Partea VI – Comentarii asupra deciziei instanţei suedeze

Fragment din Nota Inspecţiei Judiciare a CSM nr. 2613-1

2. Aşa cum rezultă din motivarea hotărârii instanţei suedeze, respingerea cererii de extrădare a lui Gregorian Bivolaru s-a făcut pe motive politice – conform art. 3 din Convenţia europeană de extrădare, care nu pot viza, în nici un caz, activitatea desfăşurată de judecători şi procurori.

Din acest motiv, verificările efectuate de Inspecţia Judiciară a Consiliului Superior al Magistraturii au avut drept scop, în principal, formularea unui punct de vedere documentat care să fie făcut  cunoscut parlamentarilor Uniunii Europene,  referitor la înfăptuirea justiţiei în România.

În acest sens, demersurile Inspecţiei Judiciare pornesc de la considerentele reţinute în hotărârea instanţei suedeze, care menţionează refuzul admiterii cererii de extrădare datorită persecuţiilor la care Gregorian Bivolaru ar fi supus în ţara de origine, pe motive religioase.  Instanţa a interpretat în acest mod faptul că întregul context actual al României sugerează posibile încălcări ale libertăţii religioase prin persecuţii serioase la care acesta ar putea fi supus.

Curtea  a enumerat câteva surse de posibile persecuţii:
– instituţiile publice, între care Parlamentul şi instituţiile judiciare.
– mass-media

Referitor la atitudinea defavorabilă faţă de  Gregorian Bivolaru,  din partea instituţiilor judiciare,  instanţa suedeză nu a făcut referire expresă asupra persecuţiilor pe care acestea le-ar putea exercita, dar a menţionat constatări ale Departamentului afacerilor externe din Suedia referitoare la existenţa unor disfuncţionalităţi în cadrul sistemului judiciar legate de corupţie şi lipsa de independenţă. De asemenea, la baza acestor susţineri se  află şi declaraţiile societăţii civile, reprezentate de Comitetul Helsinki pentru apărarea drepturilor omului în România – APADOR – CH şi Amnesty International care, prin înscrisurile depuse la dosarul de extrădare, au consemnat “tracasări şi încălcări flagrante ale instituţiilor publice, infracţiuni care au avut ca obiect MISA şi pe Bivolaru Gregorian”. Se arată în hotărârea instanţei suedeze că  “în declaraţiile acestor organizaţii se specifică că Gregorian Bivolaru riscă să fie persecutat în România şi că nu i se va face un proces corect din punct de vedere juridic”.

În legătură cu precizarea referitoare la sistemul judiciar, pe de o parte, trebuie menţionat că acele constatări legate de independenţa justiţiei şi corupţie sunt în mare parte neconcordante cu noul Raport al Comisiei Europene de Monitorizare pentru progresele înregistrate de România, prezentat la data de 25 noiembrie 2005. Acesta marchează progresul legislativ al României privind asigurarea independenţei justiţiei: „revizuirea pachetului celor trei legi de reformă a justiţiei conţine multe elemente pozitive, care oferă garanţii suficiente pentru independenţa personală şi instituţională a magistraţilor”. De asemenea, se apreciază progresele instituţionale puse în practică, în sensul garantării independenţei justiţiei: funcţionarea sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor, transferul atribuţiei preşedintelui de instanţă către colegiul de conducere în ceea ce priveşte stabilirea judecătorilor pe complete şi secţii, în funcţie de criterii obiective. În ceea ce priveşte corupţia, acelaşi document apreciază conformitatea legislaţiei care reglementează lupta anticorupţie cu acquis-ul comunitar, precum şi o creştere în ceea ce priveşte voinţa politică de a combate corupţia, dar şi semnalele încurajatoare în ceea ce priveşte implementarea noii Strategii de luptă anticorupţie.

