Pensiile speciale, factor de fragmentare antagonică a societăţii

Populaţia unei ţări, numită şi societate, constituie componenta cea mai importantă a unui stat, alături de teritoriul pe care ea trăieşte şi puterea care o diriguieşte.

De aceea, tăria unui stat, vitalitatea sa sunt dependente, într-o proporţie covârşitoare, de nivelul calitativ al populaţiei, înţelegând prin aceasta starea ei de sănătate, echilibrul şi armonia dintre generaţii, nivelul de instruire, educaţie, civilizaţie, cultură şi calificare profesională, ataşamentul faţă de valorile etnoculturale care o definesc şi, nu în ultimul rând, credem noi, fără a epuiza paleta largă a acestor elemente definitorii, coeziunea şi unitatea internă sub auspiciile unui scop comun – veşnicia neamului de care aparţine. Fără a nega diversitatea firească, naturală a societăţii, este lesne de înţeles că supravieţuirea şi dezvoltarea ei n-ar fi posibilă fără aportul unor factori de coeziune, care se cer stimulaţi şi cultivaţi pentru ca acea societate, naţiune, popor, sau oricare altă formă de comuniune să aibă un viitor.

Este lesne de înţeles că o populaţie nu-şi poate dobândi un nivel calitativ superior într-un timp scurt. Stimulentele sale, enumerate mai sus, nu acţionează instantaneu, efectele lor se produc după lungi perioade de timp, într-o conjugare fecundă a tuturor. De aceea, astfel de proiecte ar fi necesar să fie ferite de subordonare politică, pentru că mandatul politic este scurt şi croit după interesele limitate şi egoiste ale celor ce-l adjudecă. Numai în măsura în care un astfel de proiect transcende diversitatea politică şi alternanţa la guvernare, iar puterea, indiferent de orientarea ei doctrinară, este obligată să-l includă în propriul program şi să-l urmeze cu fidelitate, credem noi c-ar putea produce efectele dorite şi aşteptate de fiecare generaţie.

Toate guvernările de care a avut parte România în ultimii 30 de ani n-au acordat un minim de atenţie factorilor de care depinde dezvoltarea armonioasă şi sănătoasă a populaţiei. Din contră, voit sau nu, au subminat-o din toate punctele de vedere. Dovada cea mai evidentă, incontestabilă, pentru o astfel de apreciere sunt indicatorii. Ei arată o prăbuşire dezastruoasă faţă de nivelul anului 1990. Nu este cazul să intrăm în amănunte, dar să privim, chiar şi sumar, însă cu obiectivitate, asupra câtorva domenii cum ar fi sănătatea, învăţământul, cultura, educaţia, demografia, coeziunea socială etc. Cu câteva excepţii de nişă şi nesemnificative, situate în zona de interes a puterii, peste tot societatea românească înregistrează un declin îngrijorător, ce pune sub semnul întrebării chiar şi perspectivele sale de viitor. 

Ignorarea factorilor de dezvoltare socială s-a conjugat într-un plan malefic cu cei de discordie şi antagonism, stimulaţi intenţionat sau nu, de forţele politice interesate de dobândirea puterii cu orice preţ, chiar cu preţul subminării autorităţii şi capacităţii statului de a mai administra în condiţii eficiente ţara şi a-i asigura un viitor prosper.

Societatea românească este supusă, de multă vreme, unui proces de fragmentare antagonică, subminându-i-se chiar şi baza existenţială. Noţiuni ca „patrieˮ, „poporˮ, „naţiuneˮ au devenit lipsite de conţinut, constatare uşor de făcut dacă se depăşesc limitele definiţiilor abstracte. Constatăm că puterea politică, indiferent de doctrina cu care se legitimează, este generatorul cel mai malign de discordie socială şi de alterare a valorilor mai sus enumerate. Tot mai multe decizii şi acte politice se transformă în factori de stimulare a acestui proces distructiv.

Nu facem aici o analiză sociologică, ci doar o introducere într-un subiect amplu discutat în spaţiul public, dar foarte puţin examinat sub aspectul determinărilor şi, mai ales, al efectelor nocive ce le produce atât asupra statului, cât şi a societăţii, în general. Este vorba de „pensiile specialeˮ, un instrument la dispoziţia puterii, subordonat exclusiv intereselor sale politicianiste, dar, spunem noi, în dispreţul principiilor şi valorilor pe care se fundamentează un stat eficient, funcţional şi o societate sănătoasă.
Discuţii interminabile pe diferite paliere sociale, inclusiv în cele politice, precum şi publicitatea unor cazuri revoltătoare de personaje din zona puterii, beneficiare de sume uriaşe ca „dreptˮ de pensii, de la vârste la care unii abia îşi încep munca, atrag atenţia că „pensiile specialeˮ se adaugă celorlalţi factori nocivi pentru coeziunea şi armonia socială, pentru vitalitatea edificiului statal.

