Perplexitate: (nu) mi s-a părut
de Dana Ţabrea
M.I.S.A.PĂRUT nu e genul de spectacol care să nu solicite o luare de poziţie. Dimpotrivă, în ciuda faptului că se mizează mult pe şarjare, stârneşte reacţii la nivel afectiv şi pune destule probleme la nivel reflexiv.
Însăşi formula de spectacol aleasă (frame-uri lejere, succedarea dinamică a vocilor narative, cu schimbarea rapidă a rolurilor şi inversarea genurilor personajelor-voci), implicând ironia şi încurajând ambiguitatea discursului, oferă o libertate de expresie şi de interpretare ce contrastează mult cu esenţa faptelor prezentate. Discursul narativ bazat pe documentare, transformând în mod excepţional materialul obţinut prin cercetare în spectacol, în special în partea a doua (ritualul de exorcizare sau cântul despre borderline pe ritmuri tradiţionale stilizate) induce o stare de perplexitate cu privire la ce ar trebui să credem despre raporturile dintre tineri şi familiile lor, despre influenţele sociale venite din partea micii comunităţi şi, nu în ultimul rând, despre rolul preoţilor şi al bisericii, al psihiatrilor şi al spitalului de psihiatrie în rezolvarea unor dileme ce depăşesc domeniul de competenţă al acestora ca profesionişti şi al celor din urmă, ca instituţii.
Care e dreptul real al familiei sau al instituţiilor având un anumit rol în reglementarea conduitei unei persoane atunci când se pune problema invadării vieţii personale a tânărului major? Şi mă mai întreb în ce măsură ne putem baza pe diagnosticul de demonizare ori tulburare a personalităţii (chiar cazul tinerei din ultima parte a spectacolului, într-o prezentare tulburătoare) când sunt în joc prejudecăţi sociale, alte interese, cum ar fi încercarea de a dizolva o mişcare (MISA) considerată de ordin spiritual de către adepţii ei, ori un pericol social de familiile unora dintre cursanţi sau de mulţi dintre cei din afară, influenţaţi de mass-media şi de zvonuri; considerată ca subminând ordinea de stat, implicând forţele de ordine şi încălcând din punctul de vedere al victimelor drepturile fundamentale ale omului – lezarea dreptului la demnitate, încălcarea drepturilor la intimitate şi fericire etc. Când o obligaţie îi este impusă cuiva de familie sau de societate, luând forma paradoxală a apărării unui drept, cum se poate apăra respectivul/respectiva în faţa societăţii? Până unde are dreptul organismul legal să ne invadeze intimitatea? Dreptul moral la intimitate, din ceea ce se poate vedea în spectacol, a fost în mod grav şi fundamental violentat atunci când s-au luat măsuri legale de ordin restrictiv ori punitiv împotriva adepţilor MISA.
Traducerea în engleză a replicilor de spectacol mi se pare o idee excelentă, deoarece publicul-ţintă nu e micul cetăţean care să îşi adauge opiniile mărunte la scandalurile mediatice din anii ’90, dar mai ales 2000, privind tantra yoga practicată de adepţii Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut. Dincolo de părinţii şi rudele unor persoane nedreptăţite de valurile iscate împotriva unor oameni de bine, cursanţi MISA, principalul spectator al orice se petrece în România ar trebui să fie Occidentul. Am atins de ceva timp performanţa atingerii drepturilor fundamentale într-o asemenea măsură încât am avea nevoie în România de martori permanenţi pentru ceea ce se petrece în această ţară uşor specială prin psihologia delicată a poporului lipsit de personalitate, înclinat spre bârfe şi scandaluri, care face ca invadarea vieţii private a cetăţeanului să pară o bagatelă.
În ultimă instanţă, „mi s-a părut“ devine salvator în orice situaţie în care eşti obligat să te dezici de propria vedere, de propriul auz, de principiile tale, riscând să ai de-a face cu instituţiile inchiziţiei actuale (BOR sau spitalul de psihiatrie). Dintre cele două, ajungând la spitalul de psihiatrie există şansa de a da peste un medic cu mintea out of the box, precum cel din spectacol. Însă vocile ce vin dinspre minţi lucide, obiective, punând la îndoială prejudecăţile şi mentalitatea comună sunt rapid reduse la tăcere.
Din guru, figura lui Gregorian Bivolaru ajunge paradigmatică pentru duşmanul naţiunii. Deoarece românul ca atare sau în mici colectivităţi nu poate să trăiască decât în găşti gregare, luptând împotriva unui duşman imaginar. Imaginar nu în sensul că închipuit, victima mentalităţii de turmă existând cu siguranţă, ci în sensul de construit prin datele ce contribuie la configurarea profilului de duşman. Scenă după scenă, sunt prezentate cazuri de persecutare a unor oameni care îşi ridică în cap fie familia, fie micuţa comunitate din care fac parte, fie pe ambele. Intenţiile sunt bune, moralizatoare, însă tinerilor cu pricina le e îngrădită libertatea de a alege, sunt supuşi unor tratamente psihiatrice umilitoare pentru demnitatea umană şi care vor lăsa ulterior sechele grave. E vorba de oameni care au făcut plângeri la poliţie reclamându-şi drepturile sau care au ajuns cu petiţii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Fără părtinire, persecutarea cursanţilor yoga din anii 2000 a însemnat mutilarea spirituală a unor oameni nevinovaţi. Încercarea de a eticheta şi de a opera asupra unei mişcări în întregul ei, fără a deosebi între adevăr şi eroare, vinovat şi nevinovat, conduce înspre concluzia că nu fapte particulare au deranjat, ci amploarea pe care această mişcare începuse să o ia în România.
