Pascal Ilie Virgil: Secretul de stat. În România și aiurea. Scut al națiunii sau armă a sistemelor corupte? (în plus, câteva amintiri de jurnalist din anii ’90)
Când vorbim despre „secretul de stat”, ne gândim imediat la spionaj, securitate națională, planuri militare și protecția țării în fața inamicilor. În teorie, chiar acesta este rolul său. În practică, însă, realitatea românească de după 1989 arată altceva: secretul de stat a devenit unul dintre cele mai eficiente paravane pentru acoperirea abuzurilor, a complicităților politice și a unei mafii instituționale care a crescut monstruos în 35 de ani, infestând acum fiecare arteră a organismului numit România.
Secretul de stat, în forma lui bună, este o garanție a protecției naționale. Niciun stat nu poate funcționa fără informații clasificate, fără măsuri de protecție față de spionaj sau terorism. Dar același instrument devine, în mâinile regimurilor nedemocratice sau ale rețelelor politico-securistice, o armă împotriva propriului popor.
Rahul Sagar, profesor la Princeton, a arătat limpede în cartea sa Secrets and Leaks (Secrete și scurgeri de informații) că democrațiile trăiesc o dilemă: dacă nu clasifici nimic, devii vulnerabil; dacă clasifici prea mult, guvernul scapă de orice responsabilitate. Juristul american David Pozen a demonstrat în celebrul eseu The Leaky Leviathan (Leviatanul scurgând informații) că puterea însăși recurge strategic la scurgeri de informații: condamnă avertizorii de integritate, dar lasă să „transpire” știri convenabile, pentru a manipula opinia publică. William Walters, în State Secrecy and Security (Secretul de stat și securitatea), vede secretul de stat ca pe o practică de guvernare în sine, ca pe un instrument de control, nu doar ca pe o tehnică birocratică. Analizează cum secretul funcționează politic, cultural și practic, când e necesar și când devine abuz. Aceste lucrări sunt utile pentru a înțelege argumentele pro-secrete (eficacitate, protecție operațională) și contra-secrete (capturare politică, lipsă de responsabilitate).
Perspectivele analizei de față devin esențiale dacă privim cazul României postcomuniste și modul în care secretul a fost utilizat de o mafie politico-securistică pentru a-și perpetua puterea.
De la Securitate la hidra sistemului mafiot de acum
În România de după 1989, secretul de stat nu a fost niciodată doar o chestiune de securitate, ci un instrument de protecție a rețelei formate din fosta Securitate și eșalonul doi al partidului comunist, noii politicieni și o întreagă elită vândută. De la Iliescu, „emanatul” din decembrie ’89, până la președinții și guvernele de azi, secretizarea abuzivă a fost regula, aceasta incluzând orice putea fi profitabil într-un fel sau altul (influență, putere, bani): de la contracte de privatizare la cheltuieli publice, la „ajutorul” militar și civil pentru Ucraina și la numărul de imigranți impuși de UE. Când întrebarea este „cu cât ajută România Ucraina?”, răspunsul e mereu „secret de stat”. Nu pentru că Rusia nu ar ști cât armament ajunge în Ucraina din România, ci pentru că cetățeanul român nu e bine să afle dimensiunea sacrificiului pe care e obligat să-l suporte. (Recent, Bolojan a spus că sprijinul acordat de România Ucrainei este de aproximativ 1,5 miliarde de euro, ceea ce ar fi cca 0,2% din PIB. Dar putem să credem această cifră?)
Ceea ce în alte țări se numește corupție, în România a devenit o adevărată structură paralelă a statului.
Mafia clasică, fie că o vedem în Sicilia sau în cartelurile latino-americane, este o organizație subterană, parazitară, care acționează la periferia puterii. Însă în România, după 1989, s-a construit ceva mult mai amplu și mai periculos: o hidră imensă cu ramificații la toate nivelele, care a înghițit statul din interior.