Criticii acestor privilegii – pentru că, în definitiv, asta şi sunt „pensiile specialeˮ – le consideră anomalii, le tratează ca abuzuri, furturi din banul public, gesturi de lăcomie din partea beneficiarilor etc. Toate aceste critici, desigur îndreptăţite, concurează şi ele la accentuarea atitudinii contestatare la adresa puterii. În mod firesc, puterea, prin legiferarea acestor abuzuri, îşi diminuează şi mai mult cota de credibilitate, riscând un vot negativ la următoarele alegeri. Aşa crede electoratul şi de abia aşteaptă scrutinul să-i sancţioneze pe cei care nu-şi folosesc mandatul decât pentru propriile interese.

Realitatea, din păcate, este alta, constatându-se că, indiferent de nemulţumirile şi insatisfacţiile ce le generează, puterea se menţine, chiar dacă uneori este nevoită să-şi mai schimbe culoarea. De exemplu, legea pensiilor speciale pentru parlamentari a fost adoptată în 2015, la mai puţin de jumătate de an înaintea alegerilor generale din 2016. Acest act politic a provocat reacţii de dezaprobare, intens mediatizate, aşteptându-se, cum era şi firesc, ca cei care au iniţiat şi legiferat acest privilegiu să fie sancţionaţi la urne. S-a petrecut însă că tocmai ei au câştigat alegerile. Ce concluzie putem trage? Să nu mai fie votul o soluţie pentru o guvernare democratică? A devenit el atât de alterat în conţinut şi modalitate de exercitare, încât primenirea clasei politice, pe această cale, să nu mai fie posibilă? Instrumentele puterii să fi devenit atât de puternice, încât pot să controleze votul în aşa măsură încât, indiferent de opţiunea electoratului, rezultatul să fie cel dorit de putere? Punem şi noi nişte întrebări doar.

Dar să vedem, din perspectiva puterii, ce scop au aceste pensii speciale. Clasa politică, constituită pe un sistem oligarhic, în care legăturile transpartinice îi asigură unitatea, contrar disputelor de suprafaţă, a ajuns să trateze guvernarea ţării ca un privilegiu şi nu ca pe o răspundere, nu ca pe o obligaţie faţă de interesul public. Fiecare individ, indiferent de treapta ierarhică pe care se află, este ghidat de două priorităţi – respectiv să-şi consolideze poziţia, căutând să se menţină în graţiile şefilor şi apoi să-şi asigure sieşi şi tuturor celor din cercul său de relaţii venituri cât mai mari şi mai sigure. Indemnizaţii, salarii, sporuri şi tot felul de stipendii cât mai mari şi fără nicio legătură cu importanţa şi eficienţa muncii depuse. Se adaugă contractele cu statul şi avantajele din gestionarea arbitrară a portofoliului sau mandatului, stimulentele din partea clientelei, beneficiul folosinţei în scopuri personale a logisticii din dotarea postului. Şi pentru că acestea sunt temporare, puterea a gândit un privilegiu pe termen nelimitat, „pensiile specialeˮ, veniturile sigure pe tot timpul vieţii putând fi, uneori, şi moştenite. Bazându-se pe un „drept câştigatˮ, în temeiul legii, ele sunt şi sigure.

Beneficiarii sunt tocmai cei care au ocupat funcţii pe criterii politice, clientelare, de rudenie, nepotism etc. Niciun alt criteriu nu operează în cazul acestor „pensiiˮ, respectiv importanţa sau calitatea serviciului prestat, eficienţa sa, binele făcut societăţii – ne gândim noi –, pentru ca pensia să fie o răsplată, o recunoaştere a meritelor beneficiarului. Sunt atâţia funcţionari publici, deputaţi, senatori, magistraţi, militari şi poliţişti din generaţiile recente care nu s-au evidenţiat cu nimic, unii dintre ei generând chiar nedreptăţi, tulburări sociale, pagube în avutul public şi, cu toate acestea, în loc să răspundă, să suporte consecinţele unui asemenea comportament, sunt „răsplătiţiˮ cu „pensii specialeˮ, societatea fiind pusă într-o dublă ipostază – şi păgubită prin prestaţia ineficientă şi delictuală a funcţionarului, dar şi obligată să-i suporte costul desfătării şi opulenţei, pentru că aceste pensii speciale, după cum se ştie, sunt cu mult peste limita decenţei.