Pe de altă parte, infracţiunile pentru care s-a cerut extrădarea sunt reglementate în majoritatea statelor europene, inclusiv Suedia: Liechtenstein, Marea Britanie, Austria, Republica Cehă, Polonia, Slovacia, Monaco, Olanda, Portugalia, Romania, Rusia, Elvetia, Ucraina, Irlanda, Finlanda, Grecia, Islanda, Italia, Malta, Norvegia, Andorra, Croatia, Ungaria, Cipru, Albania, Belarus, Belgia, Bosnia Hertegovina, Danemarca, Estonia, Franta, Germania, Letonia, Lituania, Turcia, Spania, Suedia.

Mai mult, Decizia-cadru a Consiliului European nr. 68/2004 din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile subliniază importanţa acestui domeniu: „Exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă constituie serioase violări ale drepturilor omului şi ale drepturilor fundamentale ale copiilor pentru o dezvolatre armonioasă  a acestora.”. Decizia trage un semnal de alarmă pentru toate statele membre UE, recomandând incriminarea penală a acestor fapte şi cooperarea judiciară la nivel UE: „Este necesar ca infracţiuni penale grave, cum ar fi exploatarea sexuală a copiilor şi pornografia infantilă, să fie analizate printr-un demers comprehensiv, în care elemente constitutive comune tuturor statelor, sancţiuni efective, proporţionate şi disuasive, formează o parte integrantă împreună cu cea mai largă cooperare judiciară posibilă. Pedepse trebuie introduse împotriva celor ce săvârşesc astfel de infracţiuni.”

Aşadar, incriminarea şi implicit urmărirea penală, iar dacă sunt întrunite condiţiile legale, judecarea unor astfel de fapte în România este în acord cu normele comune europene.

În cazul lui Gregorian Bivolaru, condiţiile legale pentru începerea urmării penale şi a trimiterii în judecată sunt în acord cu legea română, care respectă garanţiile la nivel european.

În cauza de faţă, toate măsurile procesuale ce au vizat persoana lui Gregorian Bivolaru au fost dispuse de un tribunal independent şi imparţial in sensul art. 6 din C.E.D.O., care a şi exercitat controlul de legalitate asupra modului de aducere la îndeplinire a respectivelor măsuri procesuale.

Astfel, se constată din datele prezentate în capitolul I,  emiterea celor două mandate de arestare preventivă pe numele lui Gregorian Bivolaru   s-a făcut de către judecător, iar examinarea cererilor de arestare preventivă s-a făcut în condiţiile înscrise în art.149 ind.1 Cod procedură penală, cu ascultarea inculpatului cu privire la învinuirile aduse, acesta exercitându-şi dreptul la apărare prin asistarea sa de către apărătorii aleşi sau din oficiu în situaţia în care inculpatul s-a sustras urmăririi penale.

În concretizarea drepturilor sale procesuale, Gregorian Bivolaru, personal sau prin apărători, s-a adresat cu mai multe cereri organelor de urmările penală, dar şi instanţelor de judecată, solicitând administrarea de probe în apărare, contestând măsurile luate de organele de cercetare şi soluţiile dispuse de procuror, recuzând magistraţii şi invocând excepţii de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale etc.

Toate cererile formulate de inculpatul Gregorian Bivolaru au fost supuse analizei instanţelor, care au pronunţat hotărâri definitive, sau în unele situaţii dosarele se află în curs de soluţionare.

Fiind vorba de hotărâri definitive sau de dosare în curs de soluţionare, orice aprecieri din partea inspectorilor cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse ar fi de natură să aducă atingere principiului independenţei judecătorului sau procurorului în soluţionarea cauzei, cât şi principiului autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive, principii consacrate de prevederile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Referitor la percheziţiile domiciliare, aşa cum deja s-a arătat,  au fost efectuate în baza autorizaţiilor emise de judecător, măsurile procesuale fiind dispuse prin încheiere motivată, aşa cum se prevede în art.100 alin.3 Cod procedură penală.

De asemenea, percheziţiile dispuse în cursul urmăririi penale s-au efectuat de către procurori, însoţiţi de lucrători operativi din cadrul Jandarmeriei Române, aşa cum cer dispoziţiile art.101 Cod procedură penală.

