai grea perioadă din viața mea. Dumnezeu chiar mă părăsise.

„Nu vei juca piesa, ci o vei trăi!”

Pr. Ciprian Grădinaru: Mi se pare minunat că, în deznădejdea pe care o trăiați, ați procedat așa cum învață Părinții ‒ nu v-ați reîntors la teatru zicând: „Doar mi s-a părut că mi-a vorbit Dumnezeu”, nu v-ați dus nici să vă întâlniți cu prietenii, nu v-ați uitat nici la televizor, ca să vă abateți conștiința către altceva, ci ați continuat să vă rugați.

Părintele Jozef: Domnul m-a îndrumat. Dar eram atât de rece lăuntric, că nu vă puteți imagina! Ajunsesem ca un nebun și nu știam ce să fac! Dumnezeu chiar voia să nu mai joc, să nu mă mai întorc la teatru. Mă voia, dar nu în teatru, așa că a blocat calea asta. Nu mai puteam dormi. Săptămâni la rând nu am mai putut dormi, niciun minut! Aproape că mi-am pierdut judecata. Se vânduseră toate biletele pentru acest spectacol, 40.000 de bilete, iar eu nu aveam nimic, niciun text, nu reușeam să scriu niciun rând! Dumnezeu chiar nu voia să fac piesa asta. Într-un final, a fost necesar să mă internez într-o clinică, unde am rămas cinci săptămâni. Spectacolul s-a anulat, toate biletele au fost rambursate. Domnul a fost foarte categoric cu mine.

În sfârșit, când am ieșit din clinică, m-am întors acasă și mi-a revenit liniștea: se întorsese harul! Mă minunam că încă mai trăiam, că încă mai eram acolo. Dar tot nu pricepusem. Așa că am început să scriu o altă piesă, „Întâlnirea”, în care voiam să vorbesc despre întâlnirea omului cu Dumnezeu. Am scris această piesă în Sfântul Munte, apoi m-am întors acasă, însă piesa nu a fost jucată niciodată, pentru că Dumnezeu mi-a arătat, la un moment dat: „Jozef, nu o vei juca, ci o vei trăi!”. Așa că, în final, am simțit în inima mea că voia lui Dumnezeu pentru mine era să las toate: soția, copiii, casa, cariera……. Mi-am luat doar bicicleta mea albă, cu care jucam în spectacole, și am plecat. Teatrul meu chiar devenea realitate, pentru că, într-una din piesele pe care le-am scris, un bărbat își ia bicicleta și pleacă în deșert! Ajuns aici, în satul în care ne aflăm acum, unde locuiesc de 31 de ani, am făcut pană. Am zis: „Doamne, abia am pornit la drum și deja am făcut pană!”.

În clipa aceea nu am realizat, dar trăiam exact ce scrisesem cu mulți ani înainte: personajul din piesă, odată ajuns în deșert, face pană. Părintele Porfirie îmi dăduse acel cuvânt: „O să știi ce ai de făcut”. Și primul fapt care mi s-a petrecut când am hotărât să plec de acasă pentru a-L găsi pe Hristos a fost că bicicleta mea a făcut pană, ca în spectacolul meu! Îndrăznesc să spun că El chiar pregătise totul, până în cele mai mici detalii. Domnul e uimitor în atotștiința Sa, le rânduiește pe toate, le așază în chip atât de tainic, încât ne uimim când Îi înțelegem pronia.

Așa că nu am putut merge mai departe. Nu aveam bani să-mi repar bicicleta și a fost necesar să cer găzduire la o cunoștință din sat. Am rămas câteva săptămâni în grădina acelei cunoștințe, rugându-mă să aflu care este voia lui Dumnezeu pentru mine. Chiar și după ce mi-am reparat bicicleta, ori de câte ori încercam să plec din satul acesta, simțeam că Dumnezeu nu-mi mai răspunde, nu-mi arată nicio cale pe care să apuc. Rugându-mă, frământându-mă, am început să înțeleg că Dumnezeu s-a folosit de teatrul meu spre a-mi spune ce am de făcut, dar în felul Său. Începeam să mă dumiresc, să pricep că Dumnezeu mi-a arătat dinainte totul în chip simbolic.

„Asta e pustia ta!”