Pensiile speciale îndeplinesc şi un rol politic deloc de neglijat. În condiţiile în care se accentuează starea de nemulţumire la nivel social faţă de modul cum este gestionat interesul public şi nicio alternativă credibilă nu se întrevede, singura reacţie de răspuns a electoratului este refuzul de a mai vota. Aşa cum se constată, de la un scrutin la altul, participarea la vot este din ce în ce mai slabă. Desigur, o participare modestă la vot face ca rezultatul să fie mai uşor de falsificat decât în situaţia când ar vota toţi cei înscrişi pe liste sau, oricum, într-un procent cât mai mare. Numai că un mandat obţinut cu un procent mic de voturi nu oferă legitimitate, nu dă suficientă tărie nici alesului şi nici alegătorilor a căror presiune l-ar determina să fie mai responsabil.

Realitatea ne arată că absenteismul electoral este în continuă creştere. Soluţia la acest fenomen, care riscă să delegitimeze orice putere, o reprezintă „electoratul captivˮ.

Actuala putere a bravat pe tot timpul mandatului că a primit un vot masiv din partea electoratului şi deci este legitimată să-şi pună în executare programul de guvernare şi să adopte măsurile ce le crede de cuviinţă, adică să facă ceea ce doreşte pentru că „poateˮ, după cum s-a şi afirmat. N-a spus încă nicio vorbă despre faptul că acest „vot masivˮ, raportat la populaţia cu drept de vot şi nu la cei care au şi votat, nu mai reprezintă mare lucru.

Deci, soluţia de viitor ce se degajă din laboratoarele politice constă în crearea unui electorat fidel. Poate fi numit „captivˮ, pentru că el nu votează din conştiinţă, ci din interes, iar interesul este dependent de factorul politic.

Ce votanţi ar putea intra în acest electorat captiv? Un procent destul de mic l-ar crea, să zicem, adepţii unei anumite doctrine sau ideologii. Pare de necrezut, dar mai sunt alegători care votează un partid sau altul doar după numele care îl poartă, nume care pentru ei are o anumită semnificaţie ce vine din trecut.

Apoi sunt privilegiaţii din structurile administrative. Acestora li s-au mărit salariile şi indemnizaţiile pur şi simplu în mod arbitrar, fără nicio bază justificativă din punct de vedere al volumului şi importanţei muncii depuse. S-a ajuns astfel la disproporţii explozive faţă de categorii salariale similare, dar din alte domenii. De exemplu, poliţiştii comunitari, foştii gardieni, au ajuns să aibă, în urma acestei „politiciˮ salariale, salarii de două-trei ori mai mari decât cei din sistemul naţional de ordine publică, faptul generând evidente discriminări, tensiuni şi chiar stări conflictuale. De asemenea, s-a ajuns la situaţii de-a dreptul hilare, când în unele servicii administrative fondurile alocate s-au epuizat doar cu plata salariilor, nemairămânând resurse pentru obiectul lor de activitate. Deci, singura lor activitate s-a redus la încasarea salariilor, întrucât pentru serviciile ce ar fi fost necesar să le presteze n-au mai rămas fonduri.

Fondurile bugetare dirijate preferenţial către autorităţile administraţiei publice locale tot un asemenea scop urmăresc, respectiv lărgirea electoratului captiv. O asemenea practică, întrucât urmăreşte stimularea unor bazine electorale în detrimentul altora, alimentează discordia nu doar la nivel social, ci şi naţional, oferind curentelor separatiste şi autonomiste material propagandistic pentru lărgirea audienţelor sociale.

Nu în ultimul rând, pensiile speciale tot un asemenea scop îl servesc. De aceea, fenomenul este într-o continuă extensie la fel de fel de categorii profesionale.

De ce se poate considera că aceste categorii de privilegiaţi formează electoratul „captivˮ? Dintr-un raţionament cât se poate de simplu. Aceştia, precum şi cei legaţi ombilical de ei, n-au cum să voteze vreo alternativă care le-ar periclita veniturile şi confortul de care dispun. Indiferent de simpatiile politice pe care le au, dacă au, interesul de a-şi conserva privilegiile îi face să voteze cu cei care le-au acordat şi care le garantează şi pe viitor.

În aceste condiţii, s-ar crede că structura oligarhică ce domină viaţa politică din România post-decembristă n-ar fi pândită de riscul de a fi înlăturată de la putere pe cale democratică. Totuşi, ca să nu disperăm, întrevedem o şansă în votul masiv, adică printr-o prezenţă cât mai mare la urne. Orice alternativă din afara spectrului politic tradiţional ar putea fi un factor de ameliorare a actului de guvernare. De aceea, o infuzie de prospeţime ar putea pune în mişcare acest edificiu statal anchilozat.