Nu am fost niciodată adeptă MISA. Am considerat mereu că adaptarea unei religiozităţi străine, trecute prin filtrul mai multor tradiţii, la nevoile spirituale ale poporului român este dificilă, dacă nu imposibilă, fiind ceva forţat. De asemenea, am identificat la unii dintre adepţii mişcării faptul că erau foarte sugestionabili şi sensibili la activităţi de împrumut care nu se regăseau în tradiţia de gândire şi în orizontul spiritual al europeanului, fiind preluate de cele mai multe ori sub formă de traduceri imperfecte, insuficient înţelese, asumate total, dar fără discernământ. Cu toate acestea, consider măsurile de persecuţie o eroare mai mare decât cea comisă de cei ce se presupune că nu reuşeau să ducă la îndeplinire misiunea spirituală şi eşuau în meditaţii, luau doar pojghiţa de înţeles a învăţăturilor şi neglijau miezul chestiunilor. Numai că răstălmăciri sau anomalii pot apărea oriunde, în orice mişcare, ordine, comunitate. Extrapolând la situaţii anormale din ţara noastră şi fără părtinire, aşa cum am mai spus, consider că prioritare ar fi fost acordarea prezumţiei de nevinovăţie şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în rezolvarea respectivelor dificultăţi.
Cu perplexitatea anunţată încă de la început, nu încetez să mă întreb cum se pot împăca anumite persoane cu conştiinţa lor.
Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)
Notă din partea redacției:
Pentru fidelitatea transcrierii am postat textul autoarei Dana Țabrea exact așa cum acesta a fost publicat de Ziarul de Iași. Dincolo de aprecierea pentru curajul autoarei de a ieși din linia consensului oficializat anti-MISA și de a realiza o analiză lucidă a unui amplu fenomen social, considerăm că se impun totuși câteva precizări față de o serie de inexactități existente în exprimările Danei Țabrea.
Mai întâi, este cazul să subliniem că încălcările drepturilor fundamentale ale omului reliefate de spectacol și la care face referire și textul de mai sus nu reprezintă doar „punctul de vedere al victimelor”, ci hotărâri judecătorești la care s-a ajuns după mulți ani de analize ale instituțiilor competente. Șirul acestor decizii este lung, dar pentru articolul de față cea mai relevantă este Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului (CEDO) care a stabilit în unanimitate că statul român i-a încălcat Danei Atudorei drepturile fundamentale înscrise în articolele 5, 8, 9, 12 şi 14 din Convenția Drepturilor Omului.
Precizăm de asemenea că referitor la acest caz al Danei Atudorei, prezentat ca temă centrală în spectacol, nu este vorba doar de „lezarea dreptului la demnitate, încălcarea drepturilor la intimitate şi fericire”. Tânăra respectivă, practicantă yoga, a fost supusă împotriva voinței sale, într-un spital de psihiatrie administrat de stat, la un tratament psihiatric medicamentos foarte dur, care i-a afectat serios sănătatea o perioadă semnificativă de timp, chiar și după externare.
Cu privire la opinia autoarei că practica yoga ar fi dificil de aplicat în alt areal decât în India deoarece „adaptarea unei religiozităţi străine la nevoile spirituale ale poporului român este dificilă, dacă nu imposibilă, fiind ceva forţat”, merită să știm că yoga nu este nici pe departe o religie, ci o știință spirituală. Practica yoga este fundamentată pe principii ezoterice validate de mii de ani de experiență, ce au un caracter universal. Tocmai datorită efectelor binefăcătoare ale sistemului yoga, valabile indiferent de nație, rasă, religie, orientare sexuală sau vârstă, în anul 2014 toate cele 193 de națiuni ale ONU au adoptat o Rezoluție prin care au decis să celebreze la nivel mondial o zi a practicii yoga (la 21 iunie), iar în 2016 UNESCO a înscris yoga pe lista reprezentativă a patrimoniului cultural intangibil al umanității.
Menționăm că spectacolul M.I.S.A.PĂRUT se joacă din anul 2017 și a fost pus în scenă în numeroase turnee din țară de grupul Reactor de Creație și Experiment din Cluj-Napoca. Spectacolul a obținut premiul pentru regie în cadrul Maratonului Teatrului Independent – Bucharest Fringe din 2017.
Citiți și:
O nouă palmă primită de justiţia din România cu privire la cazul MISA
yogaesoteric
25 iunie 2019