Executivul, legislativul și justiția au ajuns în prezent să nu mai funcționeze ca puteri separate, ci ca ramuri ale aceleiași mafii politico-securistice. Președintele, guvernul, Parlamentul și magistratura fac parte dintr-un organism unitar, în care loialitatea față de rețea contează mai mult decât Constituția țării. Academia, sindicatele, administrația, universitățile, presa și o mare parte din intelectualitate au fost cooptate, cumpărate sau intimidate. Societatea civilă a fost treptat colonizată de ONG-uri și fundații controlate de sistem sau din străinătate. Rezultatul e terifiant. România a devenit un stat care nu mai răspunde cetățeanului, ci propriilor structuri de putere.
România trăiește într-un stat mafiot perfect funcțional, unde toate nivelele – de la securitate la intelectualitate – sunt integrate într-o rețea de putere.
Uniunea Europeană nu doar că tolerează această rețea, dar o legitimează, o recompensează și, de cele mai multe ori, o coordonează.
Ceea ce se numește „democrație românească” este, de fapt, o construcție mafiotă acoperită de secrete, o democrație de carton
Atâta vreme cât secretul de stat va fi folosit pentru a ascunde corupția și trădarea interesului public, România nu va fi niciodată un stat de drept. Va fi doar un laborator de opacitate în care sistemul hidră își perfecționează mecanismele sub privirea complice a Bruxelles-ului la fel de corupt.
Facem o scurtă recapitulare a pașilor prin care acest sistem s-a constituit și întărit. După decembrie 1989, mulți dintre foștii ofițeri de Securitate s-au alăturat noilor politicieni feseniști (foști membri ai eșalonului 2 și activiști PCR), s-au reintegrat în structurile serviciilor noi (SRI, SIE etc.), în instituții de stat (birocrație, administrații locale) și în economie. Ei au adus cu ei rețele, informații, acces la arhive, cunoștințe despre dosare și relații de putere pe care le-au folosit în avantaj propriu. S-au înregimentat apoi șantajabilii și veleitarii. Partidele de opoziție au fost penetrate. Alte noi figuri lacome și iute trădătoare de țară în folos personal au revendicat funcții politice și administrative și s-au alăturat astfel schemei pentru avansare. Tot prin minciună, furt și trădare. Interesul personal devine substitutul moralei: păstrarea funcției, a privilegiilor, a accesului la contracte publice și granturi. Sinecurile se instituționalizează și intelectualitatea se vinde sau e capturată prin diferite metode. Brațele sistemului se extind din ce în ce mai mult: toate funcțiile sunt plătite politic, granturile sunt acordate doar pe criterii obscure, presa e dependentă aproape în totalitate, ONG-uri „de profil” sunt finanțate de stat, multe tot sub paravane secrete sau de fonduri controlate politic. Academia, institutele de cercetare, think tank-urile se înfruptă fără scrupule din finanțări guvernamentale și redactează studii care servesc agenda puterii, devenind un ecou al politicii oficiale. Treptat, sistemul ajunge să controleze aproape în totalitate justiția și toate deciziile publice.
Serviciile de informații dobândesc puteri extrajudiciare sau semi-extrajudiciare, intervenind în anchete penale sau chiar declanșându-le iar judecători sau procurori emit mandate de interceptare sau alte decizii legate de secrete în complicitate sau sub presiune politică.
Câteva exemple de secrete de stat folosite ca paravan pentru scopuri murdare ale sistemului:
Mineriada din iunie 1990 rămâne unul dintre cele mai întunecate episoade ale României postcomuniste: documente și vinovății grave, criminale, ascunse sub pretexte „operative”, în timp ce violența politică era mascată printr-o opacitate programată.
Oameni nevinovați au fost privați de libertate zile întregi, amenințați și terorizați, un fel de reluare a fenomenului Pitești în varianta anilor ’90. Zeci și sute de oameni au fost bătuți, omorâți și făcuți să dispară. Eu am participat personal la investigații, ca jurnalist, și am văzut cu ochii mei cum cadavrele celor uciși în acele zile erau amestecate la morga din București cu trupuri mai vechi, lăsate intenționat să se degradeze rapid, astfel încât adevărul să nu mai poată fi stabilit niciodată. Cimitirul Străulești II a fost creat special pentru a ascunde represiunea: victime îngropate în grabă, fără formalități, cu registre incomplete, multe gropi comune, toate acoperite cu explicații cinice de „oameni ai străzii”, „infractori” sau „neidentificați”.