Cu ocazia efectuării percheziţiilor au fost întocmite procese verbale în care s-a consemnat activitatea desfăşurată, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate, procese verbale ce au fost încheiate în prezenţa a doi martori asistenţi.

De menţionat că, atât persoanele găsite în imobilele percheziţionate cât şi martorii asistenţi nu au formulat obiecţiuni cu privire la modalitatea de desfăşurare a percheziţiilor, semnând respectivele acte procedurale.

Ulterior, atât Gregorian Bivolaru, cât şi persoanele care au fost găsite în imobile, precum şi cele care reclamau un drept de proprietate asupra bunurilor ridicate silit au formulat plângeri, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la conduita manifestată de procurori şi agenţii publici, pe care au apreciat-o ca abuzivă, dar şi cu privire la obiectele, înscrisurile şi valorile care au fost ridicate.

Aceste plângeri au fost soluţionate de procuror, în condiţiile art. 275 Cod procedură penală, iar persoanele nemulţumite de modalitatea în care au fost rezolvate, s-au adresat instanţei, în unele situaţii fiind pronunţate deja hotărâri rămase definitive, iar celelalte cauze aflându-se în curs de judecată.

De subliniat este şi faptul că s-a procedat la predarea către Serviciul Contabilitate al Parchetului de pe lîngă Tribunalul Bucureşti a unor sume de bani ( peste 40.000 EUR) şi bijuterii ( peste 5 kg.) din aur care nu au fost solicitate de nici o persoană, fiind consemnate, în conformitate cu dispoziţiile art. 165 din Codul de procedură penală, la Trezorerie şi la Banca Naţională a României.

În legătură cu modul în care a fost desfăşurată percheziţia domiciliară la imobilul din Bucureşti, str. Serg. Muşat Constantin unde îşi avea reşedinţa Gregorian Bivolaru aspect evidenţiat în hotărârea instanţei supreme din Suedia ca reprezentând „o vandalizare” a locuinţei acestuia este de menţionat că, din verificările efectuate, a rezultat că întreaga activitate a fost înregistrată pe suport video.

Din vizionarea respectivei casete a rezultat că înainte de pătrunderea în imobil, organul judiciar a solicitat să i se permită accesul şi, numai după ce a constatat că nu i se răspunde, a cerut agenţilor publici să intre în locuinţă prin înlăturarea forţată a dispozitivelor ce asigurau uşa de acces.

La momentul pătrunderii în imobil, unde nu se afla nici o persoană, s-a constatat că toate lucrurile din locuinţă erau în dezordine şi, fără a distruge bunuri sau valori, organele judiciare au procedat la identificarea şi ridicarea acelora care puteau avea o legătură cu cauza.

De asemenea, din vizionarea casetei ce constată efectuarea percheziţiei la imobilul din Bucureşti, str.Vasile Grozavu nr.2, sector 5, unde a fost găsită Mădălina Dumitru, a rezultat că şi în acest caz organele de urmărire penală au solicitat a li se permite accesul şi, numai după cereri repetate, s-a escaladat gardul împrejmuitor în înălţime aproximativă de 2, 5 m din beton, după care s-a pătruns în imobil prin spargerea unui geam. Procurorul, după ce a stabilit identitatea celor 3 persoane găsite în imobil, şi-a declinat calitatea, legitimându-se şi prezentând autorizaţia de percheziţie.

Totodată, din înregistrarea de pe casetă rezultă că nici procurorul şi nici agenţii publici nu au exercitat vreun act de violenţă fizică asupra persoanelor identificate în imobilul percheziţionat.

De altfel, aşa cum deja s-a arătat, înregistrările video de la efectuarea percheziţiilor domiciliare demonstrează schimbarea de atitudine a agenţilor publici după pătrunderea efectivă în locuinţele percheziţionate.