Când ne-am întâlnit azi, m-ați întrebat de ce am luat cufărul de teatru cu mine, aici, la coliba mea. Vă răspund acum. Am avut un spectacol care se numea „Mama și nebunul”. La un moment dat, e o scenă în care un om îmbrăcat ca un monah merge prin lume cu un cufăr după el. Când am înțeles că Dumnezeu are un plan și s-a folosit de teatrul meu pentru a-mi spune ce să fac, am decis să duc bicicleta înapoi și să-mi iau cufărul. M-am dus acasă, am luat cufărul și l-am târât după mine până în satul acesta, cerând iar găzduire aceleiași cunoștințe. Cufărul avea niște rotițe și mergeam cu el pe stradă, vorbind cu Dumnezeu: „Doamne, sunt pe stradă, Doamne!”. Arătam ca un nebun. Toți mă priveau pe geam cu uimire, să vadă ce fac. Și am înțeles deodată că, pentru cine mă vedea, eu eram „nebunul” ‒ de data asta însă nu nebunul din piesă, ci nebunul din realitate! Și, în timp ce făceam aceasta, în mine era pace. Îl simțeam pe Dumnezeu. El era cu mine, așa că am zis: „Bine, Doamne, voi face orice-mi vei spune!”. Apoi, am încercat să aflu ce am de făcut cu acel cufăr. Mi-am zis: „Personajul din piesa mea merge prin lume cu cufărul, așa că o să fac și eu la fel. O să pun o cruce mare pe cufăr, o să-mi fie ca o bisericuță, și o să merg prin lume cu bisericuța după mine, devenind nebun pentru Hristos. Dorm în cufăr sau văd eu ce fac.”

Doar că, după ce m-am pregătit de călătorie, când am vrut să plec, am simțit iarăși că am rămas singur: Domnul nu mă mai însoțea, nu-mi mai arăta ce să fac mai departe, încotro să apuc. Am încercat de câteva ori să plec, dar în final am înțeles, rugându-mă, că este necesar să merg în piața din centrul satului, unde era o magazie de biciclete, și să rămân acolo. Așa că pe 1 august, când Biserica pomenește procesiunea Sfintei Cruci din Constantinopol, mi-am început propria procesiune cu Sfânta Cruce, dar într-un singur loc. Am început să înțeleg: „Nu, Jozef, nu este necesar să părăsești acest sat. Asta e pustia ta și aici este binevenit să trăiești!”. Am simțit că Dumnezeu a binecuvântat gândul acesta și atunci am rămas în magazia de biciclete, având cu mine doar cufărul și un scăunel. Nu aveam niciun ban, nimic! Doar cufărul și icoana lui Hristos și a Maicii Domnului.

A fost o perioadă foarte frumoasă. După cinci zile fără mâncare, fără apă, am zis: „Doamne, Tu știi că nu am nimic, nici bani, nici mâncare, nici apă, dar e bine, sunt aici”. Și după cinci zile, o doamnă m-a văzut și m-a întrebat: „Ce faci aici?”. „Stau.” „Și ce mănânci?” „Nimic. Nu am nimic.” „Nu ai nimic? O, Doamne, nu e posibil! O să-ți aduc ceva.” Și mi-a adus o ladă cu mâncare! Din ziua aceea am avut mereu mâncare, Dumnezeu mi-a trimis tot timpul prin câte cineva tot ce aveam nevoie.

Desigur, acesta este doar aspectul practic al vieții: vezi că Dumnezeu te-a cercetat, iar apoi El îți deschide calea Sa și-ți arată că poartă grijă de toate. Îți dă să mănânci, să bei, să te îmbraci, așa cum spune în Evanghelii cf. Matei 6:25-33. Dar, în același timp, este necesar să găsești un mod de a lucra împreună cu El. Să I te predai cu adevărat, să I te încredințezi cu totul, să lași totul în mâinile Lui! Este necesar să ai încredere deplină în Dumnezeu.

„Smerenia este un dar”

Pr. Ciprian Grădinaru: În viață este necesar să luăm multe decizii. Se petrece însă ca, la un moment dat, să ne îndoim că am făcut alegerea bună: soț, profesie, mutare într-un anumit loc……. Ce să facem în astfel de situații?

Părintele Jozef: Dumnezeu ne este așa de credincios, este așa de adevărat încât, atunci când Îl întrebi smerit, nu va îngădui să rătăcești. Asta este dragostea Lui. Desigur că nu-i întotdeauna foarte ușor, e o căutare continuă, o rugăciune neîncetată. Așa a fost cu mine când a a fost necesar să-mi părăsesc familia, ori când a fost necesar să părăsesc magazia de biciclete și să vin în acest loc.

Într-adevăr, nu poți fără Dumnezeu, nu poți. Știu din experiență. El a promis că ne va învăța, că va fi pururea cu noi cf. Matei 28:20. Atitudinea cea mai importantă este, bineînțeles, smerenia. Bine, e adevărat că nu pot spune: „Hai să mă smeresc!”, și imediat să ajung smerit. Dar este necesar să ne străduim mereu să fim smeriți. Doar Dumnezeu ne poate da smerenie, pentru că smerenia este un dar. Dumnezeu lucrează în inima noastră, în viața noastră, ne învață, ne călăuzește. În primul rând, poți trece prin greutăți pe care El le îngăduie. În al doilea rând, în momentul în care ne mândrim, încep greutățile ‒ or, ele aduc smerenie!