Pentru societate, Străulești II a devenit simbolul complicității dintre stat și moarte, un loc unde inconvenientele politice puteau fi șterse din memorie. Pe scurt, Străulești II este imaginea unui „secret de stat blindat”: beton turnat peste crime, arhive manipulate și o tăcere oficială care dăinuie până astăzi. Un spațiu creat să ascundă ceea ce regimul Iliescu nu voia să fie văzut, continuând linia opacității și a manipulării memoriei colective.
Întreaga arhivă foto a cotidianului România Liberă, care ar fi putut dezvălui multe dintre nedreptățile și abuzurile de atunci ale sistemului, dar și multe altele ulterioare, a fost distrusă tocmai în perioada în care D. C. Turturică era redactor-șef.
Acest personaj conduce astăzi TVR și, chiar de curând, îl plasa pe Donald Trump pe locul doi în „topul rușinii”, între un oligarh și un dictator. Distrugerea arhivei nu a fost un incident izolat, ci parte dintr-un tipar: Turturică pare să servească sistemul de ani buni, îndeplinind misiuni care protejează interesele puterii și ascund adevărul.
Moștenirea Securității preluată de SRI: dosare dispărute, arhive manipulate, distrugeri deliberate, tocmai pentru ca adevărul istoric să rămână îngropat. Accesul la arhivele fostei Securități, gestionate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), este reglementat de Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea poliției politice comuniste. Însă CNSAS poate refuza să furnizeze informații dacă acestea sunt clasificate sau dacă divulgarea lor ar aduce atingere securității naționale. Mai mult, există cazuri în care persoane care au colaborat cu Securitatea nu au fost identificate ca atare în arhivele CNSAS, ceea ce ridică întrebări despre integritatea și transparența procesului de verificare.
Black sites CIA (închisori secrete CIA): România a jucat rol de gazdă în rețeaua de detenții secrete, invocând „rațiuni de securitate” pentru a ascunde complicitatea la încălcări grave ale drepturilor omului.
Contracte publice clasificate: de la Bechtel la achizițiile militare recente, secretul a acoperit fraude de miliarde. În 2003, guvernul condus de Adrian Năstase a semnat un contract cu compania americană Bechtel pentru construirea autostrăzii Transilvania, fără licitație publică, invocând „securitatea națională” ca motiv pentru secretizarea acordului. Până în 2013, Bechtel a construit doar 52 de kilometri din cei 415 planificați, iar statul român a plătit penalități de 37,2 milioane de euro și a preluat datorii de 50 milioane de euro. În total, proiectul a costat aproximativ 1,1 miliarde de euro, fără a aduce beneficii semnificative infrastructurii naționale.
În perioada 2008-2024, Ministerul Apărării Naționale a efectuat achiziții de echipamente militare în valoare de aproximativ 21 de miliarde de euro, dintre care 15 miliarde prin negociere directă și 6 miliarde prin licitații opace. Aceste proceduri au fost criticate pentru lipsa de transparență și pentru favorizarea unor companii străine, în detrimentul industriei autohtone de apărare. Ele sunt exemple care ilustrează modul în care secretizarea și procedurile netransparente au fost folosite pentru a justifica cheltuieli publice excesive și pentru a proteja interesele unor grupuri economice, în detrimentul interesului public.
Secretele covid: pandemia a funcționat aici ca un accelerator al opacității instituționale: nu doar contractele pentru vaccinuri au fost ținute sub văl de confidențialitate, ci o întreagă economie a urgenței – geluri dezinfectante, măști chirurgicale, combinezoane, izolete, kituri de testare și alte materiale – a fost achiziționată prin proceduri relaxate, cu excepții și derogări care au permis favorizarea unor furnizori agreați. Investigații jurnalistice, rapoarte ale ONG-urilor și semnale ale instituțiilor de control au arătat modele repetitive: contracte atribuite rapid, prețuri umflate, subcontractări opace și pionieri ai rețelelor politico-administrative care au beneficiat financiar. În acest context, „secretul de stat” a devenit mai puțin o măsură de protecție sanitară și mai mult un mecanism care a facilitat transferuri de resurse către grupuri bine conectate, structurând un circuit economic al urgenței care a îmbogățit rețele ce funcționează în umbra aparatului public.