Pe de altă parte, justificarea pensiilor speciale este una falsă şi imorală. Se invocă frecvent că anumite categorii profesionale, date fiind condiţiile grele de muncă şi riscurile la care se expun, ar merita pensii speciale, pensii stabilite prin derogare de la principiul contributivităţii. Este vorba de militari, magistraţi, aviatori etc. Iată ce motivaţie doar de prostit lumea, pentru că în realitate acest statut privilegiat s-a extins şi se extinde la tot felul de categorii profesionale, exclusiv după calcule politice. Pentru condiţii grele de muncă, stresante, cu riscuri majore pentru viaţa şi sănătatea angajaţilor, ei sunt plătiţi cât sunt în activitate, pentru a avea resurse financiare de refacere, de menţinere a vitalităţii şi de a-şi întreţine familiile. Dacă, în timpul activităţii, vor avea salarii mari, bineînţeles că, aplicându-se principiul contributivităţii, şi pensiile vor fi mari. Acest raţionament, desigur, nu este operant pentru guvernanţi, deoarece nu le-ar permite să extindă cât mai mult clientela politică, ademenind indivizi fără valoare şi merite, obedienţi şi servili, dar care tânjesc la un trai opulent. Nu pe baza unor principii echitare, competenţă, moralitate şi demnitate se poate constitui un electorat obedient, nu?

Este de luat în considerare faptul că actele normative prin care s-au stabilit pensiile speciale sunt şi neconstituţionale, neconstituţionalitate pe care autoritatea investită să vegheze la respectarea Constituţiei, respectiv Curtea Constituţională, deşi a fost sesizată în numeroase cauze, nu dă semne c-ar fi interesată să rezolve şi acest conflict.

Art.16 din Constituţie precizează că „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminăriˮ. Deci „fără privilegii şi fără discriminăriˮ, nu? Păi, aşa stau lucrurile de vreme ce sunt cazuri, şi nu puţine la număr, când unii indivizi, ajunşi fără niciun merit pe înalte trepte ierarhice şi fără să fi înfruntat condiţii grele de muncă, fără să fi avut vreo misiune riscantă în serviciul ţării, ies la pensie cam pe la 40 de ani, băgând lunar în buzunar zeci de mii de lei, iar alţii, desigur din ce în ce mai puţini, unii chiar veterani de război, participanţi la lupte sau alte misiuni în serviciul ţării, se chinuie cu 2.000-3.000 de lei sau chiar mai puţin? Despre ce egalitate mai poate fi vorba? Se pretinde tot mai insistent de diferite categorii profesionale să se respecte principiul echităţii în stabilirea dreptului la pensie, respectiv aceeaşi pensie pentru condiţii similare de muncă, indiferent de perioada când aceasta a fost prestată. Însă aplicarea acestui principiu nu i-ar mai permite puterii să-şi apropie acel electorat „captivˮ, întrucât acesta n-ar mai simţi că este tratat preferenţial şi deci obligat faţă de putere.

Tot din perspectivă constituţională mai e ceva, un fapt de o gravitate extremă. Potrivit art.2, alin (2) din Constituţia României „niciun grup şi nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriuˮ, suveranitatea aparţinând poporului român, ea fiind doar încredinţată spre exercitare unor reprezentanţi. Aceştia n-au voie să acţioneze în mod arbitrar, ci în limitele mandatului încredinţat. Să spună domnii parlamentari, care şi-au adoptat lege pentru pensii speciale, dacă acest act normativ se înscrie în mandatul încredinţat de popor şi dacă nu cumva este un caz când ei au exercitat suveranitatea în nume propriu şi în interes propriu. Mergând pe acest raţionament, ei pot face orice altceva cu ţara, fără să existe vreun obstacol de care să ţină seama, aşa cum, de fapt, au procedat şi în alte privinţe. Dar cum ar putea Curtea Constituţională să soluţioneze acest caz de neconstituţionalitate, când şi judecătorii acestei instanţe sunt răsplătiţi de Parlament cu pensii speciale?

În concluzie, pensiile speciale au devenit unul dintre cei mai agresivi factori de discordie socială, de inechităţi şi abuzuri, adâncind antagonismul social şi periclitând buna funcţionare a instituţiilor statale. Factorii de putere captivi şi ei, la rândul lor, faţă de interese şi scopuri politicianiste, au pierdut contactul cu realitatea şi nu mai văd că poporul român se transformă treptat într-o populaţie conflictuală, lipsită de repere şi valori naţionale.

Citiţi şi:

Parlamentul României – un mediu de parazitism

Slugi, trădători, marionete și manipulați. Hoţia cu democraţia

yogaesoteric

19 iunie 2019