La fel se petrece și când ieșim din ascultare: până nu ne smerim, până nu ne pocăim, harul nu revine. Părintele Porfirie, cel care m-a născut în Hristos cf. Galateni 4:19, mi-a zis: „Este necesar să devii actor al lui Hristos și o să știi ce ai de făcut”. Și m-am străduit să fac ascultare de acel cuvânt. Însă amintiți-vă de întunericul ce m-a cuprins atunci când am înțeles greșit cuvântul pe care mi l-a dat! Harul a revenit abia atunci când, după multă suferință și rugăciune, am înțeles care era, de fapt, ascultarea mea, ce a vrut să-mi spună Hristos prin Părintele Porfirie. Abia atunci am început să înțeleg că „actorul lui Hristos” nu mai poate fi actor pentru oameni. Cel puțin în ce mă privește. Asta este chemarea mea, nu pot să urmez o altă cale decât aceasta.

Pr. Ciprian Grădinaru: Cum v-a ajutat rugăciunea să rămâneți pe calea pe care ați ales-o, trăind aici vreme de treizeci și unu de ani?

Părintele Jozef: Dumnezeu este dragoste și ne învață totul prin dragostea Sa. Părintele Porfirie zicea că Dumnezeu ne va învăța cum să ne rugăm, dar este necesar să ne rugăm cu dragoste, cu smerenie, cu blândețe și fără cereri. În primul rând, imediat după ce păcătuim, să zicem: „Iartă-mă, Dumnezeule, vino mai aproape de mine!”. Apoi, ca să putem înainta în rugăciune, este foarte important să nu avem gânduri rele, să nu avem gânduri de mânie. Te poți ruga cum vrei tu, dar dacă ai gânduri rele, Dumnezeu se retrage. El este tot acolo, dar privește de la distanță. Din momentul în care zici: „Doamne, iartă-mă!”, El Se apropie iarăși. E așa o taină! Dumnezeu ne iubește atât de mult! Când ți-e greu și înțelegi că ești neputincios, Domnul deja se apropie de tine. Și dacă Îl chemi, situația sau starea care părea de netrecut dispare sau se preschimbă. Rugăciunea e un dar de la Dumnezeu, este necesar să o lucrăm cu smerenie și El va veni. În felul Lui propriu, Domnul te va însoți.

Un alt aspect foarte important pe care este necesar să-l înțelegem este că rugăciunea mea este și căutarea mea! Adică Dumnezeu îmi cere să fac ceva pentru El, iar eu este necesar să aflu cum să împlinesc acea cerere. Nu-I pot spune ca unui șofer de autobuz: „Doamne, trezește-mă când am ajuns la destinație, când ceea ce aveam de făcut s-a săvârșit!”. Este necesar să lupți, să fii mereu atent, să-L dorești pe Dumnezeu clipă de clipă. În viața mea așa a fost, Dumnezeu m-a chemat dintr-odată prin dragostea Sa și apoi m-a însoțit pas cu pas. La început mă rugam cu toate rugăciunile, dar încetul cu încetul felul meu de a mă ruga s-a transformat și a devenit o singură rugăciune: Rugăciunea lui Iisus. În plus, mai este și rugăciunea către Maica Domnului ‒ mă rog mult Ei și rugăciunea către Ea este o mare taină.

Metanierul este o altă taină. În rugăciune, cuvintele sunt importante, desigur, sunt purtătoare de duh și de înțelepciune, însă, la un moment dat, rugăciunea o poți trăi și fără cuvinte. Ca atunci când îi spui soției tale că o iubești, pronunțând cuvintele „Te iubesc”. Însă, când o privești cu dragoste, îi poți spune și fără cuvinte că o iubești. Dar și aceasta este o taină, din mila lui Dumnezeu. Duhul Însuși Se roagă în noi Romani 8:26. Ar fi bine să ne oprim aici, să avem grijă la ce spunem despre rugăciune, pentru că poate deveni o dezvăluire prea intimă; e atât de delicat! Ziceau și Părinții că este important să nu lași ușa deschisă la cuptor, altfel iese toată căldura. Așa și cu cele intime dintre tine și Dumnezeu: riști să te trezești golit dacă dezvălui prea multe…….

Citiți partea a treia a articolului

Interviu realizat de Pr. Ciprian Grădinaru

Citiți și:
Știința ne oferă motive covârșitoare pentru a crede în Dumnezeu
Fizica cuantică şi Dumnezeu
Adevărată rugăciune nu necesită nimic mai mult, decât o mare dragoste exprimată faţă de Dumnezeu

 

yogaesoteric
8 iulie 2023