Ajutorul acordat Ucrainei: nu discutăm aici despre arme, ci despre resurse financiare și logistice ascunse deliberat de ochii populației, pe motiv că „să nu știe Rusia”. În realitate, se dorește ca românii să nu știe cât de mult sunt sacrificați în numele unui joc geopolitic.
Alegerile prezidențiale: în decembrie 2024, România a fost martora unui eveniment fără precedent în istoria post-comunistă: anularea alegerilor prezidențiale din primul tur, printr-o decizie a Curții Constituționale, invocând ingerințe externe și posibile fraude. Această hotărâre a fost adoptată în urma unor sesizări formulate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAT), bazate pe informații provenite de la Serviciul Român de Informații (SRI). Cu toate acestea, detaliile și dovezile care au stat la baza acestei decizii nu au fost făcute publice, iar autoritățile au invocat secretul de stat pentru a justifica lipsa transparenței. CCR a anulat practic întregul prim tur de scrutin, o decizie fără precedent în istoria electorală a României. Oficial, Curtea a invocat posibile încălcări ale legislației și sesizări legate de candidaturi sau proceduri, însă legea nu îi conferă CCR competența de a anula un tur complet de alegeri prezidențiale. Constituția și legislația electorală permit Curții să respingă candidaturi sau să constate nulitatea unor voturi luate separat sau din secții afectate de fraude, dar nu să anuleze un tur întreg de scrutin, ceea ce ridică serioase întrebări privind legalitatea deciziei și respectarea voinței electoratului.
Tocmai de aceea, anularea alegerilor a fost considerată de mulți ca o lovitură de stat, o acțiune care a subminat voința populară exprimată prin vot. Lideri politici și membri ai societății civile au condamnat decizia, considerând-o un abuz de putere și o încălcare a principiilor democratice fundamentale. În acest context, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a aplicat sancțiuni pentru posturile media care au folosit sintagma „lovitură de stat”, argumentând că aceasta ar putea incita la violență sau ar putea afecta ordinea publică. Astfel, CNA a interzis utilizarea acestei expresii în emisiunile și materialele difuzate, invocând prerogativele sale legale de reglementare a conținutului media. Însă CNA nu are temei legal să interzică expresia „lovitură de stat”. Mandatul său prevede să reglementeze conținutul audiovizual pentru a preveni incitarea la violență, ură sau încălcarea ordinii publice, nu să cenzureze termeni politici sau critici. Sancționarea simplului folos al acestei sintagme nu se bazează pe legea audiovizualului, ci mai degrabă pe o interpretare arbitrară a riscului de destabilizare, ceea ce preschimbă o instituție de reglementare într-un instrument de cenzură politică, limitând libertatea de exprimare.
Aceste situații ridică întrebări serioase despre echilibrul între libertatea de exprimare și responsabilitatea instituțiilor de a menține ordinea publică. Într-un stat democratic, este esențial ca autoritățile să asigure transparența și să justifice deciziile majore, mai ales atunci când acestea afectează direct drepturile fundamentale ale cetățenilor. Lipsa de claritate și secretul în jurul anulării alegerilor din decembrie 2024 au alimentat suspiciuni și au generat un climat de neîncredere în instituțiile statului.
Sunt cazuri care arată, iată, că nu vorbim doar despre derapaje ocazionale, ci despre un sistem de putere consolidat. În România, secretul de stat este un paravan folosit de aceeași rețea politico-securistică născută din sânul vechii Securități și perpetuată prin partide, guverne și instituții.
Adaug și amintirea unui secret de stat pe care am savurat-o mereu în amintirile mele de front. Chiar dacă punctuală, ea ilustrează acest tip de secretomanie care se inoculase în comportamentele tuturor celor care lucrau în departamente-cheie.