Asupra condiţiilor în care judecătorul a emis autorizaţiile de percheziţie, şi a celor în care procurorul şi agenţii publici au efectuat percheziţiile domiciliare sau corporale urmează să se pronunţe instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului din 16 mai 2005 dată în dosarul nr. 615/P/2004, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Fiind o cauză în curs de soluţionare, orice aprecieri asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor dispuse sunt contrare principiului independenţei judecătorului în soluţionarea cauzei.

Tot referitor la organele judiciare,  instanţa suedeză a reţinut în hotărâre că modalitatea în care a fost audiată Mădălina Dumitru şi i-au fost respectate drepturile procesuale a avut loc “sub forme de-a dreptul îngrijorătoare”.

Din actele dosarului de urmărire penală rezultă că, după efectuarea percheziţiei domiciliare la imobilul situat în Bucureşti str. Vasile Grozavu nr. 2, minora considerată victimă a comportamentului manifestat de Gregorian Bivolaru a fost condusă de agenţii publici la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti unde a fost ascultată, prilej cu care aceasta a formulat plângere penală împotriva lui Gregorian Bivolaru.

Cu ocazia audierii în cadrul procedurii de extrădare, minora a negat în totalitate acuzaţiile formulate împotriva lui Gregorian Bivolaru, afirmând că declaraţiile iniţiale au fost date sub presiunea exercitată de organele judiciare, care ar fi recurs în acest sens şi la exercitarea de violenţe fizice.

În circumstanţele cauzei, instanţa suedeză a apreciat că Mădălina Dumitru pare o persoană demnă de încredere. Dar, în acelaşi timp, instanţa suedeză a apreciat că în lipsa contracarării declaraţiei acesteia de către procurorii români, care nu au avut ocazia să prezinte probe, nu poate considera că mandatul de arestare emis pe numele lui Gregorian Bivolaru nu este valabil. Poziţia instanţei suedeze a fost corectă, având în vedere că unul dintre principiile de bază care guvernează orice proces, indiferent de  natura lui, este cel al egalităţii armelor, ceea ce presupune sub aspectul probelor acelaşi tratament pentru toate părţile cauzei.

Dacă instanţa suedeză ar fi administrat probe, ar fi constatat că, aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală,  audierea minorei în calitate de martor s-a făcut în prezenţa unui psiholog, că la cererea acesteia i s-a oferit apă şi trei sortimente de ciocolată, iar când a acuzat dureri de cap i s-a adus o pastilă denumită „algocalmin”, aspecte ce reies din raportul întocmit la data respectivă, iar la semnarea actelor procedurale întocmite cu ocazia audierii sale, nu a formulat nici o obiecţiune.

De asemenea, din actele dosarului de urmărire penală rezultă că procurorul a încuviinţat reaudierea Mădălinei Dumitru, însă aceasta nu s-a mai prezentat, deşi s-au făcut toate demersurile procesuale în acest sens.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că  dispoziţiile procesual penale oferă garanţii suficiente de natură să asigure o protecţie eficientă şi reală împotriva abuzurilor.

Astfel,  relevante sunt cele reglementate în art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală prin care se prevede expres că mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal si nu pot fundamenta valabil o soluţie de condamnare, precum şi în art. 68 din Codul de procedură penală, prin care se interzice, printre altele, întrebuinţarea de promisiuni sau violenţe în scopul producerii de probe.

O altă dispoziţie care garantează caracterul echitabil al procedurii judiciare o reprezintă aceea înscrisă în art. 63 din Codul de procedură penală, potrivit cu care probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, urmând ca aprecierea lor să se facă în raport de întregul material probator, ceea ce înseamnă că nu există o preeminenţă a probelor administrate în faza de urmărire penală.

Rezultă, aşadar, că instanţele de judecată au dreptul şi obligaţia de a cenzura în cadrul procedurii judiciare în curs de desfăşurare legalitatea probelor strânse de organele de urmărire penală şi de a le înlătura pe acelea care au fost obţinute cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Posibila influenţare a organelor judiciare a fost reţinută de instanţa suedeză şi în raport de declaraţia unui om politic care, în cadrul unei intervenţii în Parlament, ar fi solicitat arestarea lui Gregorian Bivolaru, după ce l-a caracterizat ca fiind “satan, psihopat, nemernic, terorist şi excroc.”

