Paul Gottfried: Postfața volumului „Evul întunecat, noua moralitate”, de Joseph Sobran

Recent, am primit șpalturile unei colecții de eseuri scrise de marele scriitor, trecut între timp la cele veșnice, Joe Sobran (1946-2010). Antologia adună bucățile dintr-o perioadă în care Joe lucra pentru National Review, o relație profesională care a debutat în anul 1972 și s-a încheiat, chipurile, din cauza unor diferende politice insurmontabile în anul 1991. Eseurile devin și mai apetisante prin cuvântul înainte al lui Pat Buchanan, postfața lui Ann Coulter, prefața lui Tom Bethell și cuvântul introductiv elocvent al editoarei Fran Griffin. Cartea are pe copertă un portret al lui Joe din perioada înfloritoare a vieții sale, ferchezuit și etalând un trabuc à la Mencken.

Această antologie este importantă și pentru că dezvăluie un comentator social strălucit, dincolo de circumstanțele polemice în care și-a petrecut ultimele două decenii din viață. Din cauza unor dispute dure purtate cu lobby-ul sionist american, care au condus la o serie de eseuri critice și sarcastice despre influența acestuia în media, Joe s-a trezit izolat din punct de vedere profesional și social, excepție făcând o mână de prieteni statornici. Pe nedrept, de asemenea, a fost acuzat de negarea Holocaustului, o acuzație pe care ar fi putut să o evite dacă nu ar fi vorbit în 2002 pe un subiect complet diferit de acesta la o conferință organizată de revista Journal of Historical Review (o publicație care neagă Holocaustul).

Dar atacurile ar fi continuat indiferent de ceea ce se petrecea. Joe și-a făcut dușmani puternici cu care nu se putea măsura în ceea ce privește puterea de foc. Ultimii câțiva ani din relativ scurta sa viață au fost tulburați de probleme de sănătate și mi-l aduc aminte pe Joe din această perioadă arătând tot mai firav de fiecare dată când ne întâlneam. Mi s-a spus că abia spre sfârșitul vieții sale și-a pierdut harul și abilitatea sa ieșită din comun de a mânui vorbele.

În această antologie, însă, cititorul întâlnește un scriitor politic și social cu un simț al limbajului inegalabil, în opinia mea, printre contemporani. (Și îl includ aici și pe Buckley, care în pofida tuturor scăderilor sale personale, știa să întoarcă o frază, dar nu la fel de bine ca editorul pe care l-a dat afară în șuturi pentru a le face pe plac prietenilor săi bine plasați).

Mișcarea conservatoare a comis un act de supremă prostie când a început să-l exileze pe cel mai mare talent al său. Au aruncat peste bord un stilist remarcabil. Sobran putea construi argumente teologice și constituționale cu o economie de cuvinte nemaiîntâlnită.

Nu este ca și cum Joe a scris despre subiecte pe care nimeni de la National Review nu le mai atinsese. Multe dintre temele sale – cum ar fi ipocrizia liberală, ortodoxia catolică, hedonismul culturii moderne, meritele capitalismului – erau subiecte care apăreau frecvent, în urmă cu 30 de ani, în publicațiile conservatoare. Cu siguranță, Joe nu era singurul scriitor care se ocupa de aceste teme. Ceea ce ar fi de natură să îi atragă pe cititori este stilul său satiric și felul în care, pe nepregătite, dezvăluia intuiții adânci. Încă ne luptăm cu multe dintre ideile cu care Joe s-a războit în urmă cu 30 de ani, deși distribuția acestui conflict nu mai este chiar aceeași.

Din punctul meu de vedere cele mai interesante afirmații din colecție sunt cele în care Joe analizează ascensiunea corectitudinii politice. Conștientizarea acestei probleme nu apărea întotdeauna în observațiile sale și, chiar și foarte târziu, în 1977, când a scris despre versiunea pentru televiziune a romanului lui Alex Haley, „Roots”, i-a creditat pe producătorii de la ABC cu prezumția de nevinovăție, în pofida inexactităților și exagerărilor: „Valoarea serialului «Roots» este că le oferă negrilor americani, la nivel imaginativ, o descendență legitimă, un mit terapeutic și un stereotip benefic, acceptabil pentru ambele rase, favorizând încrederea în sine a negrilor în timp ce minimizează vina albilor.”

După câte s-ar putea presupune, doar negustorii și proprietarii de sclavi erau în realitate niște „monștri”, în timp ce albii moderni erau lăsați în pace – sau cel puțin așa i se părea lui Joe în 1977. Dar el observă, în același timp, că anumiți critici ai New York Times atribuie o formă specifică de bigotism malefic tuturor albilor: „A sugera că albii sunt unici în reziduurile lor de tribalism înseamnă a înțelege totul pe dos. Noi ne diferenţiem, într-adevăr, însă prin măsura în care prețuim capacitatea umană pentru transcendență.”

Atitudinea sa indulgentă s-a modificat deja până la momentul la care a scris despre un incident rasial survenit în Howard Beach, o enclavă albă din Queens, New York, pe 20 decembrie 1986. Câțiva tineri albi beți au atacat trei tineri negri care intraseră în cartierul lor, iar unul dintre negrii amenințați a fugit pe stradă, unde a fost lovit mortal de o mașină. New York Times și restul mass-media progresiste au explodat de furie și au vorbit despre un val de violențe endemic al albilor împotriva negrilor. Joe a observat că aceia pentru care evenimentul de la Howard Beach era ceva relativ izolat erau tratați de presă ca fiind „bigoți”.

În acest comentariu, Joe oferă unele dintre observațiile sale cele mai cunoscute de mai târziu. „Rasa poate fi subliniată, însă doar pentru scopuri progresiste. Poți chiar face generalizări rasiale jignitoare câtă vreme ele se referă doar la albi”.

Mai mult, deși majoritatea oamenilor dau un sens lumii folosindu-se de stereotipuri, doar sociologii și alți progresiști autorizați au voie să vorbească astăzi despre „forme distincte de comportament de grup. Un bigot poate fi definit drept cineva care practică sociologia fără să aibă o licență pentru asta. Ideologia distrugătorilor de tabuuri vede peste tot numai bigotism, imediat sub suprafață, în toate lacunele vorbirii expresive, mai mult sau mai puțin în felul în care vechea fizică postula eterul care umplea toate spațiile neexplorate ale universului. Ei cred că trebuie să fie acolo, deci pentru ei este întotdeauna plauzibil să arunce acuzația. Drepturile civile se bazează acum pe presupoziția vinei îndreptată spre albi. Dacă nu ești în pas cu Atitudinile Progresiste, ești un bigot până nu vei fi dovedit contrariul.”

Deși majoritatea cititorilor moderni ar putea lua aceste concluzii ca de la sine înțelese, la momentul la care au fost scrise ele erau în terra incognita în gândirea lui Joe. El pur și simplu nu mai putea înghiți atitudinea prevalent anti-albă a presei, perspectiva anti-creștină, și a început să se plângă de standardele duble scandaloase aplicate diferitelor grupuri. Această plângere apare pentru prima dată în chestiunea relațiilor dintre rase, dar foarte rapid Joe își va exprima rezervele aducând în discuție preeminența în media a progresiștilor evrei și a sioniștilor.

Restul, ca să folosim un clișeu, va fi istorie.

Citiţi şi:
Marea escrocherie gay
Biserica și ideologia evreiască
 

yogaesoteric
14 mai 2021

Also available in: English