În vara anului 1993 îmi pregăteam plecarea în zona Sarajevo-Pale, pe frontul din fosta Iugoslavie, unde mai fusesem de două ori, în ’91 și în ’92 (Croația, Slovenia, Bosnia, Republica Srpska).
Mă însoțea Cristian Botez, colegul meu de la România liberă și prieten de nădejde – condiție esențială pentru a construi o echipă solidă, căci nu pleacă nimeni într-o zonă de conflict armat cu cineva în care nu are încredere totală.
Prin ofițeri importanți ai armatei române am solicitat Ministerului Apărării veste antiglonț și căști de protecție, așa cum aveau toți jurnaliștii occidentali pe care îi cunoscusem în anii de dinainte. Firește, nu se putea găsi așa ceva în comerț.
Cu două zile înainte de plecare am fost invitați în biroul unui comandant. Cafele și apă, doar – pentru că am refuzat coniacul. Discuții de curtoazie câteva minute lungi, deja plictisitoare. Apoi am primit vestea, nu vesta. Ministerul nu ne poate ajuta cu cele solicitate. „De ce?”, am întrebat consternați, pentru că obiectele puteau fi și folosite, le și spuseserăm. Însă motivul era un important secret de stat: fabricarea vestelor antiglonț. Dacă eram făcuți prizonieri, inamicii ar fi putut analiza vestele și ar fi furat astfel „secretul de fabricație”.
Brusc, toată bariera protocolului s-a spulberat. Am izbucnit amândoi în hohote de râs. Ne-am oprit cu greu și am plecat. În Pale, în alte orașe, dar mai cu seamă în Sarajevo, pe străzile în ruine pe unde mai ajungeau doar gloanțele lunetiștilor, șuierând cu un ecou neobișnuit printre clădirile distruse, ne-am simțit goi, total dezbrăcați. Vulnerabili. Și am înțeles din nou cât de fragili suntem cu adevărat. Iar râsetele noastre la această amintire despre veste erau singurele armuri care ne mai rămăseseră.
Analogii istorice: secretul ca instrument al puterii totale
Stalin a folosit secretele de stat pentru a ascunde teroarea dintre anii 1936-1938, epurările și crimele NKVD, folosirea listelor, a interogatoriilor și condamnărilor pe motiv de „securitate”, execuțiile în masă și Gulagul. Secretul a fost un instrument central al terorii.
Gestapo-ul german justifica lagărele de concentrare prin „ordine publică și siguranță”. Poliția politică și sistemul de internare/exterminare erau operate cu justificări de „securitate” și „ordine publică” (abuz extrem în numele „siguranței statului”).
CIA, în anii ’60-’70, a operat ilegal pe teritoriul american până când Comitetul Church a dezvăluit „Family Jewels”, dosarul abuzurilor ascunse sub mantia secretului. În anii 1970, comisii parlamentare americane au dezvăluit operațiuni ilegale (spionaj intern; experimente MKULTRA – un program secret al CIA, în care oameni au fost testați fără consimțământ cu droguri și tehnici psihologice pentru a studia controlul conștiinței și manipularea comportamentului; tentative de asasinat; campanii de manipulare media). Răspunsul legislativ (control parlamentar, FISA etc.) a fost o cohortă de reforme menite să limiteze abuzurile.
Operațiunea Gladio a arătat cum rețelele secrete create inițial pentru apărare pot fi folosite în mod abuziv în politică. După al Doilea Război Mondial, în Europa, s-au înființat grupuri clandestine numite „stay-behind” (rămâi în urmă) care aveau rolul de a rezista în cazul unei invazii sovietice. Însă, în anii 1990, s-a descoperit că în unele țări aceste rețele au fost implicate în operațiuni politice ilegale. Este un exemplu clar cum instrumente concepute pentru protecție pot fi reutilizate intern, pentru a influența sau manipula politica.