În legătură cu atitudinea Parlamentului, precizăm că, soarta lui Gregorian Bivolaru  urma să fie decisă în cadrul parchetelor şi instanţelor judecătoreşti, Parlamentul neavând nici cel mai mic rol în desfăşurarea procedurilor. În acord cu judisprudenţa C.E.D.O., considerăm că o asemenea declaraţie – dacă a existat – nu a constituit o imixtiune în actul de justiţie, întrucât procedura judiciară a fost instrumentată de judecător, care este independent faţă de celelalte puteri în stat şi care este prezumat a nu fi influenţat în deciziile pe care le ia de declaraţiile unor personalităţi politice. Exprimarea opiniilor în Parlament se supune aceloraşi reguli privind libertatea de exprimare a presei, ce va fi analizată în raport cu dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană.     
        
O altă posibilă persecuţie, la care Curtea Supremă a Suediei face trimitere indirectă, o constituie influenţarea magistraţilor de către presă. În legătură cu acest aspect, facem următoarele precizări.

Posibilitatea influenţării magistraţilor de către presă în rezolvarea unui anumit caz se face, astfel cum relevă şi jurisprudenţa CEDO, în funcţie de circumstanţele cauzei. În acest sens, CEDO apreciază că între două interese concurente, ambele referindu-se la drepturi protejate de Convenţie, autorităţile naţionale sunt chemate să analizeze în funcţie de toate aspectele relevante ale cauzei în favoarea căruia dintre acestea este inclinată balanţa. În cauza Bargiola vs. Elveţia, Curtea a afirmat că analizarea explicită a influenţării potenţiale de către mass – media a procesului şi a judecătorilor naţionali în luarea deciziilor este relevantă, considerându-se că în situaţia în care există o examinare explicită a influenţei presei de către magistraţii naţionali se respectă cerinţa procesului echitabil.

În cazuri similare celui de faţă, Curtea a analizat sub aspectul respectării libertăţii de exprimare (art. 10 din Convenţie), raportat la ingerinţa care ar putea justifica restrângerea acestui drept, situaţia când se aduce atingere autorităţii şi imparţialităţii justiţiei (art. 10, paragraful 2 din Convenţie). Cele mai relevante cazuri sunt: Sunday Times v. Marea Britanie – 1979 , Worm v. Austria – 1997, Du Roy and Malaurie v. Franţa – 2001. Cazurile se referă la jurnalişti care au primit pedepse pentru faptul că au relatat în presă informaţii despre cazuri aflate pe rolul autorităţilor judiciare, pe motiv că ar fi încălcat autoritatea şi imparţialitatea justiţiei: “Libertatea presei reprezintă valoarea fundamentală a democraţiei care este aplicabilă nu numai informaţiilor sau ideilor care sunt favorabil primite sau privite ca inofensive sau cu indiferenţă, ci şi celor care ofensează, şochează sau deranjează statul sau orice alt sector al populaţiei .

Acest principiu este de o importanţă deosebită în ceea ce priveşte presa. Este în aceeaşi măsură aplicabil şi în domeniul justiţiei, care serveşte interesele comunităţii şi reclamă cooperarea unui public bine informat.

Este recunoscut faptul că instanţele nu pot funcţiona într-un vacuum. Deşi acestea sunt un forum pentru rezolvarea litigiilor, nu înseamnă că nu pot fi dezbateri prealabile oriunde, între jurnalişti specializaţi, în presa generală sau în cadrul publicului în general.

Deşi mass – media nu trebuie să depăşească limitele impuse de interesele unei administrări bune a justiţiei, este în sarcina acestora să transmită informaţii şi idei privind problemele aduse în faţa justiţiei, la fel ca orice altă problemă de interes general.  Nu numai presa are rolul de a transmite astfel de informaţii şi idei; publicul de asemenea are dreptul să le primească.” (cazul Sunday Times, aprecieri reluate în celelalte două cazuri de mai sus).