După atentatele din 11 septembrie 2001, politica „războiului împotriva terorii” a dus la apariția unor programe secrete, cum ar fi centre de detenție ascunse („black sites”) și transferuri secrete de deținuți („extraordinary rendition”), în care oamenii erau adesea reținuți fără proces și supuși torturii. Abuzurile grave au fost documentate între 2000 și 2010. Unele dintre aceste centre s-au aflat chiar pe teritoriul unor țări europene, inclusiv România, demonstrând cum justificările de securitate externă pot fi folosite pentru a comite abuzuri și ilegalități.
România nu a făcut decât să adapteze aceste practici la propria realitate postcomunistă, construind un mecanism de putere care mimează democrația, dar funcționează pe logica secretului opac și a manipulării controlate.
Soros și GDS
După 1989, România a fost nu doar „cucerită” de vechii securiști reciclați, ci și racordată la o rețea de influență globală. Pe 27 decembrie 1989, Silviu Brucan și Andrei Pleșu se întâlneau cu alți intelectuali în casa kominternistului Ascanio Damian pentru a stabili rolul Grupului de Dialog Social. Trei zile mai târziu, apariția GDS era anunțată oficial.
Pe 5 ianuarie 1990, George Soros (alias „Marcel”, cum fusese cunoscut încă din anii ’70) ateriza la București, întâmpinat de Brucan și adus direct la sediul GDS. De aici înainte, rețeaua Soros a început să construiască o adevărată mașinărie de tehnici de propagandă prin editarea de manuale școlare cu conținut anti-românesc, apariția unei edituri Humanitas controlată, formarea unei elite obedient-intelectuale, crearea „releelor” din presă și a ONG-urilor care să amplifice mesajele impuse.
Rezultatul se vede acum peste tot. O întreagă generație de români educați nu pentru independență și gândire critică, ci pentru obediență. Un popor care reacționează greu la nedreptăți, la cenzură, aproape incapabil să-și asume idei naționale, dar fidel lozincilor progresiste importate.
Berevoești: momentul ratat al adevărului
Un episod definitoriu s-a petrecut în 1991 la Berevoești, în județul Argeș, unde au fost descoperite arhive ale Securității îngropate într-o râpă acoperită parțial cu pământ din malurile alăturate.
Probabil că securiștii executanți au lucrat în mare grabă.
În acea primăvară am participat, alături de echipa de jurnaliști a României libere, din care făceam parte, la investigațiile și săpăturile de la Berevoești. La sfârșitul zilei, într-un camion plin cu saci de documente, am încercat să-l conving pe Petre Mihai Băcanu, împreună cu George Roncea, să nu predea sacii către sediul SRI din Târgoviște, așa cum intenționa. Nu a vrut să renunțe. L-am sfătuit ca măcar să verificăm toate documentele, să reconstituim ce se putea și să fotocopiem ce era important. Nu am reușit să-l conving și Băcanu a predat toți sacii.
Acele documente au dispărut pentru totdeauna. Poate că adevărul ar fi putut ieși la suprafață atunci, dar a fost „clasificat” de statul care moștenește Securitatea. Predarea arhivei către instituția care avea tot interesul să o ascundă a închis una dintre puținele uși prin care adevărul ar fi putut fi făcut public. Nu a fost un accident, ci o strategie: ori de câte ori adevărul amenință să iasă la lumină, el este imediat „secretizat”, arhivat sau distrus. Secretul de stat nu a protejat siguranța țării, ci a servit compromiterii celor aflați la putere.
Instrumentele de cenzură – CNA, justiția obedientă, ascultările ilegale
Când presa sau societatea civilă vor să expună abuzurile, intră în funcțiune alte instrumente: cenzura și represiunea. Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), de exemplu, condus astăzi de persoane precum Jucan, Bănescu sau Toma, un „soroșist” vechi, a devenit un arbitru politic al presei, sancționând doar ceea ce deranjează puterea, fără a interveni asupra aberațiilor propagate de televiziunile obediente.
În paralel, ascultările telefonice au devenit aproape rutină, cu mandate de siguranță națională emise la comandă de judecători obedienți și prin înțelegeri obscure între parchete și servicii. Cetățeanul este supravegheat ca într-un regim totalitar, iar informația colectată nu servește doar securității, ci și șantajului politic. Informațiile obținute nu sunt folosite pentru a preveni crime sau acte de terorism, ci pentru șantaj, disciplinarea presei și control politic.