Pe baza principiilor enunţate mai sus din jurisprudenţa CEDO, putem aprecia dacă în cazul lui Gregorian Bivolaru, judecătorii sau procurorii ar fi putut fi influenţaţi de presă în situaţia în care extrădarea ar fi fost admisă. Astfel cum am precizat anterior, opinia publică, prin intermediul presei şi Organizaţiilor Non-Guvernamentale, au avut atât atitudini pro, cât şi contra, referitoare la măsurile judiciare dispuse împotriva lui Gregorian Bivolaru. De aceea, se poate aprecia că procurorii şi judecătorii implicaţi, indiferent de opinia exprimată de presă, au putut afla, ca orice altă persoană, atât de argumentele pro, cât şi de cele contra. Mai mult, în nici un act instrumentat până în prezent nu se face referire, ca argument pentru luarea unei măsuri sau a altei dispoziţii împotriva lui Gregorian Bivolaru, la articole de presă sau poziţii publice exprimate de alte persoane. Nici un aspect al cauzelor nu lasă să se întrevadă posibila influenţare a justiţiei prin sau de către presă. Cum în procedurile aflate în curs de soluţionare judecătorii au posibilitatea ca la luarea deciziilor să evalueze natura exactă a comentariilor făcute în mass – media, este prematur a se concluziona asupra caracterului inechitabil al procesului din cauza influenţării de către mass-media.

Apreciem că, din punct de vedere al interpretării prezentei cauze în lumina CEDO şi a dreptului european, soluţia şi argumentele Curţii Supreme a Suediei nu reflectă posibile persecuţii ale lui Gregorian  Bivolaru din partea organelor judiciare în caz de extrădare. 
           
Referitor la autorităţile din România, în hotărârea instanţei suedeze se  mai face referire la faptul că Gregorian Bivolaru a fost  persecutat încă din anul 1970, iar cele mai multe dintre acuzaţii nu au putut fi dovedite şi nu s-a pronunţat nici o hotărâre judecătorească în acest sens.

Or,   verificările efectuate evidenţiază că Gregorian Bivolaru este cunoscut în evidenţele Inspectoratului General al Poliţiei Bucureşti cu următoarele date:

Prin  sentinţa penală nr.68 din 29 ianuarie 1977 pronunţată de Judecătoria sectorului 7 Bucureşti în dosarul nr.192/1977, inculpatul Gregorian Bivolaru a fost condamnat la 1 an închisoare pentru săvârşirea  infracţiunii prevăzută de art.325 din Codul penal, respectiv răspândirea de materiale obscene. În baza art.1 lit.a) din Decretul nr.222/1976 s-a constatat graţiată pedeapsa aplicată, iar în baza art.118 lit.e) din Codul penal s-a dispus confiscarea întregului material obscen ce fusese ridicat de organele de cercetare penală.

În anul 1984, prin sentinţa penală nr.960 din 28 septembrie 1984 pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti în dosarul nr.5514/1984, Gregorian Bivolaru a fost condamnat la 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.269 alin.1 din Codul penal, reţinându-se în cuprinsul hotărârii că fapta prevăzută de art.325 din Codul penal – răspândirea de materiale obscene – este amnistiată, conform Decretului nr.290/1984.

În anul 1989, prin sentinţa penală nr.616 din 19 august 1989 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr.5565/1989, în baza art.114 din Codul penal s-a dispus internarea făptuitorului Gregorian Bivolaru într-un  institut medical de specialitate, reţinându-se că a fost cercetat tot pentru infracţiunea de  răspândire de materiale obscene, însă s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, întrucât din expertiza medico – legală efectuată a rezultat că suferă de o “dezvoltare paranoică a personalităţii cu elemnete obsesivo – fobice pe fond psihopat schizoid……, având discernământul pierdut în raport cu faptele pentru care a fost cercetat”.