CNA realizează aproape totul prin avertismente, amenzi și retrageri de licențe pentru posturile incomode, fiind un instrument administrativ folosit politic.
Cenzura funcționează și prin presiune economică asupra proprietarilor media: presiuni fiscale, contracte publice preferențiale sau sancțiuni mascate care forțează schimbarea editorialelor. În cazul în care unii mai rezistă, presiunea funcționează în tandem cu schimburi reciproce și recompense.
Există, bineînțeles, și instrumente juridice: plângeri penale pentru „defăimare”, procese civile împotriva jurnaliștilor sau legi vagi, folosite arbitrar. La acestea se adaugă intimidări, șantaje și pactizări interesate; mulți cedează doar din frică.
Se folosesc, de asemenea, interceptări și monitorizări ilegale, citirea comunicărilor private și utilizarea lor ca armă, acestea fiind practici confirmate de instanțele europene.
Nu e cazul să fie uitată nici capturarea ONG-urilor prin granturi condiționate, contracte de consultanță sau alte finanțări care limitează critica independentă.
Toate aceste instrumente funcționează în sinergie: dacă organul de reglementare sancționează, proprietarul media pierde venituri; dacă ONG-ul este cumpărat, sondajele și studiile sunt filtrate; dacă un jurnalist este ascultat, i se poate inventa un dosar.
GCHQ, NSA și secretele imperiilor
Nu doar România funcționează astfel. În Marea Britanie, GCHQ (Government Communications Headquarters), creat în 1946, este echivalentul NSA american. Oficial, supraveghează comunicațiile externe. În realitate, colectează masiv date, monitorizează populația și se implică în războaie informaționale. Documentele lui Edward Snowden au arătat cum Marea Britanie și SUA au spionat nu doar adversari, ci și aliați, ca Germania, Franța, chiar și instituțiile UE. Diplomația secretă a Regatului Unit și SUA a acoperit lovituri de stat (Iran, în 1953, Chile, în 1973), războaie bazate pe falsuri (Irak, 2003), genociduri coloniale. Secretul de stat a fost arma preferată a imperiilor atunci când adevărul ar fi compromis minciuna „civilizatoare”. Peste tot, secretul a servit nu cetățenii, ci interesele imperiilor și ale celor de la putere.
Secretul total este un magnet pentru abuz. State cunoscute ca fiind democratice l-au folosit constant pentru a-și ascunde crimele sau pentru a acoperi interese meschine de politică externă.
Uniunea Europeană – transparență doar pe hârtie
România nu este singură nici aici: Uniunea Europeană folosește propriul regim de clasificare (EUCI), inaccesibil cetățenilor și adesea chiar parlamentarilor. În numele securității, Bruxelles-ul poate ascunde documente despre negocieri comerciale, decizii militare, epidemii manipulate, chiar și despre folosirea banilor publici.
Pentru guvernele obediente, acest mecanism este un dar: „secretele europene” justifică și acoperă lipsa de transparență națională. În schimb, liderii locali primesc recunoaștere și fonduri. În fapt, UE a ajuns să alinieze elitele românești nu prin valori democratice, ci prin complicități, asigurarea păstrării funcțiilor de putere, prin funcții, sinecuri și avantaje economice personale.
Negocierile pentru tratate comerciale ca TTIP (Transatlantic Trade and Investment Partnership, un proiect de tratat comercial între Uniunea Europeană și Statele Unite) s-au purtat în spatele ușilor închise. Decizii care afectează milioane de oameni se iau în consilii tehnocratice netransparente, iar „secretul” invocat protejează interesele marilor corporații și agenda politică a elitelor de la Bruxelles.
Secretele pandemiei: la nivel european, justificarea coordonării și a negocierilor comune a fost folosită pentru a clasifica mare parte din contractele și comunicările cu producătorii de vaccinuri; documentele publicate au venit adesea redactate masiv, iar mesaje private între lideri și CEO-uri au fost inițial refuzate dezvăluirii. Criticii au denunțat o practică sistemică de secretizare în numele „eficienței” – de la clauze comerciale invocate ca motive de confidențialitate, până la regimuri EUCI care închid accesul parlamentar și public. În paralel, instituții și agenții europene au operat într-un peisaj decizional tehnocrat și netransparent, iar controlul democratic a fost erodat de redactări, acorduri de confidențialitate și justificări procedurale care au preschimbat, pentru mulți, coordonarea europeană într-un instrument de managerizare a informației – adesea în detrimentul unei responsabilități reale față de cetățeni.
Așadar, UE nu doar că tolerează sistemele mafiote din statele membre, dar le și integrează. Guvernanții români sunt răsplătiți pe canale „invizibile” – funcții în instituțiile europene, granturi, proiecte care alimentează rețelele lor. În schimb, ei devin executanți docili ai deciziilor europene.
UE a venit cu standarde, dar și cu birocrație și secrete proprii, (EUCI). Documentele comerciale, operațiunile comune de securitate sau cooperarea de intelligence sunt adesea inaccesibile publicului sau chiar parlamentarilor.
Cazuri recente arată cum birocrația europeană poate integra și legitima practica secretă a statelor membre: recompense, fonduri, poziții – toate devin canale prin care rețelele politice naționale se legitimează și se extind.
Rezultatul: o rețea transnațională de recompense care protejează funcționarea „statului mafiot”.
Concluzie – arma tăcută a regimurilor nedemocratice
Secretul de stat este o sabie cu două tăișuri. În mâinile unui stat democratic, el protejează populația de atacuri externe. În mâinile unei hidre mafiotice, precum cea din România ultimilor 35 de ani, el devine un zid care ascunde jafuri, trădări, șantaj și obediență față de puteri străine.
Mafia clasică, cu clanuri și lupte de stradă, pare o joacă de copii în fața acestei structuri care a capturat toate instituțiile statului: guvern, președinție, parlament, justiție, armată, servicii secrete, academie, sindicate, presă, administrație. Nimic nu scapă.
Iar în acest mecanism, „secretul de stat” este arma perfectă: tăcută, invizibilă, imposibil de contestat. Sub pretextul protejării națiunii, regimurile nedemocratice își protejează doar propria putere. Iar adevărul – cel mai mare pericol pentru ele – este clasificat pentru totdeauna.
Astăzi, România trăiește într-un stat unde „secretul de stat” nu mai apără societatea, ci îi răpește dreptul la adevăr. Sistemul mafiot creat pe moștenirea Securității s-a extins în toate direcțiile, integrând politicieni, magistrați, presă, intelectualitate, administrație, sindicate.
Când toate instituțiile par capturate – de la Avocatul Poporului la DNA și Curtea de Conturi –, iar UE recompensează obediența, cetățeanul rămâne singur în fața unei opacități totale.
Mafie sub acoperirea democrației
Dacă Avocatul Poporului, Curtea de Conturi sau DNA ar funcționa independent, cetățeanul ar avea unde să apeleze. Dar în realitate, aceste instituții sunt integrate în același sistem mafiot. Formal ele există, însă sunt selectiv activate, instrumentalizate sau pur și simplu neutralizate. A cere dreptate prin ele înseamnă a intra în cercul închis al unei simulări democratice.
Rezultatul este că în România nu există un control real asupra „secretelor”. Politicienii invocă securitatea națională pentru a refuza interpelări în Parlament, iar cetățenii primesc doar tăcere birocratică. Între timp, scurgerile „pe surse” sunt lăsate voit să circule: pentru a sonda opinia publică, pentru a abate atenția, pentru a crea un paravan în spatele căruia se fac alte manevre.
Autor: Pascal Ilie Virgil
Citiți și:
DSA – Legea UE privind serviciile digitale: o amenințare globală. Departamentul de Stat al SUA o critică dur: „Legea orwelliană protejează liderii europeni de propriile lor popoare. Cenzura nu este libertate!”
Andrei Marga: Statul paralel actual
Bilderberg 2025: Elitele globale reunite în secret în mijlocul haosului
yogaesoteric
10 octombrie 2025