Pe de altă parte, verificările efectuate, având la bază susţinerile lui Gregorian Bivolaru în sensul că i s-ar fi incendiat casa şi că s-ar fi încercat pătrunderea forţată în locuinţa sa în anii comunismului, au evidenţiat următoarele:

La data de 5 februarie 1995, organele de poliţie s-au sesizat din oficiu că la locuinţa lui Gregorian Bivolaru din str.Turturică nr.4, bl.70, ap.2, sector 5, a avut loc un incendiu. S-a întocmit dosarul penal nr.156/P/1996 al Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 5 Bucureşti în care s-a stabilit, pe baza unui raport de expertiză tehnică cu nr. 1030089/1995 că  “incendiul s-a declanşat ca urmare a montării şi utilizării pe o perioadă de 5 luni a unei sobe metalice  fără acumulare de căldură, executată în fapt, cu vicii tehnice ascunse – stare de defect a unui subansamblu, sistemul de carburaţie de ardere a gazelor”.

În acelaşi sens, din raportul de expertiză tehnică nr. 9108 din 23 decembrie 1995 rezultă că “incendiul cu toate urmările respective s-a datorat gazelor naturale degajate din instalaţia de cuplare cu aragazul din bucătărie”. Ca urmare a exploziei ce a avut loc, au fost avariate un număr de 9 apartamente ale vecinilor lui Gregorian Bivolaru.

Pentru aceste fapte s-a dispus efectuarea de cercetări penale faţă de Gregorian Bivolaru sub aspectul infracţiunii de distrugere, prevăzută de art.219 alin.1 din Codul penal însă, constatând intervenită prescripţia răspunderii  penale, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale.

Este foarte important de menţionat faptul că, pe parcursul cercetărilor penale, Gregorian Bivolaru a restabilit situaţia de dinaintea  producerii accidentului, prin înlocuirea bunurilor distruse şi acoperirea în întregime a pagubelor suferite de vecinii săi.

Cât priveşte aspectul invocat de Gregorian Bivolaru referitor la distrugerea uşii de la apartamentul proprietatea sa, din verificări a rezultat că, această faptă a format obiectul unei plângeri înregistrată la data de 31 octombrie 2002 la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

Deşi organele de cercetare penală au demarat procedura pentru descoperirea persoanei care a distrus vopseaua uşii, prin aplicarea unui spray de culoare roşie, la data de 20 martie 2003, Gregorian Bivolaru a învederat că nu mai doreşte continuarea cercetărilor şi că nu mai are nici o pretenţie cu privire la prejudicial cauzat. Fiind o infracţiune pentru care  acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, organul de cercetare penală a formulat în cauză propunere de clasare a lucrării, sens în care a dispus Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului  5 Bucureşti, prin rezoluţia  din  27 mai 2003.

Cum toate aceste date nu au fost cunoscute de instanţa suedeză, în hotărârea acesteia se face vorbire de lipsa unor sentinţe definitive de condamnare a lui Gregorian Bivolaru şi de atitudinea autorităţilor române de continuă persecuţie a acestuia.

De altfel, asupra acestor acuze aduse statului roman, consideram că era de datoria puterii executive să ia poziţie şi să facă cunoscute U.E. toate aceste aspecte care vin în sprijinul autorităţilor române.              

În legătură cu eventualele persecuţii din partea mass-media  asupra lui Gregorian Bivolaru, Curtea citează din raportul departamentului suedez al afacerilor externe, care prezintă tonul presei, plin de inflexiuni de ură şi agresivitate.

Este de remarcat faptul că libertatea presei reprezintă valoarea fundamentală a democraţiei, care este aplicabilă nu numai informaţiilor sau ideilor care sunt favorabil primite sau privite ca inofensive sau cu indiferenţă, ci şi celor care ofensează, şochează sau deranjează statul sau orice alt sector al populaţiei . Acest principiu este de o importanţă deosebită în ceea ce priveşte presa (cazul Handyside). „Libertatea jurnalistică acoperă şi recurgerea la un anumit grad de exagerare şi chiar de provocare.” (cazul Prager and Oberschlick v. Austria – 1997)

Nu numai presa are sarcina de a transmite informaţii şi idei; publicul are, de asemenea, dreptul să le primească (cazul Sunday Times). Aceasta cu atât mai mult când o persoană publică este implicată Aceste persoane inevitabil şi în mod conştient permit să fie atent monitorizate de jurnalişti şi publicul larg (cazul Lingens). De aceea, în astfel de cazuri limita criticii admisibile este mult mai largă.

Gregorian Bivolaru reprezenta un subiect de un foarte mare interes. Acesta avea inflexiuni de moralitate primite în mod diferit de opinia publică. Iar gravitatea faptelor reclamate, întinderea în timp a acestora şi numărul mare al persoanelor implicate au făcut din cazul său unul de interes public general, astfel încât relatarea acestuia de către presă era inevitabilă.

Este de remarcat că întreaga dezbatere publică a pornit de la măsurile judiciare luate împotriva lui Gregorian Bivolaru în legătură cu acuzaţia de săvârşire a celor două infracţiuni, însă a continuat cu accent mai ales asupra mişcării MISA, ceea ce a determinat luarea în atenţie a conţinutului şi manifestărilor specifice acesteia, şi nu neapărat a lui Gregorian Bivolaru.

De asemenea, formele de dezbatere publică au fost extrem de variate şi au fost atât pro, cât şi contra (peste 100 de articole de presă).   Adepţii M.I.S.A. şi-au exprimat public şi într-un mod virulent poziţia faţă de acuzaţiile formulate împotriva lui Gregorian Bivolaru, prin manifestaţii de stradă – peste 90 de mitinguri, potrivit aprecierilor membrilor şi simpatizanţelor asociaţiei -, sesizări adresate autorităţilor şi unor organizaţii internaţionale şi prin formularea unor plângeri penale împotriva organelor de cercetare penală şi a magistraţilor care au participat la efecturea procedurilor judiciare. 

De notat că şi avocaţii apărării au dat amploare evenimentelor prin intervenţiile lor in mass – media. Mai mult decât atât, au existat din partea manifestanţilor MISA încercări de obstrucţionare a actului de justiţie, fapte deja relatate, cărora li se adaugă şi declaraţia unei părţi vătămate care, prin autodenunţ, a făcut cunoscut organelor de cercetare penală că i s-a asigurat transportul în Suedia pentru a declara în favoarea lui Gregorian Bivolaru în cererea de extrădare şi i s-a solicitat să revină asupra declaraţiei sale de parte vătămată în dosarul instrumentat în România.

De asemenea, mai multe  Organizaţii Non – Guvernamentale au exprimat în mod public, sub diverse forme, sprijinul pentru MISA şi  Gregorian Bivolaru.

Apreciem că, astfel cum e şi firesc într-o societate democratică,  opiniile  pot fi exprimate în contradictoriu, aceasta fiind însăşi substanţa pluralismului de exprimare. Aşa cum sublinează jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, opiniile în presă, mai cu seamă când vizează subiecte de un larg interes public, pot şoca, ofensa sau deranja un anumit segment al populaţiei.

Cât priveşte influenţarea mass-media de către organele judiciare prin punerea la dispoziţia acestora a unor imagini ale înregistrărilor efectuate cu ocazia percheziţiilor şi a unor pasaje din jurnalul Mădălinei Dumitru în  scopul difuzării, în urma verificărilor  nu au rezultat elemente pe baza cărora să se reţină că procurorii care instrumentau cauza au pus asemenea materiale la dispoziţia presei şi televiziunii. Dimpotrivă, aceştia au  arătat că în nici o împrejurare nu au făcut comentarii sau aprecieri cu privire la dosarele în curs de instrumentare, singurele informaţii date publicităţii rezumându-se la comunicatul de presă din august 2004 emis de biroul de presă. Au precizat că, după finalizarea percheziţiilor, înregistrările video nu s-au aflat excusiv în posesia procurorilor, ţinând seama că acestea au fost efectuate de specialişti, ce au făcut parte din echipele operative, şi care nu erau procurori. 

Înapoi…            Continuare…

yogaesoteric